Cu ce drept, aşadar, să socotim că unele învăţături se referă numai la monahi şi altele la mireni? Toți avem același scop: mântuirea! Povețele aceleași sunt și pentru monahi și pentru mireni. Deosebirea între călugări și mireni apare doar în faptele din afară, în rânduiala exterioară a vieţii şi a relaţiilor cu alţii. Cei ce se îndepărtează de povățuirile date de Sfinți pentru dobândirea vieții ascetice nu au duhul lui Hristos, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul. Duhul ecumenist ce roade ca un cancer Biserica Ortodoxă a relativizat totul, încercând să ne învețe cu un creștinism confortabil, căldicel, relativizând canoane, reguli. Dar adevărul lui Dumnezeu nu are de suferit din cauza aceasta. El rămâne neschimbat în veac!

.

Nota noastră:

Deja cu mulți ani în urmă, mulți dintre noi, auzeam de la cunoscuții din biserică sau din comunitatea ortodoxă de care aparțineam:”Ei, dar noi nu putem să facem „asta” sau „cealaltă”- noi trăim în lume, nu suntem călugări!” sau”Nouă părintele duhovnic ne dă voie să facem cutare lucru că doar nu suntem monahi!” (lucruri care se refereau chiar și la încălcarea canoanelor). În mod sigur vi s-a întâmplat să auziți și că doar anumite scrieri ale Sfinților se potrivesc mirenilor și altele monahilor. De ce? Pentru că duhul ecumenismului rodea deja din Ortodoxie și ne îndepărta încet-încet de Adevăr.

Redăm un fragment din scrisorile Sf. Teofan Zăvorâtul către un mirean care afirmă că povățuirile Sfântului către călugări nu se pot adapta mirenilor pentru a vedea căt de grav este să gîndim și să trăim conform celor implementate de ecumeniști.

Există un singur Domn, o singură credință și un singur Botez! Cei ce cred altfel pierd duhul lui Hristos, pierd mîntuirea!

  „Toate articolele trimise de dumneavoastră conţin povăţuiri adresate aproape în totalitate călugărilor. Mirenilor nu li se potrivesc. Vă transmit părerea persoanelor cărora am avut ocazia să le citesc câteva din aceste articole.

 

Degeaba cred astfel. După mine, poveţele acelea se potrivesc oricui râvneşte să se mântuiască. Această râvnă îl va învăţa cum să se folosească de toate şi cum să aplice chiar şi regulile monahale. Iar celui ce nu are această grijă, aceluia nici un fel de scriere povăţuitoare nu i se potriveşte. Se spune: inima inimii îi transmite veşti. Cei ce au dat poveţe, le-au dat din suflet, aşa cum li s-au format în inimă, din propriile lor cugetări şi experienţe. Ele sunt un ecou al stării inimii lor. Căci duhul care i-a însufleţit în general, pe ei şi toate dispoziţiile lor, a fost duhul râvnei întru mântuirea de sine şi a oricărui om. Acelaşi duh se reflectă şi în cuvântul lor şi pătrunde orice scriereba lor. Aşadar, orice râvnitor la mântuire, citindu-le poveţele, prin litera din afară va pătrunde până la duhul lor şi, prin duhul râvnei care îl mistuie, va intra într-o dispoziţie sufletească asemănătoare cu a celor care le-au scris şi în asentiment cu toate trăirile care le-au umplut acelora inima, care apoi le-au pătruns din inimă în scrieri şi aproape că alcătuiesc conţinutul lor esenţial.

Dispoziţiile sufleteşti ale celor ce caută mântuirea sau dispoziţiile cu care trebuie negreşit să ne deprindem pe calea spre mântuire, sunt aceleaşi pentru toţi, fie ei călugări sau nu. Deosebirea apare doar în faptele din afară, care exprimă aceste dispoziţii. Iată de ce presupun că orice povăţuire, alcătuită de un sihastru pentru sihastri, este o dulce hrană duhovnicească pentru orice râvnitor întru mântuire. Acolo va găsi ceea ce are nevoie şi va şti să adapteze totul la modul său de viaţă, hotărând dacă sunt destinate pentru realizarea lucrării lui, sau dacă sunt nepotrivite cu rânduiala vieţii sale.

Că doar călugării sunt, şi ei, creştini, şi cei ce păşesc în monahism nu se îngrijesc şi nu se ostenesc pentru altceva, decât pentru a fi creştini adevăraţi. Şi mirenii sunt creştini şi trebuie să râvnească a fi creştini adevăraţi. Cu alte cuvinte, călugării se aseamănă cu mirenii în problema cea mai importantă. Cum, aşadar, poveţele pentru monahi să nu se potrivească mirenilor? Există o parte a vieţii monahale care nu se potriveşte mirenilor, dar ea ţine numai de rânduiala exterioară a vieţii şi a relaţiilor cu alţii, iar nu de duh şi de dispoziţiile lăuntrice. Acestea din urmă trebuie să fie aceleaşi la toţi, căci este un Domn, o credinţă, un botez (Ef. 4,5).

Iată de ce bunii mireni, râvnitori la mântuirea sufletului nu se mai satură citind scrierile ascetice ale părinţilor Macarie cel Mare, Isaac Sirul, Ioan Scărarul, ale Sfântului Dorotei, Efrem Sirul, Filocalia şi altele. Iar despre cei ce se îndepărtează de povăţuirile din scrierile lor, vă daţi singură seama ce trebuie spus: „Nu au duhul lui Hristos”. Aspru este cuvântul acesta, dar n-avem ce face!

 

Să chibzuiască singuri… Despre ce este scris în acele capete? Despre cum să biruim patimile, cum să ne curăţim inima, cum să sădim în ea bunele începuturi, cum să ne rugăm şi să sporim în rugăciune, cum să ne rânduim bine gândurile, cum să ne păstrăm necontenit atenţia nerisipită şi altele. Iar acestea nu ar trebui, oare, să fie în grija oricărui creştin? Oare nu ne-au dat pentru toate acestea porunci Domnul şi Apostolii?

Iată ce spune Domnul: Privegheaţi şi vă rugaţi (Mt. 26, 41); privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă (Lc. 21, 36). Aceasta este porunca privegherii sau a luării-aminte la sine, una dintre principalele nevoinţe duhovniceşti, care se mai numeşte şi trezvie, după cuvintele Apostolului, care spune: Fiţi treji, privegheaţi (I Pet. 5, 8). Iar pentru ca cineva să nu creadă că acest lucru îi priveşte doar pe Apostoli sau numai pe creştinii desăvârşiţi, cei asemenea lor, Domnul a adăugat: Iar ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi! (Marc. 13, 37).

Cu ce drept, aşadar, să socotim că toate învăţăturile despre luare-aminte, trezvie a duhului şi priveghere – un subiect cu precădere al scrierilor ascetice şi al capetelor pe care vi le-am trimis – să socotim că se referă numai la monahi şi nu şi la mireni? Chibzuiţi în acest fel şi despre celelalte. Astfel, când ni se spune că strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce ta viaţă (Mt. 7, 14), ni se dă de ştire că ele sunt strâmte şi înguste nu numai pentru monahi, ci, în general, pentru toţi cei ce se îngrijesc să intre în viaţă şi că, prin urmare, cei ce trăiesc în largheţe nu vor avea loc acolo, fie ei monahi ori mireni. Mai scrie, de asemenea, că oricine se luptă se înfrânează de la toate (I Cor. 9, 25), că trebuie să omorâm mădularele noastre, cele pământeşti (cf. Col. 3, 5), că trebuie să căutăm cele de sus şi sa cugetăm cele de sus, nu cele de pe pământ (cf. Col. 3, 1-2), să ne rugăm neîncetat (cf. I Tes. 5, 17) şi să facem ca viaţa noastră să fie ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu (cf. Col. 3, 3) – şi în acest fel li se stabilesc ca obligatorii tuturor, fără excepţie, ascetismul, mortificarea trupului, renunţarea la toate cele pământeşti, rugăciunea neîncetată, dispariţia în Dumnezeu( în sensul de contopire cu Dumnezeu, iar nu de dispariție a persoanei-n.t.). Căci doar despre acestea se vorbeşte în scrierile călugărilor!

 

Dar acum se aude: „Cui îi plac toate acestea? Cine nu le ştie şi cine nu vorbeşte despre ele?”. Dar nu despre asta vorbim noi acum. Căci nu legea lui Dumnezeu trebuie să o supunem înclinaţiilor noastre, denumite îndeobşte neputinţe, ci grumazul nostru trebuie să-l așezăm sub jugul sfintei şi neschimbătoarei legi dumnezeieşti! Nu ştim, oare, că Domnul, generos şi milostiv, nu încarcă jugul peste puteri, dar nici nu îngăduie nici un fel de favoruri? Ce rost are să mai vorbim despre asta? Cârtitorii dumneavoastră nu aparţin, oare, celor care spun îndeobşte: „Dar ce, sunt eu preot, sunt călugăr? Doar sunt mirean!”, eschivându-se astfel de la stricta împlinire a poruncilor Evangheliei? Dar înţeleg ei, oare, cum se cuvine ceea ce spun? Eschivându-se nu doar să împlinească nişte reguli, ci să şi audă de ele, în calitatea lor de mireni, nu ajung astfel să se alăture lumii, celei opuse Evangheliei? Iar aşa ceva este înfricoşător. Lumea este tărâmul pierzaniei. Despre creştini vorbeşte Domnul în persoana Apostolilor (referindu-Se la Apostoli-n.t.): Dacă ai fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte (In. 15, 19). Astfel, adevăraţii creştini, chiar şi mirenii, nu aparţin acestui groaznic tărâm al lumii urătoare de Hristos şi respinse de Dumnezeu şi nu socotesc străin nici un cuvânt rostit de gura Domnului Iisus Hristos şi a Sfinţilor Lui Apostoli, şi nu se îndepărtează de nici o învăţătură cuprinsă în Sfânta Biserică Ortodoxă, nu o dispreţuiesc şi nu se înstrăinează de ea.

 

Dar destul despre aceasta. Este trist că un asemenea mod de gândire se extinde tot mai mult. Desigur, adevărul lui Dumnezeu nu are de suferit din cauza aceasta. El rămâne neschimbat în veac; dar este foarte trist că cei ce se îndepărtează de el vor pieri. Ei se aseamănă celor care vor, cu o lovitură de pumn, să tocească tăişul unei săbii ascuţite. Vor reuşi? Nu! Sabia cuvântului lui Dumnezeu nu poate fi nimicită. Este greu să loveşti cu piciorul în ţepuşă!”

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL- „Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină”, Editura Sophia București, 2005,

___________

Sursa – https://estemaitarziudecatcredeti.wordpress.com/2018/07/25/adevaratii-crestini-nu-socotesc-strain-nici-un-cuvant-rostit-de-gura-domnului-iisus-hristos-si-a-sfintilor-lui-apostoli-si-nu-se-indeparteaza-de-nicio-invatatura-cuprinsa-in-sfanta-biserica-ortodoxa/