Isihasm după gratii (II)

Făcând din temnițe, chilii, și din suferință, foc viu de ațâțat rugăciunea, acești cu adevărat „sfinți ai închisorilor” ne-au arătat măsura la care se poate trăi creștinismul în zilele noastre, cu nimic mai prejos decât în primele veacuri.

Vom învăța din pilda lor nu doar a nu ne mai plânge de orice nimic din viețile noastre, ci și a transforma, prin dragoste, cele potrivnice nouă în treaptă de suiș grăbit spre Domnul.(A.S.)

V. Euharistia

Creștinismul s-a trăit în închisorile comuniste la intensități mari, departe de duhul călduț al creștinismului formal. Ținta pe care o urmăreau deținuții-isihaști nu era împlinirea unor tradiții religioase și comportamentul moral, ci curățirea lăuntrică și unirea cu Hristos în Taina Sfintei Euharistii.

La Târgu Ocna, Valeriu Gafencu spunea:

Prin Botez am primit harul curăţitor, iar prin ungerea cu Sfântul Mir ne‑am împodobit cu toate darurile Duhului Sfânt, dar această binecuvântată stare lăuntrică a rămas nelucrătoare în noi, fiindcă suntem creştini numai cu numele. Trăim într‑o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat. E o ruşine să fii cre­din­cios, e demodat să fii moral! Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată viaţa, or noi tocmai asta n‑am izbutit. Am crezut, ne‑am rugat, am păstrat credinţa, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curăţeşti lăuntric prin spovedanie şi să te înnoieşti prin Sfânta Împărtă­şanie. Conştient, deci, şi cu toată stăruinţa să te uneşti cu Hristos, să te faci purtător al sfinţeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrunţi păcatul până la sânge. Aşa te naşti din nou. Nu există cale de compromis.

[…]

VI. Lupta cu patimile

În chip firesc, în „isihasmul de după gratii”, rugăciunea neîncetată s-a împletit cu lupta cu patimile, adică cu coborârea în „jungla” dinlăuntru, despre care vorbesc toți Părinții niptici.

Valeriu Gafencu le scria de la Galda surorilor sale:

Mă lupt cu păcatele. Şi cu cât mă adâncesc mai mult în mine, cu atât găsesc altele noi. Dar, cu ajutorul Domnului, le bi­rui. Am căpătat o seninătate sufletească permanentă şi mă mulţumesc cu darurile pe care mi le dă Dumnezeu, căci sunt nepreţuite. Vă mărturisesc iarăşi acelaşi lucru: trăiesc fericirea, o gust mai ales în lacrimi şi durere, acolo o găsesc mai dulce, mai adâncă. Tră­iesc cu conştiinţa omului păcătos. Trăiesc pe Dumnezeu, Izvorul tuturor bucuriilor vieţii!

Caut umilinţa, căci îmi foloseşte mult la frângerea inimii. Lupta împotriva egoismului este foarte grea. Înţeleg că omul adevărat este acela care a reuşit să-şi înfrângă iubirea de sine. O singură atitudine este valabilă: o viaţă înaltă creştină, de necontenită rugăciune”.

Despre același subiect, citim în alt loc:

Omul neinteriorizat nu poate fi un om duhovnicesc. Drumul de la minte la inimă, de la lumea exterioară la cea interioară este cel mai lung, mai complex şi mai ademenitor drum pe care-l poate parcurge omul în viaţă. Începutul lui este războiul nevăzut al gândurilor.

Orice gând rău trebuie depistat şi dus imediat la Hristos Cel ascuns în inimă.Aceasta este calea sigură şi dreaptă, căci războiul gândurilor fără Hristos e un război pierdut.

Gândul nebiruit la timp duce la păcat. Păcatul săvârşit este cel mai grav, repararea lui necesită suferinţă şi lacrimi multe. Păcatul făptuit alterează fiinţa, degradează comportamentul, viciază societatea, întinează natura – or, toate aceste consecinţe ale lui trebuie îndreptate prin pocăinţă (Ioan Ianolide).

„Intraţi deci pe poarta pocăinţei cu râvnă, aşteptând să se nască în voi Împărăţia Duhului Sfânt. Să plângem azi păcatele personale, să le plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curăţirea lumii. Nu vă fie frică de umilinţă, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeţi că prin ele veţi fi purtătorii adevăratei Lumini. Să luăm seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbuşit o lume şi a ridicat alta, la desăvârşirea pe care ne-a lăsat o ca pildă – şi aşa să-L urmăm! (Valeriu Gafencu).

Preocuparea pentru curățirea de patimi și dobândirea trezviei și a pocăinței a modelat pe nesimțite sufletele aflate între zidurile suferinței, unindu-le întru împlinirea aceluiași rost: dobândirea Duhului Sfânt.

„Mica noastră comunitate”, scrie Ioan Ianolide, „era o şcoală a desăvârşirii. Am în­văţat că fiecare patimă se poate înlocui cu o virtute, prin care Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s‑a lăr­git. Am învăţat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alţii, să ne răb­dăm reciproc, să ne vedem într‑o largă înţelegere umană şi, nepoticnindu‑ne de clipă, să alergăm cu sârg către ţinta finală a slavei lui Dumnezeu”.

VII. Dragostea pentru aproapele

Lucrarea cea mai vădită a Duhului Sfânt în temnițe a fost dragostea pentru aproapeleDragostea nu sentimentală, nu interesată, ci dragostea cu care Hristos a iubit lumea și pe care El a pus-o ca semn de recunoaștere a adevăraților Săi ucenici. Ea s-a manifestat în felurite chipuri, după cum au cerut-o împrejurările, de la gesturi mărunte, dar care acolo căpătau semnificații uriașe, până la jertfa de a-și pune viața pentru aproapele.

Într-una din cărțile sale, Ilie Tudor povestește despre zilele petrecute în Aiud, la izolator, cu Părintele Dumitru Stăniloae:

„Frigul era crâncen. Geamurile erau sparte și viscolul trimitea trâmbe de zăpadă, ce ne pudrau din belșug. După miezul nopții eram ca lemnul.

Lângă mine se nimerise un bătrânel slab, deosebit de sfios. Părea că-și cere iertare pentru vreo stângăcie involuntară. Bătrânelul am aflat repede că este Părintele Stăniloae, marele teolog. Ne vorbea în fiecare seară. Era slăbit, glasul i se auzea greu şi de aceea când vorbea se făcea linişte desăvârşită. Mai putea fi vorba de foame sau de frig? Mai putea fi vorba de răzbunare sau ură? Toate se topeau la glasul blând, plin de Duh Sfânt, al slăbitului cu trupul, în care numai sufletul era uriaş. Cel mai strălucit reprezentant al Ortodoxiei își ducea şi el crucea întru slava lui Hristos. Era ca un sfânt bizantin rătăcit printre atâţia osândiţi, şi ei apărători ai Bisericii străbune şi ai neamului răstignit de atei.

Puteam eu, oare (şi nu numai eu) să-l las să spele pe jos cimentul înghețat, sau să ducă tineta?

Am încercat să-i dau cojocelul să-l pună sub dânsul şi m-a refuzat cu o hotărâre a mâinii: «Nu! Dragul meu! Ai pedeapsă mare! Nu te voinici! Păstrează-te cât poţi! Nu se ştie cât vom sta aici; eu… voia Domnului! Peste câteva zile ne vom întoarce în celular, acolo nu e aşa frig ca aici, suntem mai apăraţi».

Am insistat, nu l-am putut convinge. Noaptea ne apăram reciproc. Ba-l mai înveleam, ba simțeam cum încearcă să mă ocrotească. Aşa făceau toți. Grija pentru celălalt era trăsătura caracteristică a atitudinii ce o impunea dragostea creştină. Spiritul de sacrificiu nu era doar o vorbă în temnița aceea blestemată în care ne topeam”.

La Jilava, într-o perioadă în care loturile de deținuți tineri, însetați de trăirea duhovnicească, erau amestecate în celule cu deținuți mai în vârstă, indiferenți sau chiar potrivnici față de creștinism, dragostea, exprimată în diferite forme, a făcut minunea convertirii sufletelor:

„Jilava, 1951. Cei mai mulți pe care i-am găsit în camera 5 bis nu aveau altă preocupare decât grija ce vor mânca și dacă vor fi vreodată liberi.

Doream ca în Postul Sfintelor Paști, care începuse, să facem ca Învierea Domnului Iisus Hristos să strălucească și peste suferința aceasta moartă, lipsită de sens. Și atunci am început cu fapta, după cuvântul Evangheliei: «Ca oamenii, văzând faptele voastre cele bune, să creadă în Dumnezeu».S-a dat o bătălie de apropiere de cei vechi, printre care unii erau foarte bătrâni. Li s-a reparat și spălat lenjeria, erau ajutați să coboare sau să urce pe prici, erau înlocuiți la serviciile obligatorii administrative ale camerei (scosul tinetei, al vasului de apă), li se vorbea cuviincios sau li se împrumuta o haină ori o pereche de ciorapi să se încălzească. Apa era dată cu măsură, o cană pe zi pentru fiecare deținut, mult sub limita trebuințelor. Prin rânduială, zilnic, închinând lui Dumnezeu renunțarea noastră, ofeream cana de apă celor ce aveau nevoie.

Cu încetul, gândurile celor mai mulți s-au schimbat în mulțumire, admirație și recunoștință, de care nu aveam nevoie, căci nu cu puterile noastre făceam aceasta” (Virgil Maxim).

Tot de la Jilava a rămas consemnat și un episod vrednic de Pateric:

„Erau mulți bătrâni, bolnavi, care abia își mai trăgeau răsuflarea. Unii nu mai puteau vorbi, alții mureau sub priciuri, la șerpărie. Organele înțelepte care conduceau Partidul stabiliseră ca întemnițații să fie terorizați prin maltratări și schingiuiri. Fiindcă milițianul nu putea identifica persoana vizată, mulți tineri ieșeau în locul celor vârstnici. Nică Voloșniuc – Românașul, cum îi spuneam noi –, bucovinean, era unul dintre aceștia.

Odată, ofițerul politic a identificat victima și a constatat substituirea. A dat o palmă zdravănă milițianului care administrase pedeapsa, lăsându-l fără replică: «Tu vezi, mă, ce fac ăștia? Tu ai fi în stare să mori în locul meu?».

A doua zi, milițienii ne priveau ca pe niște minuni. Mulți și-au cerut demisia, dar nu li s-a aprobat. Arme nevăzute, duhovnicești, își făceau lucrarea de înfruntare a răului, căci «nu este dragoste mai mare decât ca cineva să-și pună viața pentru prietenii săi» și «nu sunt vrednice suferințele din veacul acesta a sta alături de Slava vieții viitoare»” (Virgil Maxim).

Cu adevărat în temnițe, acolo unde s-a lucrat dragostea evanghelică, s-au format comunități creștine ca cele din Biserica primară. Referindu-se la o astfel de comunitate, Ioan Ianolide scrie:

În închisoarea de la Târgu-Ocna se redescoperea creştinismul în formele lui originare. Totul era obştesc şi fiecare îşi dă­dea cu bucurie şi cămaşa, şi pâinea, şi medicamentul, şi vi­aţa – unul pentru altul, unul pentru toţi şi toţi pentru unul. Eram un suflet, o voinţă, un cuget, o speranţă. Fiecare era o comoară a tu­turor. Aşa creşteam sufleteşte şi ne uneam tot mai mult cu Hristos, Care se făcea simţit, viu, prezent, activ”.

 Mai multe la:

http://romanortodox.info/?s=VALERIU+GAFENCU