Din înțelepciunea Părintelui Mărturisitor Constantin Sârbu:

 

„Iuda a plecat singur, dar s-a întors cu o gloată, căci ura reușește să-i strângă pe oameni mult mai grabnic decât dragostea, dar reușește să-i păstreze mult mai puțin.”

„Oricât de mare îți pare fericirea pe care ai putea să ți-o cumperi prin vânzarea binefăcătorului tău, nu o dori.”

„Timpul trece repede, este scump. A trecut o clipă, au trecut două, ai făcut paşi spre mormânt. Cu timpul care a trecut nu te mai întâlneşti. Folosiţi timpul în folosul sufletului vostru, pentru viaţa de dincolo, nu-l pierdeţi cu lucruri care nu ajută sufletul. Nu vă irosiţi viaţa. Ea ne este dată spre desăvârşirea sufletului pentru veşnicie. Şi chiar cele necesare pentru trup, ori de mâncaţi, ori de beţi, în Domnul să le faceţi, după cuvântul Sf. Ap. Pavel.”

„Celui cu adevărat mare nu-i este greu să se smerească în faţă oricui. Celui cu adevărat curat nu-i este greu să spele pe oricine. Celui cu adevărat sfânt nu-i este greu a face totul în tăcere şi cu cea mai discretă duioşie. Celui cu adevărat iubitor va face întotdeauna totul cu plăcere, cu bucurie , cu blândeţe, cu prietenie. Cel cu adevărat înţelept va păstra esenţa adevărului tuturor lucrurilor. Celui ce înţelege nu trebuie nici să-i faci mult, nici să-i arăţi mult, nici să-i vorbeşti mult.”

”Să nu fim indiferenţi, căci indiferenţa ucide.”

De ce ai nevoie pentru a ajuta un suflet în viață sau plecat dintre noi?
„Ai nevoie de forţa aceea care a creat întregul univers, care îl susţine; forţa care mişcă planetele, făcându-le să vibreze în armonie; forţa care L-a făcut pe Dumnezeu să-Şi trimită Fiul în lume pentru mântuirea omului; forţa prin care un biet păcătos poate deveni sfânt într-o clipă; forţa care sfinţeşte, vindecă, învie un suflet, făcându-l asemenea lui Dumnezeu.[…] Ştii tu ce-i această forţă de care îți vorbesc? Iubirea!”
„A iubi cu iubirea Lui înseamnă a acoperi căderea fratelui tău, a suferi împreună cu el, a câştiga inima lui prin dragoste şi îngăduinţă. Înseamnă a dărui ceva din sufletul tău aproapelui.”
„Credincios adevărat este acela care, făcând binele, nu se măsoară cu semenii săi, ci cu Învăţătorul său, căci se măsoară cu alţii, totdeauna se va mândri , dar cine se măsoară cu Domnul, acela îşi va găsi întotdeauna măsura smereniei sale.”
Părintele Constantin Sârbu
1905 – 1975

Părintele Constantin Sârbu – un mare slujitor al altarului

Părintele Constatin Sârbu arestat în 1954

Constantin Sârbu s-a născut la 10 ianuarie 1905, în comuna Cavadineşti, județul Covurlui, în familia lui Gheorghe şi Maria Sârbu, ţărani săraci şi buni ortodocşi. La vârsta de un an i-a murit mama, fiind luat în creştere de bunicii săi după tată şi ei muncitori cu braţele. Când a împlinit trei ani, s-au mutat cu toţii la Galaţi, câştigându-şi existenţa muncind pe la alţii. După absolvirea şcolii primare la Galaţi, ca premiant, bunicii s-au mutat la fiul lor (fratele tatălui său) în comuna Smârdan, aproape de Galaţi, şi l-au luat cu dânşii. La scurt timp, îi moare bunicul, iar el şi bunica sunt alungaţi de nora din casă şi îşi găsesc sălaş într-o cămăruţă nelocuită din curtea bisericii satului. Aici, bunica munceşte cu ziua, iar el slugăreşte la oamenii din sat fără simbrie, numai pentru mâncare. Pierde, astfel, patru ani de şcoală, până la vârsta de 15 ani.

Tânjeam și eu, ca mulţi alţii, căutând cu înfrigurare un slujitor al altarului din care și prin care să strălucească lumina lui Dumnezeu. Cunoșteam multe biserici frumoase, măreţe – având slujitori înveșmântaţi în haine scumpe, strălucitoare, unii înzestraţi cu voci frumoase și cultivate, alţii cu darul de a vorbi frumos și elevat – cu mult fast, multă paradă, puse parcă anume să nu te poţi apropia de ele.

Și astfel, într-o zi, mărturisind această dorinţă, cineva m-a îndrumat spre Biserica Sapienţei, unde este nou venit cunoscutul preot ce a înălţat biserica din Bariera Vergului. Era vorba de preotul Constantin Sârbu, revenit după o detenţie de 8 ani în pușcăriile comuniste, plus 2 ani de domiciliu obligatoriu pentru marele lui păcat de a fi fost preot, om și bun român.

Duminică, (înainte de arestare n.n.) m-am dus la biserică. La biserică, părintele Sârbu, Constantin Sârbu, ținea o predică, n-o s-o uit niciodată:

– Azi este Sfânta Evanghelie a celor doi îndrăciți din Gadara.

Și repeta textul biblic: ”Și erau doi îndrăciți care erau legați cu lanțuri și le rupeau. – Ce-ai cu noi Fiul lui Dumnezeu? Ai venit să ne pierzi? – Cine sunteți voi? Legiune.”… că era legiune de diavoli în ei.

Părintele Constantin SârbuÎn mai 1963 am fost eliberat din închisoarea Aiud, după 15 ani de detenţie și adus direct la Viișoara, lângă comuna Mărculești –  Slobozia,  un sat de exilaţi bănăţeni, cu casele zidite din lut, cu curţi frumoase, pomi roditori îngrădini și străzi largi, bine îngrijite, deși când ploua, pământul se înmuia și se făcea o mocirlă care ajungea până la genunchi. Acolo  fusese un  câmp  de  mazăre,  un  câmp  imens de Bărăgan.

În arhivele fostei Securităţi, în dosarul de urmărire al preotului Constantin Sârbu – inventariat la cota I258316, vol. II – la filele 40-49, se află un Memoriu scris de mână de Părintele Sârbu, în septembrie 1962, la Viișoara- domiciliul său forţat din Bărăgan – și adresat Patriarhului Iustinian. Interceptat „la timp”, documentul nu a mai ajuns la destinaţie, ci a intrat în „fondul operativ” al Securităţii.

Memoriu – Spovedanie

Părintele Constantin Sârbu la biserica Sapienției

Pe data de 1 iunie 1964, Părintele Constantin Sârbu a ajuns cu greu în strada Sapienţei nr. 5 şi a intrat în curtea plină cu bălării, aşezându-se pe o buturugă pentru a se odihni şi pentru a privi locaşul de închinare ce i-a fost încredinţat.

Primul om care i-a ieşit în cale, care a intrat după el pe poarta acestui aşezământ, a fost doamna Matilda (Cocuţa) Mircea. Ea a fost aleasă şi trimisă de  Dumnezeu Părintelui Constantin, în urma rugăciunilor Sfinţiei Sale, pentru a-i fi ajutor indispensabil în cel mai greu moment – începutul. Dumnezeu a dăruit lungime de zile şi a ocrotit sănătatea doamnei Matilda poate şi pentru a ne mărturisi lucrarea ce s-a înfăptuit atunci acolo.

La 30 de ani am venit în Bucureşti. M-am născut la ţară, în satul Vâlcele, lângă Suceava şi am lucrat la colectiv de la 16 ani. O consăteancă mi-a spus:

– Nu poţi continua munca la colectiv, eşti slabă, bolnăvicioasă. Hai cu mine la Bucureşti, stai la mine până îţi găseşti serviciu!

Părinţii mei erau şi ei slăbiţi de muncă şi suferinţă. Aşa am ajuns la Bucureşti şi am intrat „la stăpân”, la familia Popa Gheorghe, unde trebuia, în primul rând, să am grijă de două fetiţe, Carmen şi Cristina, de 7 luni şi de 4 ani.

Cine mergea prin anii ’70 dinspre Podul Mihai Vodă spre Uranus ori Izvor, se rătăcea lesne în labirintul unor străzi atât de aristocrate, încât aveai impresia că nu te afli într-un oraş balcanic, ci în chiar inima unui muzeu al urbanismului celui mai rafinat, al unui Louvre ori Sans Souci risipit sub colinele dâmboviţene, o etalare de gusturi şi epoci dintre cele mai diverse şi totuşi unitare în acel „bon goût” al veacurilor noastre trecute, pline de farmec şi distincţie, de maniere elegante aduse de la Paris, Viena, Roma sau Madrid şi întrupate pentru veşnicie (aşa credeau înaintaşii noştri înţelepţi) în cele mai armonioase vile şi palate în miniatură peste care trona, de aproape patru veacuri, cea mai elegantă ctitorie voievodală din Bucureşti – Biserica Mihai Vodă.

Despre Părintele Constantin Sârbu de la biserica Sapienţei din Capitală, care a fost o icoană vie a slujirii preoţeşti şi a apostolatului creştin, aproape că nu găsim cuvinte şi apelative potrivite ca să-i zugrăvim imaginea sa ideală de preot ortodox. Încercăm, totuşi, să-i evocăm chipul, reproducând frazele şi expresiile din necrologul pe care l-a rostit un preot cu ocazia oficierii slujbei înmormântării.

“Dacă m-ar fi întrebat cineva: “Care este cel mai gospodar preot din Bucureşti? “ i-aş fi răspuns: “Preotul Sârbu”.