Sfântul Teodor a fost din țara Glatiilor, din satul Sicheot, de lângă Ancira, și a trăit pe vremea împăratului Tiberiu II (578-582), până pe vremea lui Heraclie împăratul (610-641). Și Dumnezeu era cu dânsul, că, încă din cea dintâi vârstă, avea mare dragoste de Dumnezeu, de Sfântul Gheorghe și de rugăciune.

La vârsta de 14 ani, cu învoirea mamei sale, s-a așezat într-o peșteră de munte, lângă biserica Sfântului Gheorghe, unde a petrecut mulți ani în post și rugăciune. Și se mirau toți de acest copil minunat și de un atât de mare dar la Dumnezeu, care era întru el, cel atât de tânăr. Și preamăreau pe Dumnezeu, zicând: „Ai ascuns Doamne, acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor.” Și, sporea în suișurile duhovnicești, odată cu anii vieții sale și a fost numărat Sfântul acesta, întâi, în ceata călugărilor: și a dăruit Dumnezeu acestui tânăr călugăr, puterea de a face minuni.

Avea 18 ani, când auzind de dânsul Teodosie, episcopul cetății Anastasiopolei, acesta s-a dus cu clerul său și l-a sfințit preot, zicând: „Vrednic este să fie preot unul ca acesta, căci în el, petrece harul lui Dumnezeu, precum și Sfântul Pavel, l-a învrednicit a fi episcop, de tânăr, pe ucenicul său Timotei. Și, a început, de atunci, Sfântul Teodor a săvârși Jertfa cea fără de sânge și a învăța poporul.

Găsind un bun tovarăș de călătorie, Sfântul a mers, apoi, la Ierusalim, cercetând Sfintele Locuri și mănăstirile cele vestite din Țara Sfântă. Iar întorcându-se în patria sa, și văzând mulțimea ucenicilor ce se adunase în jurul său, a întemeiat o mare mănăstire, închinată Sfântului Gheorghe, și se ostenea la desăvârșirea călugărilor și la luminarea poporului credincios.

După moartea episcopului Timotei, care a urmat după Teodosie, Cuviosul Teodor, arhimandritul lavrei Sicheotului, a fost ales episcop, tot poporul dorind să aibă un mare păstor ca acesta. Cu multă greutate a primit el să fie sfințit arhiereu, că iubea mai mult viața smerită, decât dregătoriile și mărirea lumească. A păstorit, deci, zece ani ca arhiereu în eparhia Anastasiopolei, cu multă vrednicie, învățând pe mulți cunoștința lui Dumnezeu și arătând poporului cele ce trebuie să facă, covârșind pe toți cu fapta minunilor sale.

Dorind, însă, necontenit liniștea monahicească și smerită a pustniciei, după zece ani de slujire arhierească, Sfântul Teodor s-a retras din scaunul de episcop și s-a statornicit, iarăși, în sihăstria lui iubită, de la Sicheot. După cea din urmă călătorie a lui în Constantinopol, la poftirea împăratului Mauriciu (582-602), când a tămăduit de lepră pe fiul împăratului, Sfântul Teodor, întorcându-se, s-a mutat cu pace la Domnul, în mănăstirea sa, la 22 aprilie 613.

Întru această zi, povestire despre Cuviosul Vitalie monahul; cum și-a lăsat chilia sa și, ducându-se în Alexandria, pe multe desfrânate le-a mântuit

În zilele preasfințitului Ioan Milostivul, patriarhul Alexandriei (610-619), a mers în Alexandria un oarecare monah, Vitalie cu numele, din mănăstirea Cuviosului Sirida. Acest monah, fiind de șasezeci de ani, și-a ales a petrece un anume fel de viață, care, oamenilor celor ce socotesc cele din afară, li se părea a fi rea și spurcată, iar lui Dumnezeu, Celui ce priveste cele din lăuntru și ispitește inimile, plăcută era și bine primită. Că starețul acesta, voind în taină să întoarcă la pocăință pe cei păcătoși și fără de lege, se făcea singur pe sine păcătos și fără de lege, după părerea omenească.

Deci, și-a scris pe toate desfrânatele ce erau în Alexandria și, pentru fiecare, făcea rugăciuni către Dumnezeu, ca să le întoarcă de la viața păcătoasă. Și se ducea în cetate la lucru, de dimineața până seara, și lua plata pentru osteneala de peste zi, câte doisprezece bani de aramă. Cu un ban de aramă își cumpăra bob, și-l mânca după apusul soarelui, pentru că, muncind toată ziua, se ostenea. Iar ceilalți bani, ducându-se la casa desfrânatelor, îi da unei desfrânate, zicându-i: „Te rog ca pentru acești bani să te păzești pe tine toată noaptea aceasta în curăție, neprimind pe nimeni la păcat.” Și se închidea cu dânsa în aceeiași cameră. Deci, aceea se odihnea pe patul său, iar el, stând într-un colț, petrecea toată noaptea fără somn, citind încetișor psalmii lui David și se ruga pentru dânsa către Dumnezeu, până dimineața. Iar, când ieșea de la dânsa, o jura să nu spună nimănui fapta lui. Și făcea așa în toate zilele, ostenindu-se în post. Și, intrând astfel în toate nopțile la desfrânate, petrecea fără somn și în rugăciuni. Deci, în fiecare noapte, intra la alta, până ce trecea pe la toate, apoi, începea iarăși de la cea dintâi.

Iar Dumnezeu, văzând o chinuire ca aceasta a robului său, i-a sporit și câștigul, că unele din desfrânate, rușinându-se de o faptă bună ca ceea a lui Vitalie, se sculau la rugăciune, făcând metanii împreună cu dânsul și se rugau. Iar el le sfătuia pe ele spre pocăință, le îngrozea cu înfricoșata judecată și cu veșnica muncă din gheena și le făcea ca să aibă nădejde în milostivirea lui Dumnezeu și în îndulcirea la cer, din veșnicile bunătăți. Și acelea, venind în frica lui Dumnezeu, se umileau și făgăduiau să-și îndrepte viața lor. Iar multe dintr-însele, lepădând nerușinarea păcatului, se măritau cu bărbați după lege; iar altele, dorind mult să petreacă în curăție, se duceau în mănăstire de femei, sau în pustnicie, cu lacrimi să-și petreacă zilele lor. Iar altele, alegeau să viețuiască în lume, fără bărbat, întru curăție, hrănindu-se din osteneala mâinilor lor. Și nici una din aceste desfrânate nu îndrăznea să arate cuiva viața cea curată a lui Vitalie, că, dacă una oarecare din ele, ar fi început să spună oamenilor că Vitalie, nu pentru păcat vine la dânsele, ci pentru a lor mântuire, auzind de aceasta, Vitalie s-ar fi mâhnit că i se vădește viața lui cea curată; că s-a rugat lui Dumnezeu să pedepsească pe acea femeie, ca și celelalte să aibă frică. Ceea ce s-a și întâmplat, ca una dintre ele, vădind viața Sfântului, îndată s-a și îndrăcit, iar celelalte, văzând aceasta, mult se temeau și nu mai îndrăzneau nicidecum să arate oamenilor, ceva din sfințenia lui Vitalie. Iar după ce s-a îndrăcit femeia, oamenii, îi ziceau: „Vezi, că ți-a răsplătit  Dumnezeu, deoarece ai mințit, zicând că nu pentru desfrânare intra la voi monahul acela. Iată, s-a făcut dovada că este desfrânat.” Și se sminteau toți de dânsul și în toate zilele îl ocărau, zicându-i: „Du-te, ticălosule, că te așteaptă desfrânatele.” Și scuipau asupra lui.

Iar el, răbdându-le pe toate cu blândețe, asculta învinuirile și ocările ce i se făceau de oameni, mângâindu-se cu duhul, că îl socotesc oamenii atât de păcătos. În acest fel, Cuviosul își tăinuia fapta lui cea bună înaintea oamenilor, iar unii din clerici l-au clevetit la preafericitul patriarh al Alexandriei, Ioan Milostivul, zicând că un stareț smintește toată cetatea, intrând în fiecare noapte, în casa desfrânatelor. Însă patriarhul nu credea pe clevetitori, învățat fiind de mai înainte, de o întâmplare ce se făcuse, când pe un monah, înțelept și sfânt, care era din fire famen și botezase pe o păgână, a pus de l-au bătut fără vină, crezând pe clevetitori. De aceea, aducându-și aminte, îngrozea pe cei ce cleveteau pe Vitalie, zicând. „Încetați de la osândire; mai ales, pe monahi să nu-i osândiți. Oare nu știți un lucru ce s-a făcut altă dată, la întâiul Sinod din Niceea, când fericitului împărat Constantin i-au scris unii episcopi și clerici, unul, asupra altuia, lucruri rele? Iar el, poruncind să i se aducă lumânare aprinsă și necitind scrisorile acelea, le-a ars, zicând: „Chiar de aș fi văzut cu ochii mei pe vreun episcop, preot sau monah în vreun lucru de păcat, l-aș fi acoperit cu haina mea, ca nimeni să nu-l vadă pe el greșind.” Așa înfrunta preafericitul patriarh pe clevetitori, iar robul lui Dumnezeu Vitalie nu înceta a se îngriji pentru mântuirea sufletului păcătoșilor, neștiind nimeni despre faptele cele bune ale lui, până la sfârșitul vieții.

Într-una din zice, când se făcea ziuă, Cuviosul Vitalie, ieșind din casa desfrânatelor, l-a întâmpinat pe el un tânăr desfrânat, mergând la femei desfrânate, pentru păcat. Acesta, întinzându-și mâna, a lovit tare peste obraz pe stareț, zicându-i: „Ticălosule și spurcatule, pentru ce nu te pocăiești și nu te lepezi de viața ta necurată, ca, prin tine, să nu se batjocorească mai mult numele lui Hristos?” Iar Sfântul i-a răspuns: „Să mă crezi pe mine, omule, că, pentru palma aceasta, vei lua și tu asemenea lovire, încât toată Alexandria se va aduna la plângerea ta.” Iar, după puține zile, închizându-se în chilia sa cea foarte mică, pe care și-o zidise lângă porțile ce se numeau ale Soarelui, Cuviosul Vitalie s-a mutat către Domnul, neștiind nimeni. Într-acel timp, acel desfrânat, care lovise peste obraz pe Cuviosul stareț, a primit o lovitură peste față și, îndată, s-a îndrăcit și, căzând, tremura și spumega și își rupea hainele de pe dânsul și, cu glas înfricoșat, făcea zgomot mare, încât toată Alexandria se adunase la plânsul lui cel de spaimă. Și, venindu-și puțin în fire, după câteva ceasuri, a alergat la chilia lui Vitalie, strigând: „Miluiește-mă, robule al lui Dumnezeu, că am greșit către tine. Iată că și eu, după proorocirea ta, am luat vrednica osândă.” Iar, după ce s-a apropiat de chilia starețului, îndată diavolul, care îl stăpânea pe omul acela, l-a izbit de pământ și a fugit, iar omul și-a venit desăvârșit în fire. Și bătea în ușa chiei, dar nu i-a răspuns nimeni. Apoi, deschizând ușa, l-a văzut pe stareț în genunchi, stând în rugăciune, iar sufletul lui cel sfânt se dusese către Dumnezeu, iar în mâinile lui ținea o hârtie scrisă așa:Bărbați alexandrini, nu osândiți mai înainte de vreme, până ce Domnul, Judecătorul cel drept, va veni.”

Și, auzind de moartea lui, toate femeile acelea, care, prin sfătuirea lui, se întorseseră la pocăință și la Dumnezeu, s-au adunat la dânsul cu lumânări și cu tămâie, plângând după părintele și învățătorul lor. Și toate povesteau bunătățile starețului, cum nici cu mâna măcar nu s-a atins de vreuna din ele, că nu spre păcat, ci spre mântuire intra la ele.

De acestea toate auzind cu deamănuntul, preafericitul patriarh Ioan cel Milostiv a mers, împreună cu tot clerul, la chilia starețului și, văzând scrisoarea cea mai sus-zisă, prin care, sfătuia a nu osândi pe nimeni, a zis către clericii aceia, care cleveteau pe Cuviosul: „Mulțumesc lui Dumnezeu că n-am ascultat clevetirule voastre, că aș fi supărat, fără vină, pe Sfântul stareț. Ci, neascultându-vă, m-am izbăvit de păcat și de osândă.” Deci, rușinând pe osânditorii Cuviosului și luându-i moaștele, preafericitul patriarh l-a petrecut cu tot poporul din cetate, iar femeile, cele ce se pocăiseră de păcat, plângându-l și tânguindu-se, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce are mulți robi ai Săi tăinuiți. Iar omul cel ce pătimise de la diavolul lovitura, s-a lepădat de lume și s-a facut monah. Și mulți din alexandrini, îndreptându-se dupa chipul vieții lui Vitalie, celei atât de îmbunătățite, și-au pus așezământ, ca să nu mai osândească pe nimeni. Cărora și noi să le urmăm, cu rugăciunile Cuviosului părintelui noistru Vitalie și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

    Întru această zi, cuvânt al Sfântului Chiril, arhiepiscopul Alexandriei,
despre frica de Dumnezeu.

Mă tem de moarte și mă spăimântez. Mă tem de gheena focului, ca veșnică este și nestinsă. Mă tem de tartar și de întuneric, pentru că nu are parte de lumină. Mă tem și de vierme, că fără de moarte este. Mă tem de îngerii cei de la judecată, că nemilostivi sunt. Amar mie, că mă chemau pe mine, și eu, nu ascultam, îmi spuneau mie să părăsesc toată spurcăciunea și toate lucrurile cele urâte, și nu auzeam. Vai mie, că am spurcat casa ta, Doamne, și pe Sfântul Duh l-am scârbit. Dumnezeule, drepte sunt lucrurile Tale, și judecățile. Pentru o asemenea păcătuire și pentru dulcețile trupești mă lipsesc de hrana cea nesfârșită și de Împărăția Cerului și fără de sfârșit mă voi munci, dându-mă focului. Dreaptă este judecata Domnului; că mă învăța și n-am ascultat, îmi aducea mie mărturii, iar eu îmi băteam joc. Așa vei începe a zice, o, omule, dacă se va întâmpla ție, mai înainte de pocăință, să pleci din lumea aceasta. Drept aceea și de gheena să te temi și în Împărăție să te sârguiești a intra. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

 

 

 

.