Fără Hristos nimeni nu se poate mântui și nimeni nu poate moșteni viața veșnică. Creștinii desăvârșiți, care ajung la mărturisirea lui Hristos, sunt „unși” cu har așa cum au fost unși profeții și regii tainelor cerești. Aceștia sunt crucificați, prigoniți, dar sfințiți. Așa precum în vechime „ungerea” avea o mare putere, la care nimeni nu mai îndrăznea să se împotrivească, iar cei unși își primeau demnitatea fără discuție, deși erau prigoniți și greu încercați – ca David, de exemplu -, tot astfel cei „unși” în duh cu harul sfințitor și care primesc pecetea Împărăției Cerurilor sunt chinuiți și dați pradă suferințelor.

Dar suferința le-a devenit plăcere și bucurie, căci se aseamănă prin aceasta cu Stăpânul lor Cel răstignit, cu care vor fi împreună în veșnicie. Suferința le dă putere în loc să-i doboare, ca pe cei necredincioși. Ei cunosc aceste taine ascunse ale harului și încă fiind în trup, pe pământ, ei privesc cu ochiul sufletului frumusețea cea nespusă a Împărăției Cerești pe care o așteaptă. Ei știu că cetatea lor nu este pe pământ, ci în ceruri; acolo este patria lor. Zi și noapte duhul lor este unit cu Dumnezeu, dar puțini, foarte puțini ajung la această unire permanentă.

În general, în suflete locuiește și lucrează harul, dar mai există încă și răutate. Două stăpâniri zbuciumă alternativ sufletul celui care se luptă.

Unii, deși sunt foarte mult înviorați de harul lui Dumnezeu și înving deseori răutatea și se roagă cu multă putere lui Dumnezeu, mai au totuși momente în care se lasă influențați și de gândurile păcătoase. Cu toate acestea, ei sunt încă sub harul lui DumnezeuCei ușuratici însă cred că au scăpat definitiv de păcat îndată ce harul lucrează în ei și se încred astfel în sine și, vai!, repede cad. Cel cu adevărat încercat nu îndrăznește niciodată să afirme că a scăpat de gândurile rușinoase, nici chiar atunci când simte cu mare putere că harul este prezent în el.

Cei cuprinși de har sunt însă hărțuiți puternic și de păcat. Gândurile rele nu vor dispărea niciodată din mintea omului. De aceea Iisus spunea mereu: „Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită“. O clipă de neatenție, de lipsă de rugăciune, și gândul rău a și pătruns în minte. Ba încă, harul ce coboară și bucură inima nu trebuie să umple mintea omului de frică și îngrijorare. Împotriva lui va veni să lupte vicleanul. Dar harul îi va apăra de săgețile celui rău dacă sunt foarte atenți.

În iubirea de Dumnezeu există multe trepte, multe măsuri. Unii vor să se mântuiască numai pe ei singuri, iar alții vor să fie de folos și altora. Unii se lasă să fie sacrificați pentru Hristos. Alții voiesc să fie admirați de oameni pentru puterea Duhului Sfânt pe care o au în ei. Alții, dimpotrivă, voiesc să-și ascundă această putere a Duhului și evită întâlnirea cu oamenii; aceștia sunt mult superiori celorlalți. Unii își ascund faptele virtuți, alții și le trâmbițează.

Cei ce vorbesc duhovnicește, dar n-au gustat încă prin proprie experiență din această viață duhov­nicească, tot ce spun este doar o închipuire învățată din cărțiCei ce vorbesc de faptele dreptății și habar n-au de ele prin proprie viețuire sunt niste înșelători.

După cum peștele nu poate trăi fără apă sau cineva nu poate merge fără picioare sau nu poate vedea lumea fără ochi, tot așa cel ce nu trăiește ceea ce vorbește nu cunoaște cu adevărat tainele și înțelepciunea lui Dumnezeu. Unii care nu știu să vorbească, nu au această artă, trăiesc totuși și inima lor saltă la atingerea harului divin, fiind plini de frică și cutremur. Căci nu în cuvânt, ci în fapta stă puterea lui Dumnezeu.

Puțini, foarte puțini sunt demni de a vorbi despre nepătimire și despre desăvârșire. Numai cel ce a ajuns la ea poate îndrăzni să glăsuiască celorlalți și să dea sfaturi.

Dar cine este acela care s-a vindecat pe sine însuși de toate patimile? Și chiar dacă ar fi cineva cu adevărat sfânt, acela se ascunde, nu dorește ca lumea să cunoască desăvârșirea lui. El numai pe Dumnezeu îl caută și numai Lui voiește să-I placă, iar nu oamenilor.

Cel care vorbeste sincer, din inima și din credința lui, se cunoaște, căci acesta simte, se aprinde ca un foc. Cine gustă din Duhul Sfânt se aprinde de o sete și mai mare, niciodată nu se satură și nu crede că-i ajunge ce a sorbit din izvorul de viață, se crede mereu mort și lăcomia lui duhovnicească sporește. Cum spune Iisus: „Fericiți cei flamânzi și însetați de dreptate și de adevăr, căci aceia se vor sătura“. Cei care se cred sfinți pentru că se înfrânează de la poftele trupului se înșeală, fiindcă sfințenia în inimă se produce mai întâi. Cel sfânt este cel curat în inima, care scoate afară toate gândurile necurate.

Adevărul se vădește tocmai pentru că îi are împotrivă pe mincinoși și pe batjocoritori. De aceea sfinții au fost martori ai adevărului, pentru că au fost prigoniți de minciună.

Desăvârșirea nu constă în abținerea de la rele, ci în umilința minții și a inimii. Acolo locuiește șarpele veninos. Inima este o prăpastie imensă, plină de spurcăciuni. Acolo trebuie să facem curățenie mare.”

 

 

Sursa: POCĂINȚA sau ÎNTOARCEREA LA DUMNEZEU. Extrase din Omiliile duhovnicești ale Sfântului Macarie Egipteanul, Editura Bizantină, București

Cel ce nu trăiește ceea ce vorbește nu cunoaște cu adevărat tainele și înțelepciunea lui Dumnezeu. Adevărul se vădește tocmai pentru că îi are împotrivă pe mincinoși și pe batjocoritori