DESPRE UNITATEA BISERICII

„Potrivit duhului și rânduielii lor de Hristos înțelepțite, Biserica este nu numai una, ci și unică. Dat fiind că Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici. Potrivit firii Sale dumnezeiesc-omenești, Biserica este una și unică, precum Dumnezeu-Omul Hristos este unul și unic. Ca urmare, despărțirea sau împărțirea Bisericii este din punct de vedere ontologic cu neputință. Împărțire a Bisericii nu a fost niciodată, nici nu poate să fie, ci au fost și vor fi căderi din Biserică, așa cum vițele care de bunăvoie rămân sterpe cad, uscate, din Via dumnezeiesc-omenească cea veșnic vie (Ioan 15:1-6). Din Biserica cea una, unică și de nedespărțit a lui Hristos s-au despărțit și au căzut în felurite vremuri ereticii și schismaticii și prin aceasta au încetat a mai fi mădulare ale Bisericii și de un trup cu trupul ei dumnezeiesc-omenesc. Astfel au căzut mai întâi gnosticii, apoi arienii, pnevmatomahii, monofiziții, iconoclaștii, romano-catolicii, protestanții, uniații… și, pe rând, toți ceilalți care aparțin legiunii eretico-schismatice”. (Sf. Iustin Popovici, Biserica ortodoxă și ecumenismul, Fundația Justin Pârvu, 2012, pp. 65-66)

„Despărțirea Bisericilor a avut loc sub Fotie…, după ce Biserica Constantinopolului depășise pericolul de a fi exclusă din Unica Biserică Sobornicească și Apostolească, iar Biserica Romană, sau mai bine zis papală, nu mai propovăduia dogmele Sfinților Apostoli, ci ale papilor… Cei care nu s-au renăscut prin lucrarea dumnezeiescului har în singura Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, în nicio alta biserică, nici văzută, nici nevăzută, nu o vor face… Atât timp cât cauzele principale ale despărțirii rămân aceleași… unirea este imposibilă…”. (Sf. Nectarie de Eghina, Stupul Ortodox, 1999)

Noi ortodocșii suntem puțini, dar suntem Biserica întreagă. Nouă nu ne lipsește nimic! Noi n-avem ce împrumuta de la protestanți, dar nici de la catolici! Să ştiţi că nu toată credinţa în Dumnezeu este bună. Auzi ce spune marele Apostol Pavel: «Fiule Timotei, sfătuieşte pe creştini să fie sănătoşi în credinţă». Poate să creadă cineva în Dumnezeu şi credinţa lui să nu-i aducă niciun folos, dacă nu crede cum mărturiseşte Biserica, adică credinţa adevarată Ortodoxă. Şi dracii cred în Dumnezeu! Nu spune Apostolul Iacob (cap. 2:19) că şi demonii cred şi se cutremură? Dar la ce le foloseşte diavolilor credinţa, dacă ei nu fac voia lui Dumnezeu?” (Pr. Ilie Cleopa, Călăuză în credința ortodoxă, Ed. Ep. Romanului, 2003, cap. 39)

„Biserica creştină nu a mers niciodată după mulţime; nu cei mulţi conduc sau deţin adevărul, ci cei puţini, dar aleşi, în calitatea aceasta de purtători ai Duhului Sfânt. Noi nu lucrăm decât în temeiul acesta al adevărului Sfinţilor Părinţi, al Evangheliei Domnului şi în Tradiţia Bisericii noastre Ortodoxe”. (Părintele Justin Pârvu, Biserica și noile erezii, Fundația Justin Pârvu, 2016, p. 25)

„Dacă Biserica noastră Ortodoxă îşi va lepăda credinţa strămoşească şi va nesocoti Canoanele Sfinţilor Părinţi, atunci, cu durere o spun, Biserica oficială va fi prăbuşirea noastră…” (Părintele Justin Pârvu, op. cit., p. 65)

„«Unirea tuturor» pentru care se roagă Biserica nu se înțelege ca o asamblare a unor fragmente de «comunități creștine», ci ca o extindere a unității treimice care se lucrează sfânt în trupul ei liturgic. «Reunirea Bisericii» e o expresie cu totul neprobată și care întunecă chestiunea. Ea nu provine din conștiința teologică, ci dintr-o viziune lumească. Realizarea propriilor noastre planuri și confederații (ca substitut al unității sacramentale treimice) e o nenorocire și o condamnare pentru omul plăsmuit după chipul lui Dumnezeu”. (Arhim. Vasilios, Intrarea în Împărăție, Ed. Deisis, Sibiu, p. 47)

Aşadar, cum se poate ca ceea ce este pustiit, ceea ce s-a sfârşit, ceea ce s-a lepădat şi este înlocuit cu ceva nou să fie pus pe picior de egalitate şi să se ţină de mână cu credinţa vie a lui Hristos?… Şi atunci de unde această egalizare şi nivelare? De unde poate veni asemenea viziune? De la ispititorul… În zilele noastre se vorbeşte mult, de către cei slabi în credinţă fireşte, despre împăcarea şi egalizarea tuturor credinţelor… Una este pacea socială şi politică şi alta este împăcarea credinţelor. Una este egalitatea în drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti şi alta este egalizarea credinţelor”. (Sf. Nicolae Velimirovici, Dicţionarul vieţii veşnice, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2014, p. 136)

Aşa încât scopul nostru este de a ridica pe om, cu slăbiciunile lui, spre înălţimea, linia Bisericii, linia canonică, nu să scoborâm noi Canoanele şi rânduielile Sfinţilor Părinţi la slăbiciunea şi neputinţa omenească. Că tocmai aici se vrea să se şi ajungă. Să ajungem la desfiinţarea lor şi omul rămâne în toată splendoarea, în toată neputinţa lui ca şi cum peste el nu mai există nimeni. Ori aceste Canoane, aceste rânduieli sunt formate de sfinţi şi rămân sfinte şi noi trebuie să ne conformăm. Neconformarea faţă de ele înseamnă pieirea noastră sufletească şi sufocarea noastră spirituală”. (Părintele Justin Pârvu, op. cit., p. 35)

„Ca tâlcuire de la tâlcuitorii mincinoși îmi aduceți la cunoștință următoarele: Dumnezeu vrea ca toate credințele să se împace și să se facă o singură credință în toată lumea! Oricine este inițiat în tainele Împărăției lui Dumnezeu vă poate spune că și viziunea este mincinoasă și tâlcuirea este mincinoasă”. (Sf. Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi, vol. 1, Ed. Sophia, p. 270)

„Adevărul şi Evanghelia se învechesc? Dumnezeu nu se învecheşte, Dumnezeu acelaşi este. Dar dacă noi supunem Biserica Statului, o facem o instituție omenească, în care păstorii sunt aleşi de politicieni… Iar cum politica se schimbă, aşa şi cei care se ghidează după guvernări politice. Noi mai întâi trebuie să fim oameni ai Bisericii, apoi ai Statului. Ierarhul nu amestecă politica cu Biserica, merge după dispoziţiile Domnului, nu ale Statului. Ca cetăţeni ne facem datoria faţă de Stat, dar dăm Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Mulţimea însă cunoaşte păstorul cel bun şi creştinul adevărat se va duce după păstorul cel bun. Dacă mulţimea de credincioşi cunoaşte legea şi Canoanele Bisericii, scrierile Sfinţilor Părinţi, atunci şi episcopul va fi în ton cu credincioşii. Suntem datori să arătăm eventualele derapaje de la dogma ortodoxă, cum ar fi slujirea împreună cu celelalte «biserici» neortodoxe. Convieţuim, cum am mai spus, împreună, nu avem nimic cu cei de alte credinţe, dar nu ne amestecăm şi dizolvăm cultul creştin; fiecare slujeşte în legea lui, fără conflicte religioase, respectând dreptul fiecăruia de credinţă. De ce vin ei acum şi ne amestecă? Nu cei care vor să amestece lucrurile produc dezbinarea? Dar noi ştim că ei vor să formeze o biserică unică mondială, după modelul politic”. (Părintele Justin Pârvu, op. cit., p. 36)

„Mântuirea este aşadar doar în Biserică şi nu în afara ei sau în vreo altă pseudo-biserică. Singura Biserică adevărată rămâne Biserica Ortodoxă. Faptele bune ale neortodocşilor pot să îi ajute să cunoască Adevărul ortodox, dar nu sunt suficiente spre mântuire. Fără Botezul în numele Sfintei Treimi, a unei Treimi mărturisite în Crezul ortodox, şi nu cel rătăcit, catolic, nu este mântuire. Dar este vreme de pocăinţă pentru fiecare şi îi aşteptăm cu braţele deschise către Sfânta Ortodoxie pe toţi cei rătăciţi pe cale”. (Părintele Justin Pârvu, op. cit., p. 14)

 

DESPRE AȘA-ZISELE BISERICI

„Potrivit cu cugetul Bisericii sobornicești a lui Hristos și cu întreaga Predanie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu îngăduie existența altor Taine în afara ei, nici nu le socotește Taine, până la venirea prin pocăință din biserica eretică, adică dintr-o biserică mincinoasă, în Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Câtă vreme cineva rămâne în afară de Biserică, neunit cu ea prin pocăință, unul ca acesta este pentru Biserică eretic și în chip de neocolit, se găsește în afara împreună-unirii mântuitoare: «Fiindcă ce părtășie poate fi între dreptate și nelegiuire? Ce părtășie poate să fie între lumină și întuneric?» (II Cor. 6:14)”. (Sf. Iustin Popovici, op.cit., pp. 192-193)

„Aș vrea să spun aici ceva despre faptul că în vremea de acum o mare parte a Creștinismului din lume înclină a primi una din cele mai primejdioase erezii, ce pretinde că în zilele noastre nu mai este o singură Biserică care să fi păstrat deplin adevărul învățăturii lui Hristos, care stăpânește deplin cunoașterea tainei sfintei vieți harice în privința moralei-nevoinței, erezie care socotește că multe din biserici care se numesc ale lui Hristos au har egal și deci trebuie să facă o unire a bisericilor într-un oarecare program de obște al tuturor. Să nu te lași înșelat de ele, ci să fii adânc convins în inima ta că cele rostite în Soboarele a toată lumea, ca formă finală a învățăturii Bisericii, nu pot fi supuse niciunei schimbări, toată elaborarea științifică ce urmează trebuind să se acorde cu ceea ce a fost deja dat de dumnezeiasca descoperire și de învățătura Bisericii Sobornicești a toată lumea”. (Arhim. Sofronie Saharov, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, Scrisori de la Athos către D. Balfour, nr. 11, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 152)

„Se dezbină şi intră în erezie cei ce nu cred în una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Iisus Hristos a zidit o singură Biserică. Una este doar Biserica Ortodoxă, sobornicească şi apostolească, iar celelalte ce se numesc biserici nu sunt biserici, ci sămânţa stearpă a diavolului, aruncată în lanul de grâu al lui Hristos”. (Sf. Lavrentie al Cernigovului în Să stăm bine…, p. 67)

„Cum este posibil să fim «biserici surori», din moment ce între noi există diferențe dogmatice și de vreme ce între noi nu există comuniune mistică? Este vorba, aici, de o situație contradictorie, în istoria Bisericii, al cărei scop nu poate fi înțeles. Suntem obligați, așadar, conform conștiinței noastre să declarăm că nu acceptăm teoria înșelătoare referitoare la bisericile surori”. (Sfânta Chinotită în Presa ortodoxă, nr. 1154 din 22.12.1995)

„În Apus, creştinismul s-a laicizat foarte mult. Papa a transformat religia în cultură, dar nici măcar o cultură bună. Apusul s-a aliniat la toată ştiinţa satanică. Şi cultura are rostul şi importanţa ei, dacă este sub protecţia religiei, dar dacă este sub stăpânirea ştiinţei, atunci nu mai e bună la nimic. Papismul va pica, dar Ortodoxia va rămâne până la sfârşitul veacurilor. Cerul şi pământul vor trece, dar Ortodoxia va rămâne, căci este adevărul cuvântului lui Hristos”. (Părintele Justin Pârvu, op.cit., p. 16)

„În afară de Biserica Ortodoxă cea Una, toate celelalte – care în mod abuziv sunt numite biserici – nu sunt nimic altceva decât erezii și schisme. Ne referim aici, în special, la papalitate… care nu e doar schismă așa cum anticanonic a afirmat Patriarhul Ecumenic Atenagora ci, așa cum am mai arătat, este totodată și erezie, adică o sumă de credințe greșite, dintre care cea mai importantă este primatul papal și infailibilitatea papei, prin intermediul cărora pontificul, asemeni unui alt lucifer, se pune pe sine mai presus decât orice autoritate sau putere, mai presus chiar decât Sinoadele Ecumenice și locale, fiind mărit, în mod conștient sau inconștient, asemeni unui dumnezeu”. (Î.P.S. Augustin Kantiotis, Mitropolit de Florina în Presa ortodoxă, nr. 706 din 15 august 1986)

„Afirmând că este cap al Bisericii, papa L-a exilat pe Hristos din Biserica Apuseană. Acest ifos exagerat al papei, această manie monarhică a sa a dus la nașterea atâtor erezii”. (Sf. Nectarie de Eghina, Studiu istoric despre cauzele schismei, vol. 1, Atena, 2002, p. 84)

Cei ce nu sunt renăscuţi prin lucrarea dumnezeiescului har în cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică nu alcătuiesc niciun fel de biserică, nici văzută, nici nevăzută”. (Sf. Nectarie de Eghina, Stupul ortodox, 1999).

 

DESPRE ERETICI ȘI EREZII

„Învățătura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-Omului Hristos, rostită de către Sf. Apostoli, de către Sfinții Părinți și de către Sfintele Sinoade asupra ereticilor este următoarea: Ereziile nu sunt Biserică și nici nu pot fi Biserică. Pentru aceea în ele nici nu pot exista Sfinte Taine și mai cu seamă Taina împărtășirii – această Taină a Tainelor; fiindcă tocmai Sfânta Împărtășanie este totul și toate în Biserică: Însuși Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos și Biserica însăși, ca Trup al Lui și îndeobște tot ce este dumnezeiesc-omenesc”. (Sf. Iustin Popovici, op. cit., p. 191)

Ereticii vor să-ţi impună credinţa lor deformată, care le-a deformat inima, sufletul şi caracterul. Ei vor să te vadă şi pe tine asemenea lor, precum vulpea cea cu coada tăiată care le îndemna şi pe celelalte vulpi să-şi taie cozile. În acest chip unii eretici nu mai prăznuiesc Duminicile cum se cuvine și țin sabatul iudaic; unii nu mai țin posturile; alții rup orice legătură cu alți oameni atunci când se căsătoresc; alții taie Împărtășirea cu Sângele lui Hristos ș.a.m.d.”. (Sf. Nicolae Velimirovici, Sf. Iustin Popovici, Lupta pentru credință, Ed. Rotonda, 2009, p. 11)

„Ceva știau Sfinții Părinți de interziceau legăturile cu ereticii. Astăzi ni se spune: Nu doar cu ereticii, ci și cu budiștii și cu închinătorii la foc și la demoni să ne rugăm laolaltă. La rugăciunile comune și la conferințe trebuie să fie prezenți și ortodocșii. Este doar o prezență. Despre ce prezență e vorba? Toate sunt explicate cu ajutorul logicii, justificându-se în acest mod tot ceea ce e imposibil de justificat. Duhul europenizării crede că toate chestiunile duhovnicești pot fi tranzacționate pe piața comună. Unii dintre ortodocși, cei mai luminați dintre aceștia și care vor să se facă observați, cu alte cuvinte cei care vor să facă «misiune», convoacă conferințe comune cu eterodocșii în care, agitându-se, consideră că promovează Ortodoxia, dar tot ceea ce reușesc este să devină aceeași mâncare de pește cu ereticii»”. (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul modern, Cuvântarea I, p. 347-349, Ed. Sfintei Sihăstrii „Sf. Ev. Ioan Teologul”, Souroti, Salonic)

„S-a ajuns până într-acolo încât nişte eretici să fie numiţi ortodocşi. Păi, dacă ereticii sunt ortodocşi, orto­doc­şii ce mai sunt? Rătăcirile nu au încetat niciodată, ele au menirea să poată micşora şi distruge unitatea aceasta a adevărului ortodox, dar noi să fim cu luare aminte să nu ne înfruptăm din aluatul ereticilor farisei de azi”. (Părintele Justin Pârvu, op. cit., p. 25)

 

ECUMENISMUL

„Ce ecumenism? Suntem de peste 2000 de ani în Ortodoxie și acum ne-am trezit să facem plocoane papei de la Roma! E mai mult decât o mare greșeală. Adevărul e mai presus de toate!” (Arhim. Arsenie Papacioc, extras din interviul apărut în rev. Lumea monahilor nr. 12, iunie 2008, pp. 8-10)

Ecumenismul nu este altceva decât o lucrare masonică care este potrivnică şi prezentă în toate acţiunile creştinismului.

Toate întrunirile acestea nu au niciun rezultat. Nu s-a ajuns la niciun punct comun. Nu fac altceva decât să frâneze bunul mers al Bisericii. Nu este altceva decât o lucrare masonică care este potrivnică şi prezentă în toate acţiunile creştinismului. Este un fals care se duce în istorie şi acum parcă s-a atins oarecum culmea…

Cum să mai ajuţi tu prin dialog ecumenic, să îndrepţi un catolic la adevărata credinţă a Sfinţilor Părinţi când tu însuţi, ca şef al ortodocşilor, te pupi cu papistaşii şi cu evreii, pe care îi consideri fraţi cu tine de credinţă? Doar pentru că suntem creaturi ale lui Dumnezeu??? Ei vor să niveleze toate religiile într-una şi nu mai cântăresc diferenţele majore, ci doar micile asemănări, pentru aşa-zisa pace falsă… Se sărută cu ereticii, dar duc pe umerii lor răspunderea căderii unui neam, a unei Biserici în apostazie. Îi întreb şi eu pe aceşti ierarhi dacă îi îndreptăţeşte vreun Canon să fie eretici?

Noi cunoaştem cele şapte Soboare ecumenice, aceste Sinoade erau în puterea harului lui Dumnezeu. Făceau privegheri îndelungi, cu post şi nevoinţă, liturghie, şi abia apoi se făcea conferinţa comună, unde dezbăteau toate problemele. Pentru întâlnirile acestea erau alese locurile dintre cele mai simple, cele mai modeste, cu încărcătură duhovnicească. Pentru că se adunau acolo să vorbească în cinstea suferinţelor, în cinstea chinurilor şi a necazurilor prin care au trecut generaţiile acestea. Păi noi, dacă ne pregătim cu maşini de lux, la viteză maximă, în hotelurile cele mai alese, cu ce respect ne apropiem de jertfa aceasta?

Ecumenismul este un mare fals, ei vorbesc în numele unei iubiri în afara lui Hristos, care te exclude din Adevăr. Dacă ecumeniştii ar iubi cu adevărat lumea nu ar dezmoşteni adevărul de valoarea şi bogăţia spirituală a tradiției Bisericii, a Sfinţilor Părinți. Dezmoştenesc creştinismul de frumuseţea harică. De la ei s-a dus Dumnezeu, rămâne doar egoul lor. Nu, noi nu avem nevoie de Tine, noi conducem lumea, noi dăm pâinea, noi dăm fericirea pe acest pământ. Iisus trebuie să fie din nou arestat ca să nu deranjeze mersul nostru. Eliminarea lui Dumnezeu din lume şi din sufletul omului, pe orice cale – acesta este scopul ecumenismului, pe care l-a combătut şi Sf. Iustin Popovici. Ecumenismul şi globalizarea reprezintă avangarda vremurilor apocaliptice.

Tot o intenţie de distrugere a Ortodoxiei este şi ecumenismul, una mai subtilă, din interior, prin care i se distrug bazele şi principiile canonice, fără de care Biserica nu poate exista. Dar ea va exista prin episcopii şi păstorii care vor alege adevărul. Ecumeniştii au falsa impresie că vor putea aduce ceva nou în Biserica lui Hristos. Să nu uităm că Biserica este Trupul al cărui Cap este Hristos. Nu o poţi rupe de la Hristos, care este «calea, adevărul şi viaţa». Ecumeniştii nu vor reuşi nimic. Realitatea nu o poţi schimba în funcţie de interesele omeneşti. Realitatea dumnezeiască rămâne aceeaşi în orice veac. Acest Sinod care se urmăreşte nu are scopuri şi intenţii bune. Dacă ar avea un scop bun ar ţine cont de celelalte Sinoade ecumenice statornicite de Sfinţii Părinţi şi care au rostit anateme împotriva celor ce nu le vor respecta. În numele cărui Sfânt şi al cărui duh, vin ei acum să schimbe ceva în dogmele Bisericii? Şi cine să schimbe? Nişte oameni erodaţi în nedreptate? Duhul Sfânt grăiește prin gurile purtătorilor de Dumnezeu, nu purtătorilor de interese omeneşti. Cum au ei îndrăzneala să modifice hotărârile Sfinţilor Părinţi?” (Părintele Justin Pârvu, op. cit., pp. 47-53)

„Din Biserica cea una, unică și de nedespărțit a lui Hristos s-au despărțit și au căzut în felurite vremuri ereticii și schismaticii, și prin aceasta au încetat a mai fi mădulare ale Bisericii și de un trup cu trupul ei Dumnezeu-omenesc. Ecumenismul e numele de obște pentru creștinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creștinisme mincinoase, nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obște este acela de «a-tot-erezie.» (pan-erezie). Așa stând lucrurile, ecumenismul papisto-protestant cu biserica sa mincinoasă și cu creștinismul său mincinos nu are ieșire din moartea și din chinul său, dacă nu se va pocăi din toată inima înaintea Dumnezeu-Omului, Domnul Hristos și a Bisericii Lui Ortodoxe. De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluţeau anume însuşiri ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nicio deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este «legiune»”. (Sf. Iustin Popovici, op. cit., p.187)

„Minimalismul moral şi pacifismul hominist găunos al ecumenismului contemporan nu fac decât un singur lucru: vădesc uscatele lor rădăcini umaniste, filosofia lor bolnavă şi etica lor neputincioasă, cea «după predania oamenilor» (Coloseni 2:8). Şi mai mult: vădesc criza credinţei lor hoministe în adevăr şi nesimţirea lor dochetistă faţă de istoria Bisericii, faţă de continuitatea ei apostolică şi sobornicească, Dumnezeiesc-omenească, în adevăr şi în dar”. (Sf. Iustin Popovici, op.cit, p. 190)

„La nivelul acțiunii, activiștii ecumeniști profită de atitudinea nehotărâtă a intelectualilor ortodocși invitați la aceste conferințe și de faptul că ei nu sunt ferm ancorați în tradiția ortodoxă; se merge până într-acolo încât expresii formulate de aceștia, precum «acordul de fond asupra punctelor liturgice și dogmatice», sunt folosite de activiștii ecumeniști ca bază pentru cele mai incredibile inovații, precum oferirea Sfintei Împărtășanii ereticilor”. (Ierom. Serafim Rose, Ortodoxia și religia viitorului, Ed. Egumenița, Galați 2004, p. 37)

„Ideologia care stă în spatele Mișcării ecumenice, care a inspirat declarații și acțiuni de felul celor menționate mai sus, este o erezie ai cărei termeni sunt deja definiți: «Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu se află în posesia Adevărului Absolut. Biserica se constituie de abia acum, în zilele noastre». Nu trebuie însă să dezbatem prea mult pentru a ajunge la concluzia că demolarea din interior a Ortodoxiei, adică a Bisericii lui Hristos, ar însemna de fapt distrugerea a însuși Creștinismului. Astfel ecumenismul «creștin» nu va putea să sfârșească decât în sincretismul unei religii mondiale”. (Ierom. Serafim Rose, Ortodoxia și religia viitorului, Ed. Egumenița, Galați 2004, p. 38)

Participanţii la Congresul de la Moscova din 1948, între care s-au distins Sfinţii Ierarhi Serafim Sobolev şi Luca al Crimeii, au ajuns la concluzia că: „Mişcarea ecumenică reprezintă o nouă încercare de zidire a Turnului Babel, ca semn al unei noi rătăciri a omenirii… Suntem în drept să considerăm ecumenismul drept o rătăcire ispititoare, bazată pe păcatul trufiei. Principiul lui este: uniţi-vă, uniţi-vă, cu orice preţ, pe orice temei, dar uniţi-vă! Este un principiu al unionismului forţat, după care nu poate urma decât totalitarismul bisericesc”. (Revista Ortodoxia, an I, 1949, nr. 1)

„După cum se manifestă azi, ecumenismul pare să aibă caracter umanist-antropocentric și nu teologic și duhovnicesc. Pune pe plan secundar credința (dogma) și Tradiția Bisericii și are în vedere mai multe scopuri practice. Biserica o vede mai ales ca pe o instituție umană care, în urma uniatismului, ți-ar putea înfrunta mai bine dușmanii… Numai Dumnezeu-omul, în integritatea sa, poate mântui omul în întregul său. În numele acestui Dumnezeu-Om Hristos, în întregimea Sa și a Trupului Său, respectiv al Ortodoxiei, nu avem dreptul să negociem «de pe aceleași poziții» cu «hristoșii deformați» ai occidentalilor, fie ei romano-catolici sau protestanți”. (Arhim. Gheorghe Kapsanis, Ortodoxie și umanism – Ortodoxie și papalitate, Ed. Sfintei Mănăstiri Grigoriu, Sf. Munte Athos, 1996, p.83-84)

„Căci s-a ajuns astăzi la situația că «panerezia ecumenismului», care a chinuit și a stricat din interior Biserica de-a lungul întregului secol XX și a cărei putere distrugătoare a atins punctul culminant în zilele noastre – de vreme ce a reușit să convertească un mare număr de clerici și teologi – propovăduiește prin legăturile sale intercreștine și interreligioase că nici Hristos, nici Biserica nu sunt singurele căi de mântuire. Susține (…) că oamenii se mântuiesc și în alte religii: în iudaism, islam, budism, chiar și prin idolatrie, dar și în ereziile creștine ale papismului, protestantismului și monofizitismului”. (ÎPS Serafim de Pireu,  Predici cu ocazia vizitei în România, septembrie 2014, Ed. Semne, p. 11, cit. în Episcopul Longhin, Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm, aminte!, Mănăstirea Bănceni 2015, p. 35-36)

Ecumenismul este asimilat unei forme de unitate, atunci el este cea mai cruntă rătăcire de la adevăr, cea mai mare erezie. Vom fi una atunci când vom mărturisi același Adevăr. (…) Nu forme de unitate trebuie, de fapt, căutate, ci căi de a-L redescoperi pe Hristos cel adevărat. Nu unitatea trebuie căutată, ci Hristos”. (Pr. Constantin Coman, Biblia în Biserică – eseuri pe teme biblice, Ed. Bizantină, București, 1997, p. 70)

„Ecumenismul, la suprafață, propovăduiește ideea de toleranță, făcându-și din această toleranță un zeu. Dar asta se întâmplă numai când e vorba de aspecte care-i convin! Cere toleranță numai pentru cei ce s-au îndepărtat ori s-au lepădat de adevărul de credință, nu și pentru cei ce se luptă să-l păstreze. În acest caz, se ridică întrebarea: noi, ortodocșii, vom fi oare fără vină dacă manifestăm «toleranță» când nu trebuie, neavând astfel demnitatea de a pretinde să ni se respecte credința?” (Episcopul Longhin, Să stăm bine, să stăm cu frică, să luă, aminte!, Mănăstirea Bănceni 2015, pag .41-42)

„Înţelegerea ecumenistă de unire şi armonie a lumii este, de fapt, o formă a mişcărilor internaţionaliste pe plan religios, în care se încearcă desfiinţarea naţiunilor, instituirea unor guverne mondiale, pe care nimeni nu le-a uns şi care urmăresc gloria lor, buna lor viaţă şi satisfacerea dorinţei de a conduce popoarele. Ecumenismul acesta este în sine o acţiune diabolică şi sunt de acord cu teologii greci care susţin că ecumenismul este cea mai mare erezie a secolului nostru… Am sperat că România va fi următoarea ţară care va ieşi din ecumenism” (Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, în Graiuri ortodoxe, nr. II).

„…Ierarhii pe care, cum am spus, i-a prins așa dintr-o dată dorul pentru latini, susțin că fac aceasta din iubire. Însă aceasta este o scuză grosolană și foarte bine vor face să ne lase în pace cu aceste rosolii ale iubirii, pe care au făcut-o de râs. Diavolul, atunci când  vrea să-ți facă jocul plin de șiretenie, vorbește, derbedeul, despre iubire. Toate câte a spus Hristos le spune și acela, prefăcut, pentru a ne păcăli. Acum, așa dintr-o dată, pe purtătorii noștri de rasă de la Constantinopol i-a cuprins paroxismul iubirii față de italieni, care rămân, ca întotdeauna, reci și mândri și nu-și întorc fața să-i vadă pe acești frați întru Hristos, cărora, câte le-au făcut încă de pe vremea cruciaților și până acum nu le-au făcut nici măcar turcii sau tătarii, sau mahomedanii”. (Fotis Kontoglu, Flori mistice, editura Papadimitriou, p. 51-53).

„Mi se pare cât se poate de limpede că o «credință adogmatică» neapărat va duce la nivelul unei doctrine etice și chiar al unui moralism mediocru ce nu deranjează pe nimeni. Mișcările ecumenice nu salvează situația, întrucât unirea creștinilor se caută la un nivel mai prejos decât cel cuvenit, cu lepădarea căutării unei deplinătăți, numită «maximalism»”. (Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, p. 160)

 

 

CONSILIUL MONDIAL AL BISERICILOR (C.M.B.)

„Dintotdeauna Sfinții Părinți au avut conștiința de sine profundă și absolută referitoare la faptul că Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolicească, nedespărțită de Hristos și chivot unic al adevărului și al mântuirii. În mod contrar, însă, în sânurile Consiliului Mondial al Bisericilor preponderente se dovedesc a fi și, din păcate, chiar sunt acceptate, și de către ortodocși, puncte de vedere și teorii total greșite și întru totul antiortodoxe, precum «teoria ramurilor», a «Bisericilor surori», a «teologiei baptismale», a «unității în diversitate», a «Bisericii divizate», a «teologiei sociale», «politice», «eliberatoare», «revelatoare», «cuprinzătoare» sau cea «postpatristică» ș.a.”. (Sfânta Chinotită,  Sfântul Munte Athos, mărturie de veacuri pentru apărarea dreptei credințe, Ed. „Părinții Aghioriți”, Sfântul Munte Athos, 2014, p. 51)

„«Dialogul» contemporan «al dragostei», care se înfăptuieşte în chipul unui sentimentalism găunos, este în realitate refuzul, pornit din puţinătatea de credinţă, «sfinţirii Duhului şi credinţei adevărului» (II Tes. 2:18), adică refuzul singurei «iubiri de adevăr» mântuitoare. Să nu ne amăgim! Există și un «dialog al minciunii», atunci când cei care dialoghează se înșeală cu știință sau fără știință unii pe alții. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii, diavolul, căci «mincinos este și părintele minciunii» (Ioan 8:44). Nu există «dialog al dragostei» fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc și mincinos”. (Sf. Iustin Popovici, op.cit., pp. 188-190)

Numai prin smerenie, pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu, la credinţa ortodoxă, va reuşi mult dorita unire, iar nu prin consfătuiri şi dezbateri, prin dialoguri nefolositoare şi lipsite de rost, prin şedinţe zadarnice. Dacă nu vor renunţa la mândrie şi nu se vor smeri, dacă nu se vor pocăi şi nu se vor întoarce la Dumnezeu, toate străduinţele, stăruinţele, ostenelile şi eforturile pentru unire se vor dovedi zadarnice, nefolositoare, poate chiar vătămătoare, cauza şi pricina dezbinărilor, schismelor şi războaielor (Arhim. Filothei Zervakos, Mărturisirea credinței ortodoxe. Testament duhovnicesc, Ed. Egumenița, București)

 

DESPRE VREDNICIA PĂSTORILOR

Tocmai aici este marea dramă – este un zid între păstori şi turmă. Păstorul nu mai ajunge la inima credincioșilor. Misiunea preoților se rezumă la mese şi ospeţe, se suie în maşină şi circulă în toată lumea asta. Iar poporul aşteaptă în sărăcie şi durere. Aceasta este adevărata dramă pentru că s-a despărțit omul de păstor. Iar bietul creştin aşteaptă şi tot aşteaptă nişte vremuri mai bune. Şi cred că răbdarea şi suferinţa poporului român nu vor rămâne nerăsplătite. Numai să cerem şi ni se va da; bateţi şi vi se va deschide, căutați şi veţi afla”. (Părintele Justin Pârvu, op. cit., p. 15)

„Nu e loc de îndoială în privinţa dogmelor. Ierarhii noştri când sunt investiți în episcopie depun un jurământ cum că se obligă să păzească dreapta credință şi cele 7 Sinoade ecumenice. Dacă încalcă jurământul, atunci nu mai sunt episcopi, nu se mai supun sfinţilor ierarhi, păstorii lor. Deci dacă ei nu se supun mai marilor lor, adică Sfinţilor Părinţi, cum să ne pretindă nouă ascultare? Noi nu ascultăm de furi, ci de glasul Bisericii, care vorbeşte prin Sfinţii Părinţi, nu prin minţi îmbătate de mitrele aurite din capul lor. Ei au datoria să revadă acordurile de la Balamand şi Biserica să îşi revizuiască poziţia ortodoxă, spre liniştea poporului nostru ortodox”. (Părintele Justin Pârvu, op. cit., p. 27)

„Aceste compromisuri ale ierarhilor noştri se săvârşesc nu dintr-o convingere dogmatică, ei ştiu prea bine adevărul, ci se poartă aşa datorită intereselor politice. Nu au puterea să se opună, pentru că a fi episcop în zilele noastre, înseamnă să accepţi condiția de mucenic. Nu e uşor nici pentru ei. Noi avem datoria să îi trezim şi să ne rugăm pentru ei să aibă puterea de a se opune rătăcirilor dogmatice şi să fortifice Biserica cu mărturisirea lor dreaptă. Noi, cei care am rămas ortodocşi în acest popor, ne dezicem de rătăcirile şi compromisurile lor”. (Părintele Justin Pârvu, op. cit., p. 27)

„Atunci când este vorba să se ia o hotărâre contrară poruncilor Evangheliei şi unul (episcop) nu este de acord cu aceasta, dacă nu va cere să se scrie părerea lui înseamnă că este de acord cu acea hotărâre. Dacă nu este de acord, dar semnează fără să se consemneze părerea lui, face rău şi este răspunzător pentru aceasta: este vinovat. În timp ce dacă îşi spune părerea sa şi majoritatea este împotrivă, el este în regulă înaintea lui Dumnezeu”. (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, I. Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 344)

Iar câțiva dintre slujitorii Sfântului Altar din ziua de azi defaimă aceste Sfinte Canoane, numindu-le bariere ruginite. Canoanele sunt insuflate de Duhul Sfânt prin Sf. Apostoli și prin Sf. Părinți ai celor șapte Sfinte Soboare Ecumenice și ei zic: «Canoanele, de multa vechime pe care o au, au ruginit». Nu zic că ei de multă grăsime și nefrică de Dumnezeu li s-a întunecat mintea și au năpârlit, căzându-le și părul și barba și mustața, făcându-se ca femeile. Cum e chipul Domnului și al Sfinților și cum e chipul lor? De aceea, Sfintele Canoane ale Sfinților ei le calcă în picioare, dar predică sus și tare că sunt ortodocși”. (Sf. Ioan Iacob Hozevitul, Hrană duhovnicească, București, 2000)

 

DESPRE CASĂTORIILE MIXTE

 

Au mai început şi căsătoriile ortodocşi-catolici. Ori aşa ceva nu se poate. Au fost doi tineri acum un an de zile şi îmi spuneau că ea e catolică şi el e ortodox şi voiau să se căsătorească, şi eu le-am spus: „Nu vă puteţi căsători până ce nu vă botezaţi ortodox, că nu există o cununie pentru două confesiuni diferite. Mergeţi şi întrebaţi însă şi un ierarh”. Şi s-au dus la un ierarh şi i-au spus că un părinte i-a sfătuit să nu se căsătorească. Şi i-a întrebat: „La cine aţi fost?… Ei, dacă nu ştiţi la cine să mergeţi!… Fă o cerere, frumos, că tu eşti ortodox şi ea este catolică şi vă cununaţi fără probleme!”. Ce autoritate să mai ai tu când adevărul liturgic e astfel scindat? Aşa că noi suntem în starea de executare a Canoanelor prin prisma Securităţii. De aceea au şi pus mâna prima oară pe Biserică, în 1944. Nu ştiu dacă aţi apucat pe acei împuterniciţi, acei securişti ai Mitropoliei când episcopul nu avea voie să vorbească la vreo sfinţire decât ceea ce îi spunea politrucul. Ce te faci cu o şcoală pustiită şi ţinută în ordinea Securităţii? Poţi să faci compromisuri în orice domeniu: economic, social, dar nu în credinţă. De aceea şi Securitatea şi-a ales oameni din Biserică ca să-i poată manipula”. (Părintele Justin Pârvu, op.cit., p. 15)

 

 

ORTODOXIA ÎNSEAMNĂ ADEVĂR

„Numai duhul acesta ortodox este adevărat, autentic. Celelalte duhuri sunt ale greşelii, iar învăţăturile sunt încurcate. […] Omul şi-a construit mulţi zei […], toţi adoră ceva. Şi în duhul în care adoră acel «ceva», în acelaşi duh lucrează. […] Adevărul se găseşte numai în Ortodoxie. Multe lucruri există pe care văzându-le, cineva rămâne impresionat, însă una este lumina cea adevărată. (…) Adevărurile lui Dumnezeu, precum le-a spus dintru început, aşa sunt. Nu există alte adevăruri noi, invocate de oameni, pe motiv că lumea şi ştiinţa au progresat”. (Pr. Porfirie în Stupul ortodox, 64/95).

„E de ajuns să schimbăm un element din conștiința noastră dogmatică pentru a vedea imediat cum se modifică starea noastră duhovnicească și evoluția lăuntrică. Dimpotrivă, cea mai mică abatere de la Adevăr din viața noastră lăuntrică va schimonosi viziunea noastră dogmatică. Duhul învățăturii lui Hristos exclude «relativismul» ce împuținează dinamica tinderii noastre către Adevărul integral”.  (Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, Ed. Accent Print, Suceava, 2014, p. 157; Taina Vieții creștine, p. 157-158)

„Să fim atenţi la ce citim! Tot ceea ce apare tipărit în broşuri ori în cărţi trebuie citit cu multă atenţie şi bine studiat, pentru că acolo se pot strecura o mulţime de ne­ade­văruri faţă de care noi trebuie să fim cu multă discernere. De pildă, într-o singură carte, de trei, patru sute de pagini, în care sunt scrise lucruri duhovniceşti şi reale, dacă numai un singur cuvânt este împotriva dog­me­lor Sfinţilor Părinţilor, împotriva adevărului evanghelic, un singur cuvânt care să nu fie la locul lui sau un comen­tariu neadecvat, care să modifice subtil înţe­le­sul, atunci toată cartea a căzut şi adevăr în ea nu mai este. Să fim foarte atenţi! Nu avem voie să plecăm urechea la adevăruri apărute peste noapte”. (Părintele Justin Pârvu, op. cit., p. 25)

„Eu am spus-o şi o repet: trebuie să mărturisim Adevărul şi Ortodoxia după învăţătura Cuviosului Părinte Iustin Popovici, ca să ne putem mântui în aceste vremuri, când ecumenismul vrea să distrugă Singurul Adevăr Ortodox. Sfântul Iustin spunea: «Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei apusene. (…) Fără să ţinem seama de calea Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi, fără a urma Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi după Acela care este singurul şi adevăratul Dumnezeu în toate lumile, şi fără de închinarea înaintea singurului şi adevăratului, şi veşnic viului Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului şi Mântuitorului Hristos, este neîndoielnic că omul se va afunda în marea moartă a civilizatelor închinări europene la idoli, şi, în locul viului şi adevăratului Dumnezeu, se va închina idolilor mincinoşi ai veacului acestuia, întru care nu este mântuire, nici înviere, nici îndumnezeire pentru fiinţa cea nenorocită care se cheamă om»”. (Părintele Justin Pârvu, op. cit, p. 14)

„Nu accept niciun fel de colaborare ecumenică, niciun fel de început, ce să mai vorbim despre sfârșit… Nu accept să păstrăm legătură. Suntem ortodocși și o cirtă, o iotă, dacă se cedează, s-a cedat tot pentru că Hristos vrea de la noi să rămânem întregi. Dracul, în schimb, vrea să-i dai o unghie și dacă i-ai dat-o, asta înseamnă că nu mai ești stăpânul întregului, ci ești doar o parte din întreg, pentru că Adevărul nu se măsoară cu metrul. Ori cedezi mult, ori cedezi puțin, e totuna, înseamnă că ai cedat tot”. (Arhim. Arsenie Papacioc, Testament. Cuvinte de folos, Ed. Areopag, 2011, p. 73-74)

„Nu trebuie multă teologie ca să fii erou, trebuie cu multă fermitate să spui simplu: «noi nu ne facem eretici»! Ce au zis Sfinții Părinți, acela-i Adevărul pe care-l credem noi, căci după învățătura romano-catolică Sf. Duh ar fi nepot al lui Dumnezeu – ei asta mărturisesc în Crez, de fapt – și sărmanii oameni nu știu nimic pentru că preferă să fie milogi decât eroi, care caută să afle Adevărul”. (Arhim. Arsenie Papacioc, Testament. Cuvinte de folos, p. 14-17)

„Întoarcerea la Adevăr și la disciplina duhului: iată cerința esențială a generației noastre, a vremurilor noastre. Fără asta, catastrofa este inevitabilă. Adevărul se mai numește și Ortodoxie, iar disciplina Duhului, cinste. Cugetă grabnic și adânc la aceste două cuvinte și ți se vor descoperi multe taine ale vremurilor noastre, ale neorânduielilor noastre, ale pătimirilor noastre și ale rătăcirii contemporane. Ortodoxia se află astăzi între două unilaterități: de o parte sunt musulmanii, ce recunosc puterea credinței noastre, dar nu recunosc Biblia, iar de cealaltă parte sunt scornitorii apuseni de credințe noi, ce recunosc Biblia, însă nu recunosc puterea credinței noastre. Despre aceștia din urmă scrie dumnezeiescul Pavel că «au chipul credinței, însă tăgăduiesc puterea ei» (II Tim. 3:5). Și îl sfătuiește pe Timotei: «și de aceștia să te ferești»”. (Sf. Nicolae Velimirovici în Tălmăciri și răstălmăciri în Ortodoxie,  p. 96)

„Cel care confundă noțiunile, întunecă până la extrem Adevărul, mai cu seamă sub pretexte onorabile. Și acesta este de fapt satana, care lucrează sub chip de înger al luminii (II Cor. 11, 14). În felul acesta, până în vremurile antihristului, Adevărul va fi nimicit cu desăvârșire pe pământ, în viață și în concepte, și acest lucru se va face pe neobservate pentru oameni. Dintre cei care caută mântuirea vor putea ocoli această cursă doar dreptcredincioșii care au necontenit grijă să nu ajungă la o anume confuzie a noțiunilor, înfumurații pot ușor cădea în eroare, încurcându-se în mrejele confuziei”. (Mitrop. Filaret al Moscovei)

„Nu numai Sfinţii au mărturisit Adevărul. Adevărul l-a mărturisit şi toată suflarea creştină care a primit Botezul lui Hristos. Cel care simte ortodox, acela şi mărturiseşte, pentru că aceasta este şi obligaţia oricărui creştin: Mărturisesc un Botez, mărturisesc Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină… Nu aşa spunem la Crez?

Mărturisirea face parte din datoriile creştinului, mai ales în vremuri grele. Că putem să facem noi toate rugăciunile şi toate pravilele, dar dacă noi nu mărturisim atunci când trebuie, ni se socoteşte ca un fel de lepădare, trădare. Eu socotesc că tocmai această mărturisire este o baie de spălare a păcatelor noastre”. (Părintele Justin Pârvu, op. cit., p. 40)

 „Creștini ortodocși, păstrați cu sfințenie harul ce vi s-a dat! Nu îngăduiți ca el să devină o chestiune de obișnuință! Nu-l măsurați după măsura omenească și nu vă așteptați ca el să pară logic sau pe înțelesul celor care nu sunt capabili să pătrundă nimic din ceea ce depășește omenescul sau celor care cred că îl pot obține altfel decât arată Predania Sfintei Biserici a lui Hristos dintotdeauna! Căci adevărata Ortodoxie, în mod necesar, apare cu adevărat «nelalocul ei» în aceste vremuri satanice. Ea devine o minoritate din ce în ce mai accentuată a celor disprețuiți și cam «nebuni», siliți să trăiască în mijlocul unei mase al cărei «revivalism» religios este inspirat de un duh cu totul altul!” (Pr. Serafim Rose, Ortodoxia și religia viitorului, Ed. Egumenița, Galați, 2004, p. 288-289)

PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU DESPRE SINODUL PANORTODOX[1]

 

Cum vedeți urgentarea Sinodului panortodox, care a fost anunţat pentru luna iunie?

„O să facă ei, dar va fi ce s-a întâmplat cu Sinodul de la Ferrara-Florenţa. Tot aşa va fi şi acum, vor fi aceleaşi dispute dogmatice şi, slavă Domnului, vom mai avea nişte ierarhi care, cred eu, că nu vor trăda Ortodoxia. Şi doi, trei dacă sunt, e suficient. Avem datoria însă să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să îi păzească pe ierarhii ortodocşi în dreapta credinţă, pentru că altă salvare nu mai avem decât în mila lui Dumnezeu. Dacă ne vom ruga, vom îndupleca milostivirea Sa. În cea mai mare măsură, masoneria şi-a atins scopul, de aceea şi iese la iveală, ca să îşi finalizeze planurile.

Dar am credinţa că Dumnezeu va lumina sufletele acestea tinere şi va aduce câte o lumânare în întunericul acestui veac. Mila lui Dumnezeu şi harul de sus, acestea au condus Biserica purtată pe aripile Duhului Sfânt. Preoţii de azi care tac, se vor convinge ei înşişi de aceste pericole şi se vor îndrepta”. (Părintele Justin Pârvu, op. cit., p. 5)

 

[1] Acest interviu a fost realizat în aprilie 2013, cu puțin timp înainte de trecerea Părintelui la Domnul, Revista Atitudini Nr. 28. În acel an se avea în vedere întrunirea unui Sinod Panortodox, amânat însă ulterior pentru anul 2016.

IMPORTANT!!!:

Ulterior, revista Atitudini a devenit încet și sigur, părtașă în duhul ecumenist, în timp ce în mănăstirile Paltin și Petru Vodă este propovăduit în cel mai evident mod ecumenismul, în calitate de episcop fiind pomenit în continuare, ereticul ecumenist ce conduce efemer administrația Mitropoliei Moldovei, zis și ”vulpea”…