Interviu cu Părintele Iustin Pârvu realizat de monahia Fotini, 6 iunie, 2009

”– Părinte, v-aș ruga să dați un sfat tuturor celor care au suferit fel și fel de piedici dinafară sau dinlăuntru în această luptă acerbă împotriva însemnării electronice și puterile lor sufletești au început să slăbească, nesimțind ajutor sau întărire duhovnicească de nicăieri.

– Dragii mei, să nu ne mire asprimea sau amărăciunea acestei lupte în care ne-am angajat, pentru că aceasta este soarta creștinismului – jertfa; chiar de la începuturile sale creștinismul se găsea în același stadiu, cam cum ne găsim noi la ora aceasta. Și primii creștini au luat cu tot dinadinsul cutezanța, îndrăzneala aceasta de a mărturisi, pentru că numai așa se regăseau în cuvintele Mântuitorului: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepada de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Mt. 10:32-33). Noi nu putem ceda în această luptă de mărturisire, pentru că aceasta ar fi o lepădare de Hristos. Noi trebuie să ne găsim pe baricade de mărturisire până în ultimul moment al vieții, pentru că numai așa dovedim că suntem lumină și fii ai creștinismului de odinioară. Sigur că sunt vremurile acestea așa înspăimântătoare, pentru că și noi suntem supuși firii căzute, și de aceea nu noi, ci firea omenească din noi se teme, dar aceste greutăți ce sunt puse înaintea noastră sunt spre rezistența și întărirea sufletului nostru. Să nu mai așteptăm de la noi mari progrese duhovnicești, pentru că ne aflăm față în față cu o neputință a firii dusă la extrem, în care Dumnezeu a îngăduit să ne lase singuri și neajutorați cumva. Neputința firii se vădește și lucrarea lui Dumnezeu în lume abia se mai întrezărește, încât pare că ne-a părăsit Dumnezeu. Dar nici pe departe nu este așa, dragii mei. Hristos spune, prin gura apostolului, că în slăbiciune se vădește puterea Sa, adică în asumarea smereniei și vederea neputinței firii în toată goliciunea ei. Dar mare este înțelegerea acestei neputințe și asumarea ei, după cum zice și Sf. Siluan Athonitul, pentru vremurile noastre parcă Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui, adică rezistă să vezi realitatea dură în care ne aflăm și nu uita că Dumnezeu ne rabdă! E grea într-adevăr mărturisirea și parcă suntem cu totul descoperiți și neînarmați. Dar să nu uităm că nici apostolii, când au plecat să propovăduiască adevărul Mântuitorului Hristos, nu au avut cu ei nici traistă, nici baston, nu au luat cu ei nimic fără numai convingerile, curajul și moartea pentru adevăr. Iată că Dumnezeu ne dă prilejul să ne asemănăm primilor creștini, pentru că la fel suntem și noi la ora actuală; ne confruntăm cu o lume cu totul potrivnică lui Hristos și noi, care mai trăim așa câtuși de puțin, avem datoria să ducem mai departe adevărul acesta prin mărturisire, pentru a lăsa moștenire generațiilor de după noi, un îndemn mărturisitor pentru cei care vor merge pe urmele lui Hristos.

Bineînțeles că nu mai vedem noi o perioadă de strălucire a creștinismului sau alții, după noi. Dar noi suntem convinși că biruința este a lui Hristos și a Bisericii Sale, al cărei trup suntem, și porțile iadului nu o vor biruiAcesta este îndemnul Mântuitorului la care trebuie să fim atenti și să ne găsim în poziție de trezvie și rezistență pe linia noastră, a Bisericii noastre străbune – Fericită este sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednică este sluga pe care o va afla lenevindu-se. Să fugim de această lenevie și comoditate modernă, care duce la indiferență și ignoranță. E o ispită mare modernismul acesta. Va trebui să recitim cum trăiau pustnicii odinioară, retrași, departe de dulceața acestei lumi, încât nici măcar un obiect din lumea aceasta nu suportau să aiba cu ei acolo. Beau apă din pumn și o cărau de la o distanță considerabilă, într-un vas de lemn, care până la chilie ajungea pe jumătate. Dar nu s-au menajat să-și pună instalație, apă curentă, să facă canalizări. Nu! S-au lepădat cu totul de lucrurile acestea, și-au luat doi cartofi acolo și traista de făină și din rădăcinile ierburilor cu care îi binecuvânta Domnul trăiau.

– Și credeți că va fi o revenire la aceste vremuri?

– Păi, da, cred că revenirea este deja pentru noi foarte evidentă și grăitoare motivată de interdicția aceasta de a nu putea cumpăra și vinde, de a nu avea un adăpost la umbra unei legi, ba dimpotrivă, noi vom ieși de sub orice ocrotire de lege, și vom avea o soartă mai grea ca a unui animal, pe care tot îl mai protejezi cumva. Și va veni vremea când o să se teamă să te primească cineva în casa luiIată am mai trăit vremurile acestea, cum au fost partizanii din munții Făgărașului care încercau să se ascundă de teroarea comunistă. Ei bine, unde să te mai duci tu la un cioban, la o stână, să-ți dea o cupă de zer ca să bei sau să-ți dea o bucățică de brânză? Pentru că, după cum se știe, au fost condamnați câte 10-15 ani pentru că au dat mâncare la un fugar. Pe vremea noastră acești fugari mai găseau încă pe ici pe colo adăpost și alinare de la câte un om de bună credință dar acum, prin aceste cipuri și sistem de supraveghere, se induce în sufletele oamenilor ura aceasta nețărmurită împotriva binelui și a dragostei; acest cip este de fapt implantarea urii în sufletele noastre, manifestată prin urmărire, condamnare, neîncredere, bănuială, suspiciune – lucruri care pe parcurs vor șterge și cea mai mică urmă de dragoste creștină.

– Cum să facem să scăpăm de deznădejde?

– Să cugetăm la câte am greșit și multe nu le știm și că nu merităm atenția Domnului. Domnul știe și frunza pe care o călcăm în picioare. Nu mie îmi aparține viața, ci lui Dumnezeu. Oare i-am depășit noi în nevoințe pe mucenicii apropiați nouă, din închisorile comuniste – Gherla, Pitești, Aiud, Canal, Baia Sprie și toate lagărele de concentrare? Ca să nu mai zic de primii mucenici ai Bisericii lui Hristos, care nu numai că sufereau orice tortură fizică, ci își și asumau suferința, astfel încât din inima lor izvora dragostea și iertarea față de cei ce-i prigoneau, după cum avem modelul Sfântului Arhidiacon Ștefan. Să nu credeți că Hristos nu poate să insufle în sufletele noastre tăria aceasta a primilor martiri. Nici eu nu mă gândeam că voi trece prin toate suferințele prin care am trecut, dar bunul Dumnezeu m-a ajutat să trec și de această perioadă din viața mea. Dar de ce trebuie să transformăm acuma totul în dramă? Eu trebuie să-mi conserv sufletul și să îl înfățișez curat înaintea lui Dumnezeu așa cum mi l-a dat El, cu umilință, cu posibilitățile mele, cu neputințe, slăbiciuni, căderi. Acestea toate ne dau nouă smerenia care agonisește harul lui Dumnezeu.

– Sunt credincioși derutați de duhovnicii lor care, în loc să vădească această lucrare antihristică, nu văd niciun pericol în acceptarea acestor cipuri și răspund și ei precum cei de la Pro Tv, că nu se poate ascunde dracul într-un pașaport.

– Acești duhovnici sunt oameni care nu prea au curaj, se ascund și ei pe ici pe colo, că dacă îi întrebi mâine despre o afirmație făcută alaltăieri, o să-și găsească îndată refugiu și răspunsuri. Din păcate aceștia produc sminteală și au semănat neîncredere în sufletele credincioșilor față de Biserica lui Hristos. Aceștia au de dat un mare răspuns în fața Judecății.

– Și ce atitudine să aibă ucenicii față de astfel de duhovnici?

– Păi, să-i lase în pace! Ne rugăm ca Dumnezeu să-i lumineze, dar nu mai putem da ascultare sfaturilor lor. Va veni vremea când într-adevăr nu vei avea unde să intri într-o biserică care să țină predania Părinților și rar vei găsi un epitrahil unde să-ți pleci capul. Și nu suntem departe de acele vremuri. Ieșiți voi, morților, să intrăm noi. Este o perioadă destul de grea. Bineînțeles că nu vom mai putea intra într-o astfel de biserică. Ne vom duce la morminte și vom striga după cum zice Scriptura. Deci nu va fi ușor deloc. Este nevoie de multă rugăciune, pentru că ferească Dumnezeu să te cuprindă slăbirea sufletească în aceste momente și să-ți pierzi sufletul. Asta e important pentru noi – să nu ne părăsească tăria sufletească, chiar pe noi, cei care ne-am angajat acum la această luptă. Pentru că puterea este a lui Dumnezeu și nu a noastră.

– Credeți că față de toată această mânie năpustită asupra noastră e mai potrivit cuvântul: Ascunde-te puține clipe până când mânia va fi trecut?

– Tot timpul au fost mânii și persecuții. Nu este prima dată în istorie când creștinătatea suferă prigonire de pe urma păgânilor. Astfel de mânii au fost și nu au cum să nu vină. Aceste sensuri scripturistice sunt greu de descifrat. Un singur lucru este cert pentru noi – că trebuie să ne găsim cu mărturisirea pe buze, că nu știi când vine moartea. Că știm noi că nu este acum și vine poimâine. Nu se știe ce se mai întâmplă cu poimâine ăsta în care, nemărturisind, poți să îți pierzi sufletul. Și Domnul ne-a dat prilejul acesta și dacă ai fugit, ai ratat toată mărturisirea. Să ne bucurăm că avem prilej de mărturisire, de mucenicie, nu să ne ascundem.

– Ce penitență credeți că ar fi necesară celui ce primește aceste cipuri?

– Penitența aceasta rămâne la mila Domnului; sunt cam aspre canoanele pentru lepădare, pentru că acest păcat se încadrează la păcatul lepădării de Hristos. Dar depinde însă de pocăința fiecăruia, de profunzimea durerii fiecărui individ în parte.

– Dar dacă păcătuiește din neștiință?

– Nu prea mai există acuma păcatul acesta în zilele noastre; ai toate mijloacele de informare la îndemână. Chiar la pustie de ai fi, nu ai justificare, pentru că nu ai căutat să te informezi, atâta timp cât au fost destule voci ale Sfinților Părinți din ultimele veacuri și care au atras neîncetat atenția asupra vremurilor în care trăim. Să nu privim superficial aceste lucruri, pentru că este posibil ca să nu mai existe acel timp de pocăință. Dar se mai poate întâmpla ca tu, cu toată știința ta, așa informat cum ești, la vremuri grele și de impas, să cazi tu și să aluneci în neștiință. Pentru că nu este suficientă informarea, ci să ai în permanență o viață de pocăință. Sau dacă ne vor înfricoșa chinurile? Să ne rugăm pentru acele vremuri. Căci îmi aduc aminte de crematoriile de pe vremea comunismului, de la București, Brașov, în care te puneau pe o targă și te băgau puțin câte puțin în foc, la pârlit și te mai scoteau să vadă dacă nu cumva cedezi. Fel și fel de metode de tortură. Noi, cei din închisori, eram caz fericit, pentru că acestora evreii le luau și le aruncau cenușa de la înălțime, să nu mai rămâna nici urmă din neamul lor. Așa era ura lor împotriva creștinismului.

– Parinte, asistăm în ultima vreme la un atac mediatic asupra ucenicilor sfinției voastre, cum că nu v-ar reprezenta poziția și încearcă să discrediteze mănăstirea și, prin urmare, cuvântul sfinției voastre.

– Totdeauna au fost oameni care au apreciat și oameni care au dezapreciat ceea ce lucrează cineva. Cine lucrează poate să mai și greșească, numai cine nu lucrează nu greșește. Cei care se năpustesc și vor să anuleze o acțiune pe care o ducem noi aici sunt oameni care nu au nimic serios de lucru. Nu e nimic nou, au fost trădări în toate vremurile și am avut și am lângă mine tot timpul trădători; am mers la drum cu oameni care au crezut, dar și cu oameni care nu au crezut, oameni care s-au devotat, dar și oameni care s-au lepădat, ca si ucenicii Mântuitorului. Toată sămânța aceasta a credinței nu cade întotdeauna pe același pământ.

Credibilitatea față de unii sau alții este după convingerile fiecăruia, nu putem să impunem nimănui crezul nostru. Eu nu cred că ucenicii mei una vorbesc și alta fac, vorbesc despre convingerile acestea de doctrină, nu vorbim de păcatele noastre omenești. Eu nu cred că ei vor fi altceva decât au fost și până acum. Dar chiar dacă nu se conformă cuvintele cu faptele lor, pe drum, acel omenesc, care este în fiecare din noi, se va curăți, se va spăla, va dispare și va rămâne ceea ce e de la Dumnezeu, un fruct pentru viitor. Nimeni nu este perfect, dar ei au binecuvântarea mea și îmi asum această răspundere de a-i trimite ca pe niște apostoli să cuvânteze în fața oamenilor; nu e lucru ușor să ai poziția aceasta de apostol. Acestea sunt sminteli ca să diminueze efectul cuvântului meu; însă eu cred că acum lucrurile s-au mai clarificat și rămâne valabil ceea ce am spus, fie că este cuvântul meu integral, fie că este sub influența cuiva, dar dacă este o influență bună, sănătoasă, de ce să nu fie? Și ce mesaj este acela fără consultare, cercetare? Orice lucru bun se face cu sfat. Pe cât li se putea li s-a dat și ucenicilor, așa și noi, pe cât se poate…

Am constatat că avem nevoie mai mult ca oricând de smerenie ca să rezistăm în acest război. De aceea îndemn să mergem cu multă smerenie pe acest drum, cu multă dragoste, nu cu îngâmfare că vai câte semnături am strâns noi, câtă misiune am făcut eu, pentru ca acolo unde este îngâmfare, acolo este și părăsirea lui Dumnezeu. Cu cât lucrarea noastră va fi mai în duhul creștin, cu atât se va apropia mai mult de adevăr. Cu cât viața noastră va fi mai potrivită cu ceea ce propovăduim, cu atât și cuvântul va avea spor și rod. Dar noi acum trebuie să ne pregătim foarte bine, să fim convinși că adevărata noastră mărturisire este atunci când ne găsim în fața primejdiei morții și rămânem cu adevărul acesta pe buze. Să nu cumva vrăjmașul diavol să micșoreze această ardoare a noastră și să pierdem tocmai pe ultima sută cununa mărturisirii. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm: Să nu ne părăsească puterile sufletești! Că atunci dovedești cum ești: ucenic, urmaș apostolic sau iudă.

– De ce nu ies în față oameni cu trăire?

– Mai sunt, într-adevăr, oameni neștiuți de nimeni, tainici, necunoscuți, oameni de rugăciune ai neamului nostru și poate mai mare este forța lor, a acestor sihaștri, ascunși prin crăpăturile pământului, rugători către Dumnezeu. Căci un astfel de rugător face cât șapte guverne, numai să se roage. Noi dacă am avea acum, cu adevărat, vreo câteva cete așa de rugători și asceți, postitori, nevoitori, care să pătrundă în duhul lor puterile cerești, ar face mai mult decât orice conferință în parlament. Pentru că destinul omenirii nu e determinat de planurile noastre. Noi suntem poporul lui Dumnezeu. Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta. Totuși, la vreme de restriște pentru Biserică, cei mai mari din sfinții pustiei au ieșit să mărturisească. Nu este cu putință să dăinuiască Biserica fără mărturisitori, fără lucrători ai cuvântului lui Dumnezeu. De aceea este bine să se îmbine lucrarea unora cu a altora, cu dragoste și dăruire.

– Dar vedeți că ies cei mai slăbuți în față…

– Dar apoi Dumnezeu a vorbit prin cei slabi ca să îi rușineze pe cei tari. Căci cine dădea vreun preț pe Sf. Apostoli Pavel, Petru, Andrei și ceilalți, care erau niște oameni fugari prin Ierusalim, singuri, fără stăpân și iată că avem de pe urmele lor toată fundația Bisericii. Așa slabi cum suntem, suntem și noi niște apostoli, dar cu smerenie, dragoste, umilință și batjocură.”

.

(extras din numarul 6 al revistei ATITUDINI,

revistă care, din păcate, după trecerea la Domnul a Părintelui Justin Pârvu, și odată cu instalarea în funcția de egumen a M-rii Petru Vodă a omului Mitropoliei Moldovei – slujitor fidel al ”sistemului” masono-ecumenist care a metastazat deja nu doar întreaga administrație a Bisericii Ortodoxe Române, ci vai, a întregii lumi ortodoxe, a pierdut ENORM și continuu din vigoarea mărturisitoare a Ortodoxiei…)

_______________________

Sursa – https://www.atitudini.com/2009/06/parintele-justin-sa-ne-rugam-sa-nu-ne-paraseasca-puterile-sufletesti/#more-155