Arhiepiscopul Averchie a văzut că, odată ce s‐a pierdut savoarea Ortodoxiei, iar Biserica ajunge să fie privită în primul rînd ca o organizație lumească, calitatea de mădular al Trupului tainic al lui Hristos este confundată cu calitatea de membru într‐o grupare administrativ bisericească sau în alta. Atunci, viețile oamenilor pot fi năruite sub pretextul ”curățirii Bisericii”, dacă aceşti oameni nu par prielnici organizației. Clerul, mirenii şi monahii sunt ațîțați şi făcuți să nu se încreadă unii în alții, tocmai ca să apere interesele lumeşti ale grupărilor respective. O grupare bisericească poate să se desprindă dintr‐o alta şi să caute să îşi legitimeze poziția cu nenumărate formule legale şi canonice. Diferite grupări pot să se unească, formînd ”supra‐grupări” ca să ajungă să se simtă mai legitime; pot să vorbească de unitatea lor exterioară ca şi cînd aceasta ar reprezenta unitatea duhovnicească adevărată a Bisericii, dar ei vădesc cît de politică este de fapt această unitate cînd resping sau folosesc polemica împotriva acelor grupări ortodoxe care nu s‐au alăturat organizațiilor lor.

Cei cu o ”mentalitate partinică” pot pierde însăşi ideea de sfințenie, ridicînd în slavă personalități bisericeşti fie pentru că sunt ”recunoscute” de propria lor grupare, fie pentru că sunt purtătorii ei de cuvînt cei mai de vază. ”Canonicitatea”, o armă majoră în polemica dintre grupări, ajunge a fi mînuită destul de arbitrar şi devine greșit confundată cu ”recunoaşterea” unui grup de către alte grupări. Astfel, cel ce întrebuințează mai eficient propaganda pare să devină mai ”canonic”.

Arhiepiscopului Averchie îi era scîrbă de această sferă, ceea ce el numea ”politica de grup”, văzînd că nu are nimic de-a face cu esența Creștinismului.

Deși politicile de grup au atins într‐adevăr o extremă în aceste vremuri din urmă cînd ”dragostea multora se va răci” (Matei 24,12), ”mentalitatea de partid” nu este, desigur, nouă pentru timpurile moderne: este o tendință generală a părții căzute, trupeşti a umanității. Chiar şi Sfîntul Pavel a avut de‐a face cu ea cînd îi scria bisericii din Corint: ”Că fiecare din voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu al lui Apollo, iar eu al lui Chifa, iar eu al lui Hristos! Au doară S‐a împărțit Hristos? Au Pavel s‐a răstignit pentru voi? Sau întru numele lui Pavel v‐ați botezat? […] Căci cînd zice cineva: Eu sunt al lui Pavel, şi altul: Eu, al lui Apollo, au nu oameni trupeşti sunteți?” (I Corinteni 2, 22‐23; 3,4).