Lucrările diavolului nu par întotdeauna ale diavolului; de cele mai multe ori, el apare ca un înger al luminii. El propovăduieşte un creştinism doar puţin diferit de cel adevărat, şi cu această capcană prinde în plasa lui mult mai mulţi oameni decât dacă ar trimite o întreagă armată de atei sau de adepţi ai lui Diocleţian.

Îi stigmatizează pe cei credincioşi, caracterizându-i drept intoleranţi, mărginiţi, fanatici, adoratori ai literei, în felul acesta, el a stârnit împotriva Bisericii lui Hristos cea mai înspăimântătoare persecuţie de până acum. Oamenii se tem adesea mai mult de caracterizările care le denigrează onoarea şi reputaţia decât de sabia persecutorului lor. Foarte puţini sunt aceia care acceptă sacrificiul de a fi consideraţi proşti, în lumea de azi, în mod inevitabil, fiecare creştin adevărat va fi caracterizat drept nebun, ori, cel puţin, mărginit. Foarte puţini au curajul de a înainta cu o astfel de perspectivă ce aduce a martiriu. De aceea, majoritatea oamenilor preferă calea cea uşoară a compromisurilor, pe care o şi predică în consecinţă, adesea cu fanatism.

Păgânii nu i-au urât niciodată pe creştini atât de mult cum îi urăşte lumea „creştină” de astăzi. Toleranţa formală este înşelătoare. Lumea îi tolerează doar pe acei aşa-zişi creştini care ţin pasul cu ea, cei care vor să aplice un creştinism social şi care încearcă să fie întotdeauna „la zi”. Pe ceilalţi, care nu sunt de acord să-şi falsifice credinţa, îi urăşte de moarte, mărturisit sau nu. Ura lumii este însă pentru noi un criteriu prin care putem şti dacă suntem creştini adevăraţi. „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât”.”

.

Alexandros Kalomiros, ”Impotriva falsei uniri bisericesti”