L-am cunoscut pe prietenul sufletului nostru, loan Ianolide, la începutul anului 1941, pe când era student la Facultatea de Drept din Bucureşti.

Evenimentele istorice care se abătusera atunci asupra României erau tragice. Răpirea Basarabiei şi a Bucovinei, pierderea sudului Dobrogei (Cadrilaterul) şi cedarea Ardealului de Nord ciunțiseră ţara şi făceau ca oraşele şi satele noastre să fie pline de refugiaţi cu sufletele sfâşiate pentru ceea ce lăsaseră în urma lor, în teritoriile ocupate. Tristeţea li se comunica şi celorlalţi români. Se răspândise o atmosferă de jale pentru cele petrecute şi de îngrijorare pentru cele ce aveau să vină.

Pentru noi, primejdia semnalată cu ani de zile în urmă de mari personalitaţi politice româneşti conştiente era comunizarea cu forţa, pierderea spiritualităţii creştine, a tradiţiilor, a bogăţiilor materiale şi a perspectivelor de dezvoltare ca naţiune inde­pendentă în viitor.

Tinerii, care nu se puteau resemna să accepte o asemenea perspectivă, s-au ridicat la luptă. Printre ei, în primele rânduri, Ionel Ianolide, care era Şef de grup în Frăţile de Cruce.

În toamna anului 1941, după intrarea României în razboi, a fost arestat în padurea Montesquieu, la marginea Bucureştiului, împreună cu un numeros grup de tineri pe care-i conducea. Urmau să se adune acolo câteva sute de tineri, în vederea unei acţiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea ţara. Siguranţa statului a împânzit pădurea şi zona învecinată cu agenţi, care au arestat pe toţi tinerii ce intrau în raza supravegherii lor. Au fost capturaţi astfel şaizeci şi şapte de tineri. Printre cei prinşi ne-am numărat şi noi. Curând a fost adus lângă noi Ionel Ianolide, cu mâinile legate, lovit şi bruscat de agenţi. În ciuda tratamentului brutal, se ţinea drept şi cu fruntea sus. Era un exemplu de dârzenie şi îmbărbătare pentru ceilalţi.

Urcaţi în două autobuze ale Serviciului de Siguranţă am fost duşi la Prefectura Poliţiei Capitalei, unde au început anchetele, cu presiuni, ameninţări, făgăduieli de eliberare în cazul recunoaşterii intenţiei de a participa la o întrunire ilegală, cu aruncarea vinovăţiei asupra organizatorilor, îndeosebi asupra lui loan Ianolide. După câteva săptămâni de triere, au rămas sub arest şaisprezece inşi.

În perioada dinaintea procesului, Ionel era mai mult tăcut. Se ruga intens. Nu dădea dispozitii sau sugestii celorlalţi, lăsând pe fiecare să se orienteze potrivit conştiinţei personale.

La proces, la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revarsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci.

Atunci ne-am despărţit de Ionel. Aveam să-l revedem abia după opt ani, în 1949, în inchisoarea de la Pitești, unde ne găseam condamnaţi şi noi pentru activitate legionară anticomunistă.

Între timp, am aflat de la unii prieteni că Ionel evoluase mult în direcția adâncirii trăirii creştine. El vedea rezolvarea problemelor sociale şi politice numai pe calea reîncreştinării temeinice a neamurilor. Am mai aflat că în închisoare legase o strânsă prietenie cu un alt luptător de elită: Valeriu Gafencu.

Valeriu Gafencu, loan Ianolide şi alţi deţinuţi politici ce simţeau la fel cu ei au pornit de la semnalul de alarmă lansat de marele vizionar din perioada interbelică, Corneliu Codreanu: ”Nu suntem creştini. Suntem departe de a fi creştini. Cât de departe! De-a lungul secolelor, omenirea a urmat un proces de încreştinare în formă, dar de descreştinare în conţinut. Marii conducători ai popoarelor s-au ocupat mai mult de lupta dintre ei şi alţi oameni decât de lupta dintre poruncile Duhului Sfant şi poftele firii noastre pamântesti. În realitate, în lume lupta se duce între forţele Binelui, ale Duhului Sfânt şi cele ale răului. În această luptă se cuvine să ne situăm hotărât pe poziţia de apărare a Binelui, pentru împlinirea voii lui Dumnezeu”. (…)

Influenţa exercitată de Ionel şi Valeriu asupra colegilor de închisoare a fost considerabilă. Mulţi le datorează nu numai însănătoşirea fizică, dar şi propulsarea pe drumul spre desăvârşirea sufletească, întru Hristos.

Fire complexă, în care binele se luptă aprig cu îndemnurile negative, Ionel işi cucerea în fiecare zi partea de vrednicie nevoindu-se să se înfrangă pe sine. Strădania aceasta a lui era sesizabilă numai pentru cei apropiaţi. La el harul era o răpsplată dăruită de Dumnezeu pentru lupta necurmată dinlăuntrul sufletului. Ajutor în această luptă continuă îşi luase Ionel, din tinereţe, Rugăciunea inimii: ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Repetând con­stant, de-a lungul a zeci de ani, Rugaciunea inimii, el a căpătat acea iluminare interioară care, suprapusă pe înclinaţiile lui iniţiale, l-a condus din ce în ce mai mult spre îmbunătăţire duhovnicească.

loan Ianolide s-a eliberat după douazeci şi trei de ani de grea osândă, anchilozat de reumatism, minat de acea boala a temniţei numită de deţinuţi ”celulită”, ca urmare a şederii prelungi în celulele insalubre şi igrasioase. Organismul lui viguros prin natură i-a îngaduit să se refacă fiziceşte, iar sufleteste a continuat ascensiunea. A încercat să între în mânăstire, dar autorităţile represive, care controlau şi viaţa monahală, nu i-au permis.

Pentru a-şi caştiga existenţa, a muncit mai întâi ca angajat într-un laborator al Institutului de ştiinte Geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu.

A încercat să comunice, în mod discret, ideile de care era însuflețit, dar a gasit prea puţină audienţă în atmosfera de teroare şi într-o lume dominată de mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. Atunci a încercat să plece din ţară, pentru a da întruchipare gândurilor lui într-o lume mai receptivă. Nu i s-a acordat paşaport, nu i s-a permis ieşirea din ţară.

La scurt timp după pensionare, s-a îmbolnăvit de ciroză hepatică. A survenit şi un neoplasm al organelor interne, care a pus capăt etapei pământeşti a existenţei lui. A fost îngrijit exemplar, cu iubire şi devotament, de soţia lui, Constanţa Ianolide, care i-a alinat suferinţele. Data trecerii în veşnicie a lui loan Ianolide a fost 5 februarie 1986.

(Ion Popescu şi Alexandru Virgil loanid – Întoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide, pag. 524-527; Articol publicat parțial și în ziarul Gazeta de Vest din dececembrie 1994)

________________

Ion1, o mare personalitate. În el întâlnesc contrastele într-un chip izbitor. Are o mare putere de iubire nevalorificată. Va suferi mult în ziua în care își va da seama de comoara din inima lui, nesocotită. Are o inimă de o bunătate rară. Cu o voință foarte puternică. Adeseori e greu să faci diferența între voința și încăpățânarea lui. Duce o luptă grea cu păcatul, pentru simplificarea sufletului.

Apele din sufletul lui încă nu s-au limpezit. Timid până dincolo de orice limită, uneori însă de o îndrăzneală neobișnuită. Are o structură sufletească curioasă. Îți poate aduce clipe de mare fericire, dar și clipe de zbucium groaznic, dacă nu ești prezent în Iubire. Un fond sufletesc foarte bun. Fire pasionată. De o pasiune extraordinară.

Sufletul lui este încă în plină formare2. Ne leagă o iubire mare și ne leagă, în același timp, o luptă îndârjită cu păcatul. Relațiile noastre sunt fericite; atât de fericite, încât ating cele mai fine coarde ale umilinței.

O prietenie care a devenit prietenie. Căci am stat alături ani de zile, dar până în clipa întâlnirii noastre pe aceeași linie de trăire, ne-am deosebit în atitudini, uneori chiar având atitudini opuse. Dragostea ne-a legat însă întotdeauna.

(Valeriu GafencuAiud, 1945 – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Editura Napoca-Star, Cluj, 1998, p. 199)


1. Acest extras face parte dintr-o scrisoare în care Valeriu îi evocă pe cei mai buni prieteni ai săi, nominalizându-i doar după numele de botez: Costică, Neculai, Ion și Marin. Am intuit încă de atunci care erau prietenii portretizați, dată fiind perioada relatărilor (1942-1948), dar am hotărât să nu publicăm aceste portrete făcute de „Sfântul închisorilor” prietenilor săi, decât după o confirmare sigură a numelor. Așa am așteptat cu nerăbdare până într-o bună zi, când am reușit să procurăm cartea de memorii a domnului Nicolae Trifoiu, cel care a fost și editorul cărții „Studentul Valeriu Gafencu…”. Astfel am găsit confirmarea mult așteptată, domnul Nicolae Trifoiu enumerând numele complete ale prietenilor evocați de Valeriu și ordinea evocării lor: Costică Pascu, Neculai Trifoiu, Ion Ianolide și Marin Naidim. Cf. Nicolae Trifoiu, Pagini literare. Amintiri și evocări, Editura Napoca-Star, Cluj, 2001, p. 177.

2. Portretizarea făcută de fericitul Valeriu lui Ioan este nu doar un elogiu al prieteniei dar și un document istoric care atestă încă odată că misticii de la Aiud și în general deținuții politici, au trecut printr-un proces de îmbunătățire sufletească, de lămurire, de înduhovnicire. Însuși Ioan Ianolide întărește în memoriile sale ideea că primii ani au fost de frământări și căutări sufletești, că a fost un timp de lămurire, inclusiv pentru el.

______________

Am pomenit de Ion Ianolide. Şi el a fost unul dintre cei mai deosebiţi deţinuţi, împartăşind întru totul ideile lui Valeriu. A supravieţuit grelelor încercări din închisori, până în 1964, când a fost pus în libertate, după douazeci şi trei de ani de temniţă. A murit în februarie 1986.

Şi el a jucat un rol deosebit în viaţa celor cu care împărtăşea calvarul. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta. La el găseam, în clipe grele, izvorul de întelepciune şi tăria de a le putea depăși; era un fel de alter ego al lui Valeriu.

(Aristide Lefa – Fericiți cei ce plâng, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998, pag. 85-86)

_________________

Într-o dimineață, când deținuții se plimbau în curtea cealaltă1, Virgil Ionescu, rămas singur în cameră, și-a tăiat venele de la mâna stângă, în semn de protest față de începerea, de reînceperea defapt, a acțiunii de reeducare prin bătaie. Când a venit un deținut să-i anunțe pe ceilalți ce se întâmplase, vestea a fost egală cu explozia unei bombe. Plimbarea s-a întrerupt brusc. După o clipă de tăcere derutantă, cei din curte s-au năpustit strigând spre ușa clădirii, cu intenția declarată de a-i pune la punct pe cei ce pregăteau reeducarea. În fața lor, în dreptul ușii, s-a oprit cu brațele deschise, Ion Ianolide.

– Stați pe loc. Nimeni nu trece acum dincolo decât dacă mă calcă pe mine în picioare. Vreți să faceți și voi ce fac ei acum, să folosiți forța? Opriți-vă!

Ion Ianolide face parte dintre vechii deținuți condamnați în 1941, toamna, pentru activitatea legionară în cadrul Frățiilor de Cruce. Era atunci student la Drept. Înalt, frumos, dotat cu alese trăsături sufletești, Ion se bucură de o reputație fără greș. Profund credincios, și-a demonstrat în anii de închisoare valabilitatea princpiilor pentru care a fost condamnat.

Intervenția lui s-a dovedit un gest de adâncă înțelepciune, care i-a scutit pe ceilalți de grave consecințe.

(Victor Stoica – Memorii. Petre Țuțea la verticală, Editura Fides, Iași, 1998, pag. 83-84)


1. Acțiunea se petrece la închisoarea Târgu-Ocna.

_________________

Cu dr. Floricel Nicolae am mai stat un an în secție, până când un ordin venit de „sus”, mai bine de 30 de bolnavi au fost „vindecați” prin grija guvernului și a ofițerului politic Șleam Augustin și trimiși la închisoarea Caransebeș. Aveam însă norocul să ne întâlnim din nou în celebrul proces al tuberculoșilor de la Tg. Ocna, arestați în 1958, când un lot de 26 de supraviețuitori au fost condamnați de către Tribunalul Militar al Municipiului București conf. art. 209 c.p. la „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”.

Eram acuzați că, la Tg. Ocna, sub masca ajutorului pe care îl dam confraților noștri de suferință, în realitate, ne pregăteam doctrinar, și că, o dată ieșiți de la închisoare, urma să răsturnăm guvernul și că vindem țara imperialiștilor anglo-americani. O asemenea utopie nici că se putea mai aberantă. Ancheta a ținut un an de zile, cu bătăi și cu un regim de teroare apocaliptic. Nu aveau dovezi împotriva noastră și trebuiau dobândite din spusele noastre răstălmăcite. Ca organizația să capete un specific mai complex, au introdus în lot și pe alți colegi care nu-și ispășiseră încă pedeapsa, ca Ianolide Ion, Constantin Aurel Dragodan și Sabo Ștefan. Primii doi făceau pușcărie din 1941, ca studenți, condamnați pentru activitate legionară, dar, întrucât urmau să se elibereze în acel an, „Justiția Română”, sub directa aripă ocrotitoare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, le-a mai dat câte 25 de ani muncă silnică. La proces, Ion Ianolide a fost adus pe targă, fiind grav bolnav și netransportabil. Era un om excepțional [pe] care, la Tg. Ocna, îl găseai mai totdeauna la căpătâiul bolnavilor. Măreț om, nefericită glorie, plătită cu atâtea lacrimi și sânge.

(Gheorghe Penciu – Nemuritorii. Medici în recluziune, Vol. II, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2004, pp. 228-229)

_________________

De la Gherla am ajuns la Târgu Ocna, cu lanțuri la picioare și cătușe la mâini, toți cei care aveam condamnări mai mari de 10 ani. Acolo ne-au ținut în lanțuri încă o săptămână, după care ni le-au scos. Aici am avut parte și de alte necazuri. Delațiunea, adică turnătoria, cum i se spunea în închisoare, era în floare.

Mulți au murit, fără să li se acorde tratament, numai pentru că nu au vrut să-i trădeze pe alții, adică să-i aducă și pe alții în pușcărie. Știam nume…dar nu le mai rețin. […]

Însă au existat și răbufniri de mânie și dorință de răzbunare oarbă printre cei din închisoare.

În asemenea cazuri era cunoscută atitudinea lui Ioan Ianolide (1919-1986), din Teleorman, deținut de peste 20 de ani, cu o comportare exemplară în tot timpul și care a știut să tempereze și să calmeze multe răfuieli împotriva delatorilor, pe care, întotdeauna, i-a numit victime ale închisorii și ale slăbiciunilor omenești, din cauza cărora el însuși a suferit de multe ori.

(Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu şi viaţa sa, comentate de către ucenicul şi fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş. Vol. I, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 290)

_________________

La Aiud, Radu1 s-a îmbolnăvit în noiembrie 1954 într-o celulă la etajul 3, pe nord. Boala a debutat cu simptomele obișnuite ale gripei, dar febra, transpirațiile, o stare de profundă oboseală, nu s-au mai lăsat plecate. (…) Boala lui Radu evolua. Apăruseră noi simptome printre care dureri de abdomen, din ce în ce mai mari. (…) Febra-i era mare. Mircea-i lua repede termometrul și nu-i spunea mai mult de ”38-38 cu…” (…)

După un timp Radu s-a trezit. S-a ridicat pe-un cot. Forța vederea. Nu distingea bine ceea ce îl înconjura într-un fel de semiîntuneric cețos. Asupra lui se apleca umbra unui om, ce tot încerca să-i introducă în gură o lingură, ținând în mâna stângă un flacon.

– Stai liniștit. Stai liniștit. Deschide gura. Așa, sorbește din lingură. Este un tonic bun. Ia uită-te la mine, mă cunoști?

– Nu… mul… mulțumesc. E ta… tare bun. Nu vă, vă, văd bine. Lu… lumina!? (…)

Radu auzea, înțelegea bine ceea ce i se spunea. Memoria i se trezea puțin câte puțin, dar când încerca să alcătuiască vorbe, propozițiuni, ce îi încleia limba, îi încleșta gura, iar privirea i se străduia să pătrundă straturi de pâclă ce amestecau totul în jurul lui.

– A! Uitați-vă băieți, zâmbește. S-a trezit. Ia pune tu din nou capul pe pernă. (…) Așa. Mai primește o lingură din tonicul pe care ți-l oferă, cu atâta grijă, dl. Ianolide și după aceea ai să mai dormi, că-ți face bine.

Când Radu s-a trezit a doua oară, privirea i-a arătat clar, tot ceea ce îl înconjura. (…) Pe marginea patului său, schimbându-i o compresă pe frunte, ajutându-l a se ridica în capul oaselor, învăluindu-l cu un zâmbet blând, scăpat de sub mustăcioara-i neagră, l-a recunoscut pe Ion Ianolide, studentul care-și deșira anii prin închisori încă din 1941. Pentru că îndrăznise a ridica glasul împotriva dictaturii de pe acea vreme, primise o condamnare de 25 ani muncă silnică, cifră care depășea vârsta lui de atunci. Următoarea dictatură instaurată în martie 1945, deși tuna și fulgera împotriva celei precedente, pentru că Ion n-a înțeles să-și însușească noua ordine comunistă, n-a înțeles nici noua dictatură decât că sentința din 1941 era legală în continuare.

(Mihai Pușcașu – Mărturii din iadul închisorilor comuniste, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, pag. 78,79-81)


1. Radu este chiar memorialistul Mihai Pușcașu.

 

________________

Sursa – https://www.fericiticeiprigoniti.net/ioan-ianolide