„Pe cel care se nevoieşte, Dumnezeu îl umbreşte cu mila Sa; dar cel care iubeşte dobândeşte mângâiere.” Stareţul Ambrozie de la Optina

Imagini pentru solovki

În vara lui 1929 au venit în Solovki aproximativ treizeci de călugăriţe. Probabil, majoritatea erau de la Mănăstirea Şamordino, care se afla lângă renumita sihăstrie de la Optina.
Călugăriţele nu au fost duse la secţiile speciale pentru femei, ci au fost ţinute separat. Când au început să fie interogate şi verificate după listă, ele au refuzat să dea aşa numitele date de bază despre ele, adică răspunsul la întrebările cu privire la numele lor, anul şi locul naşterii, educaţia şi aşa mai departe.
După ţipete, ameninţări şi bătăi, ele au fost puse în celule izolate şi au fost chinuite cu foamea, setea şi cu privarea de somn, adică li s-au aplicat toate metodele coercitive obişnuite. Dar călugăriţele au rămas de neclintit şi chiar au fost destul de curajoase – un fapt foarte rar în lagărul de concentrare – ca să refuze orice fel de muncă forţată.
După câteva zile, eu(n.n. I.M. Andreev) şi profesorul doctor Zizilenko (care fusese trimis
la Solovki deoarece, în timp ce era medic şef de secţie la închisoarea Taganka din Moscova, acceptase în secret tunderea monahală şi devenise episcop cu numele de Maxim) am fost chemaţi la şeful diviziei sanitare.
Ni s-a ordonat confidenţial să le facem călugăriţelor o examinare medicală, cu scopul de a confirma că nu sunt apte pentru muncă, pentru a avea astfel o bază oficială pentru a le elibera de munca fizică forţată.
Era pentru prima oară în istoria insulei Solovki când administraţia se găsea într-o situaţie atât de complicată. De obicei, în astfel de cazuri ei acţionau foarte aspru şi barbar. După o bătaie serioasă a celor care refuzau să lucreze, erau trimişi pe insula pentru pedepsire Anzersk, de unde nimeni nu s-a întors niciodată viu.
De ce aceste călugăriţe rebele nu erau trimise la Anzersk nu puteam înţelege. I-am pus această întrebare şefului diviziei sanitare a întregului lagăr de concentrare. El ne-a explicat că protestul tăcut şi controlat al călugăriţelor nu se asemăna întru nimic cu protestele cu care era obişnuită administraţia să aibă de-a face. Celelalte proteste erau adesea însoţite de scandal, ţipete şi huliganism. Dar aici era linişte, simplitate, umilinţă şi o supunere extraordinară.

„Ele sunt muceniţe fanatice, care caută suferinţe”, a explicat şeful diviziei sanitare. „Ele sunt un fel de cazuri psihice, masochiste, dar nouă ne pare nespus de rău pentru ele. Eu nu pot să suport să văd umilinţa şi supunerea cu care îndură presiunea. Şi nu doar eu. Nici Vladimir Yegorovici, şeful lagărului de concentrare, nu a putut să suporte asta. El chiar s-a certat cu şeful diviziei GPU şi vrea oarecum să uşureze şi să rezolve această chestiune. Dacă le găsiţi inapte pentru muncă fizică, vor fi lăsate în pace.”
Când am ajuns la barăcile unde erau ţinute călugăriţele, am văzut nişte femei extraordinar de sobre, paşnice şi cu stăpânire de sine, în veşminte monahale vechi şi peticite, dar curate.
Erau vreo treizeci. Li se putea da vârsta unui „etern treizeci” de ani, deşi, fără îndoială, unele erau mai în vârstă şi unele mai tinere. Pe toate feţele se afla ceva din expresia Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi”, şi această supărare era atât de evidentă şi de modestă, încât cu totul involuntar mi-am amintit de anumite versuri din Tiucev.
Apariţia lor supusă era de o asemenea frumuseţe duhovnicească, încât nu putea decât să evoce un sentiment de regret profund şi de respect.

„Ca să nu le supăr, mai bine să ies, doctore”, a spus şeful secţiei care m-a întâmpinat şi care trebuia să fie prezent ca reprezentant al comitetului medical. Am rămas singur cu ele.
„Bună ziua, maicilor”, m-am plecat în faţa lor. În linişte, mi-au răspuns cu o plecăciune adâncă.
„Sunt medic. Am fost trimis să vă examinez.”
„Suntem bine. Nu este nevoie să ne examinaţi”, m-au întrerupt câteva voci.
„Eu sunt un credincios creştin ortodox şi sunt în acest lagăr de concentrare ca deţinut din pricina poziţiei mele bisericeşti.”
„Slavă lui Dumnezeu”, câteva voci mi-au răspuns din nou.
„Tulburarea voastră este de înţeles pentru mine”, am continuat, „dar nu vă voi examina. Îmi veţi spune doar lucrurile de care vă plângeţi, iar eu vă voi trece la categoria celor incapabili de muncă.”
„Dar noi nu ne plângem de nimic. Suntem destul de sănătoase.”
„Dar, fără o definiţie a inabilităţii pe care o aveţi pentru lucru, vă vor trimite la o muncă extraordinar de dificilă.”
„Este acelaşi lucru: nu vom munci nici dacă este o muncă dificilă, nici dacă este una uşoară.”
„De ce?” – am întrebat uimit.
„Pentru că nu vrem să muncim pentru regimul lui Antihrist.”
„Ce spuneţi?”, am întrebat supărat. „Până la urmă, la Solovki sunt mulţi episcopi şi preoţi care au fost trimişi aici pentru mărturisirea lor. Toţi muncesc, fiecare după cum este în stare. Episcopul de Viatka, de exemplu, lucrează pe post de contabil la fabrica de funii, iar în departamentul de lemnărie muncesc mulţi preoţi. Ei ţes plase. Vinerea muncesc
24 de ore, zi şi noapte, astfel încât să îndeplinească repede cota suplimentară şi astfel să-şi elibereze o parte din timp pentru rugăciune în seara de sâmbătă şi dimineaţa de duminică.”
„Dar noi nu vom munci sub constrângerea ordinelor pentru regimul lui Antihrist.”
„Ei bine, fără examinare voi da un oarecare diagnostic pentru voi şi voi concluziona că nu sunteţi capabile de muncă fizică grea.”
„Nu, nu este nevoie să faceţi astfel. Iertaţi-ne, dar vom fi obligate să spunem că acest lucru nu este adevărat. Suntem bine. Putem munci, dar nu vrem să muncim pentru acest regim al lui Antihrist şi nu vom munci nici chiar de-ar fi să ne omoare pentru asta.”
„Nu vă vor ucide, dar vă vor tortura până la moarte”, am spus în şoaptă, riscând să fiu auzit şi de alţii; am spus-o cu durerea inimii.
„Dumnezeu ne va ajuta să îndurăm torturile”, a spus una dintre călugăriţe, de asemenea încet.

Imagini pentru solovki

Mi-au venit lacrimi în ochi. M-am plecat înaintea lor în linişte. Aş fi vrut să mă aplec până la pământ şi să le sărut picioarele.
Într-o săptămână, comandantul diviziei sanitare a intrat în biroul medicilor şi, printre alte lucruri, ne-a informat: „Ne-am săturat de călugăriţele astea, dar acum au fost de acord să muncească. Ele cos şi repară îmbrăcămintea de la salonul principal. Doar că au pus condiţia ca să fie toate împreună şi să li se permită să cânte un fel de cântece în timp ce muncesc. Şeful lagărului de concentrare a permis acest lucru. Acolo se găsesc acum, cântând şi muncind.”
Călugăriţele erau în aşa măsură izolate, încât chiar şi noi, medicii diviziei sanitare, care ne bucuram de o oarecare libertate de mişcare şi care aveam multe legături şi mulţi prieteni, pentru multă vreme nu am putut primi niciun fel de veşti despre ele. Şi doar o lună mai târziu am aflat cum avusese loc ultimul act al tragediei lor.

Imagine similară
Într-unul din convoaiele care veniseră la Solovki a fost adus şi un preot, care s-a dovedit a fi părintele duhovnic al câtorva dintre călugăriţe.
Şi, chiar dacă legăturile dintre ei păreau, în condiţiile lagărului de concentrare, cu totul imposibile, călugăriţele au reuşit într-un anumit fel să ceară îndrumări din partea povăţuitorului lor.
Esenţa întrebărilor lor consta în următoarele: „Noi am venit în lagărul de concentrare pentru suferinţă, dar aici suntem bine. Suntem împreună; cântăm rugăciuni; munca ne este plăcută; am acţionat corect că am fost de acord să muncim sub condiţiile regimului lui Antihrist? Nu ar trebui să renunţăm şi la această muncă?”
Părintele duhovnic a răspuns cu o interdicţie a muncii destul de
neclară. Şi apoi călugăriţele au renunţat la orice fel de muncă.

Administraţia a aflat cine era vinovat pentru asta. Preotul a fost împuşcat. Dar, când
călugăriţele au fost informate despre aceasta, au spus: „Nimeni nu este în stare să ne dezlege de această interdicţie”.
Călugăriţele au fost despărţite curând şi, una câte una, au fost duse în diferite locuri.
În ciuda încercărilor noastre, nu am reuşit să mai aflăm alte ştiri despre ele. Au dispărut fără urmă.
Câţiva ani mai târziu, din gura unui deţinut american care muncea ca un sclav într-un lagăr de concentrare, vine următoarea informaţie suplimentară, care aruncă lumină peste finalitatea duhovnicească a fermităţii ascetice a unora dintre aceste călugăriţe.

MINUNEA CĂLUGĂRIŢELOR

Când conversaţia a trecut la religie, aşa cum s-a întâmplat curând, am auzit despre o întâmplare extraordinară, o minune, care avusese loc de curând la Vorkuta.

Dumnezeu era într-adevăr acolo cu noi! Şi entuziasmul cu care omul mi-a spus această poveste nu a lăsat nicio îndoială asupra faptului că Cortina de fier nu putea să-L ţină pe Dumnezeu în afara unei ţări sau în afara minţilor şi inimilor poporului Său.
Era în luna noiembrie a anului 1950, chiar imediat după sosirea noastră, când trei călugăriţe au ajuns în lagărul de concentrare cu sentinţa pentru muncă silnică. Miile de femei deţinute de la Vorkuta nu munceau în mine, ci făceau alte munci grele, iar călugăriţele au fost trimise într-un pluton unde se făceau cărămizi pentru muncile de construcţie din întreaga zonă arctică şi din Rusia.
Când călugăriţele au fost duse pentru prima dată la fabrica de cărămizi, i-au spus şefului că ele priveau orice muncă făcută pentru regimul comunist ca şi când ar fi fost pentru diavol şi, de vreme ce ele erau slujitoarele lui Dumnezeu şi nu ale lui Satan, ele nu îşi propuneau să se plece ordinelor şefului lor, în ciuda oricăror ameninţări ale acestuia.
Dezbrăcate de veşmintele religioase, aveau drept armură credinţa.
Ele erau gata să înfrunte orice pentru a-şi ţine făgăduinţa şi chiar au înfruntat pedeapsa, o dovadă vie de mare curaj. Li s-au dat raţii de pedeapsă, constând în pâine neagră şi supă râncedă, zi de zi. Dar în fiecare dimineaţă când li se poruncea să meargă la fabrica de cărămizi, în gropile cu pământ, sau la oricare altă muncă de rupt spatele, ele refuzau.
Acest refuz însemna, desigur, că trebuia să treacă prin chinuri şi mai mari. #

Mâniaţi de încăpăţânarea lor şi temându-se de efectul asupra celorlalţi muncitori sclavi, comandantul a poruncit să fie puse în cămaşă de forţă. Mâinile le-au fost legate la spate şi apoi funia cu care le-au fost legate încheieturile mâinilor a fost trecută în jurul gleznelor şi dusă în sus strâns. În acest fel, picioarele le-au fost trase în spate, iar umerii au fost traşi în spate şi în jos într-o poziţie de durere groaznică.
Călugăriţele se zvârcoleau în agonie, dar niciun ţipăt de protest nu le-a scăpat. Şi, când comandantul a poruncit să se arunce apă peste ele, astfel încât materialul de bumbac al cămăşilor de forţă să se strângă, se aştepta ca ele să ţipe din cauza acestei presiuni asupra trupurilor torturate, dar tot ceea ce s-a întâmplat a fost că ele au gemut încet şi au căzut în stare de inconştienţă. Legăturile lor au fost atunci desfăcute şi ele şi-au revenit; după aceea au fost legate din nou şi încă o dată binecuvântata uşurare a leşinului a venit peste ele. Ele au fost ţinute în această stare mai bine de două ore, dar paznicii nu au îndrăznit să mai continue tortura, deoarece circulaţia lor fusese întreruptă şi femeile erau la un pas de moarte. Regimul comunist voia sclavi, nu schelete. Ei nu transportau
oameni până la Vorkuta pentru a-i omorî. Guvernul sovietic voia să fie scos cărbunele din mine. Muncitorii sclavi puteau fi eliminaţi, bineînţeles, dar numai după ani de muncă.

Prin urmare, scopul comandantului era să tortureze aceste călugăriţe până ce aveau să fie de acord să muncească.
În cele din urmă, comandantul a hotărât să încerce. Fie călugăriţele aveau să muncească, fie va trebui să le omoare, încercând să le oblige.
El a poruncit să fie din nou numite la munca de afară şi, dacă ar continua să refuze, să fie duse pe un deal în vântul aspru al iernii arctice timpurii şi să fie lăsate să stea acolo nemişcate toată ziua, privind celelalte femei care munceau. Li s-a aplicat, de asemenea, şi această tortură. Când lumina pală a zilei arctice scurte răsărea, ele erau văzute îngenunchind acolo, iar paznicii mergeau la ele aşteptând să le găsească îngheţate, dar ele păreau relaxate şi calde.
Văzând aceasta, comandantul a ordonat să li se scoată mănuşile şi
căciulile, astfel încât să fie expuse la deplina furie a vântului. Pe parcursul
celor opt ore de muncă ale zilei, ele îngenuncheau pe vârful dealului vântos în rugăciune. Sub ele, femeile care frământau pământul pentru cuptoarele de cărămizi sufereau intens din cauza frigului. Multe se plângeau că le îngheţau picioarele, în ciuda faptului că purtau nişte cizme care se presupunea a fi călduroase. Seara, când alţi paznici au mers pe deal ca să le ia pe călugăriţe şi să le aducă înapoi la barăci, se aşteptau să le găsească degerături la urechi, la mâini şi la picioare. Din nou în ziua următoare au îngenunchiat timp de opt ore în vânt, nepurtând nici pălării, nici mănuşi, la temperaturi cu mult sub zero grade. În noaptea aceea încă nu suferiseră nicio degerătură serioasă şi încă mai erau hotărâte în refuzul lor de a lucra. Cu toate acestea, a treia zi au fost duse afară şi, de data aceasta, eşarfele le-au fost luate.
În acest timp, vestea despre ceea ce se întâmpla se răspândise în toate lagărele de concentrare din regiunea Vorkuta.

Când, la sfârşitul celei de a treia zi, o zi cu mult mai rece decât cele pe care le trăisem în
acea iarnă, călugăriţele cu capul gol au fost aduse în continuare fără cea mai mică urmă de degerătură, toată lumea murmura că într-adevăr Dumnezeu făcuse o minune.

Imagini pentru vorkuta gulag

Nu mai era alt subiect de conversaţie în toată Vorkuta. Chiar şi bărbaţii duri din alte tabere găseau scuze ca să vină la fabrica de cărămizi şi să arunce pe furiş o privire la cele trei personaje de pe deal. Femeile care lucrau în groapa de jos îşi făceau cruce şi murmurau rugăciuni. Chiar şi comandantul era foarte deranjat. Dacă nu era un om religios, el era cel puţin într-un anumit fel superstiţios şi ştia destul de bine atunci când era martor al unei Puteri care nu era de pe acest pământ!
În ziua a patra, chiar şi paznicii înşişi erau înfricoşaţi de puterea nepământească pe care păreau să o aibă aceste femei şi au refuzat categoric să le atingă sau să mai aibă ceva de-a face cu ele. Comandantului însuşi îi era frică să meargă şi să le ordone să meargă pe deal.

Şi astfel, ele nu au mai fost deranjate în rugăciunile lor şi au fost scoase de la
raţiile de pedeapsă. Când am plecat din Vorkuta, patru ani mai târziu, acele călugăriţe încă mai erau la tabăra fabricii de cărămizi şi nici una din ele nu făcuse nicio zi de muncă productivă pentru regimul comunist.
Ele erau păzite cu teamă şi respect. Paznicii aveau indicaţii să nu se atingă de ele sau să le deranjeze. Ele îşi pregăteau propria mâncare şi îşi făceau chiar şi propriile haine. Ele îşi manifestau religiozitatea în felul lor propriu şi păreau în pace şi mulţumite. Deşi deţinute, ele erau duhovniceşte libere. Nimeni în Uniunea Sovietică nu avea o astfel de libertate religioasă ca ele.
Cum anume a stimulat exemplul lor credinţa religioasă a mii de deţinuţi şi paznici acolo la Vorkuta, nu pot spune. Mai târziu, când am avut şansa, ca responsabil al vestiarului bărbaţilor MVD, să vorbesc cu unii dintre cei mai înrăiţi comunişti ruşi despre religie, niciunul nu a pregetat să menţioneze minunea călugăriţelor. (John Noble: L-am găsit pe
Dumnezeu în Uniunea Sovietică, Zondervan, Mich. 1971, pp. 112-117).
Sursa: „Sfinții Catacombelor Rusiei”

___________

Sursa – https://estemaitarziudecatcredeti.wordpress.com/2018/07/03/calugaritele-de-la-samordino-in-inchisoarea-solovki-si-minunea-curajului-lor-pomenite-la-12-noiembrie/