Select Page

Conferința Părinților athoniți: Hristosul Ortodoxiei și hristosul fals al ecumenismului – București, 27 ian 2019

Conferința Părinților athoniți: Hristosul Ortodoxiei și hristosul fals al ecumenismului – București, 27 ian 2019

Puteți descărca Omilia lui Gheron Sava Lavriotul rostită la această conferință, de aici:

omilia_lui_gheron_sava_lavriotul_la_conferinta_parintilor_athoniți-27-ian-2019-

Gheron Sava Lavriotul: Hristosul Ortodoxiei și hristosul fals al ecumenismului

 

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh

Cinstiți și cuvioși părinți, cuvioase maici și iubiți frați întru Hristos,

 

Cu harul Sfintei Treimi-Dumnezeu și cu binecuvântarea Preasfintei Maici a Domnului nostru Iisus Hristos ne aflăm din nou alături de voi, de iubiții părinți împreună-luptători în această luptă bună împotriva panereziei drăcești a înaintemergătorului antihristului care se numește ecumenism. Este o erezie care propune un hristos fals, diferit de Hristosul Ortodoxiei noastre, Domnul și Mântuitorul nostru, a doua Persoană a Sfintei Treimi.

Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, erezia este asemănată cu o boală epidemică mortală, care infectează trupul Bisericii și prin această boală se ajunge la moarte duhovnicească. Potrivit Sfântului Grigorie Palama, erezia este al doilea fel de ateism, pentru că ea propovăduiește un hristos inexistent, fals, care nu poate să îl mântuiască pe om.

Modul de înfruntare a ereziei de-a lungul întregii noastre istorii bisericești, conform Sfintei Scripturi, sinoadelor și învățăturii Sfinților Părinți a fost, este și va fi unul singur: să păstrăm dogma așa cum am primit-o, neschimbată și neîntinată, întrerupând comuniunea cu ereticii, mădularele stricate ale Bisericii, care în esență se retează pe ei înșiși de la vița cea adevărată.

Și cu toate că, fără nicio excepție, toți Sfinții Părinți și Mărturisitori i-au înfruntat pe eretici întrerupând comuniunea cu ei, cu scopul principal de așteptare a unui Sinod Ortodox, care va condamna erezia și mai ales pe cei care o conduc și pe cei care îi urmează, nu se întâmplă același lucru și astăzi. Pentru prima oară în istoria Bisericii există confuzie în legătură cu ce trebuie să facem sau mai degrabă cu ce anume trebuia să facem de multă vreme, iar ca rezultat (al inactivității noastre), panerezia ecumenismului s-a consolidat, iar de curând a fost ratificat și sinodal ca chipurile învățătură ortodoxă oficială.

Această indiferență distructivă se datorează faptului că așa-numiții teologi tradiționaliști, preoți și mireni, din cauza cugetului lor lipsit de spirit de sacrificiu, nu au purces la folosirea necesară și utilă a Canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol, din vremea Sfântului Fotie cel Mare, care reunește întreaga tradiție a Bisericii a atitudinii, înainte de condamnarea lor sinodală, față de episcopii eretici, stabilind întreruperea comuniunii bisericești (a pomenirii) cu cei care atentează la adresa credinței, a Sfintelor Canoane și a Tradiției Bisericii.

Așadar, aceeași teologi, având educația lumească a școlilor teologice protestante, cu propriile lor sofisme eretice denaturează Canonul și propovăduiesc lucruri de neînțeles pentru ortodocși și străine Sfinților Părinți. Așadar unii susțin în prezent că:

  1. acest Canon 15 nu este obligatoriu, ci opțional, pentru că nu există menționarea vreunei epitimii în canon;
  2. cei care întrerup comuniunea cu episcopii ecumeniști necondamnați încă sinodal, chiar și pentru motive de ordin dogmatic, provoacă sau creează schismă în Biserică;
  3. trebuie să se facă protestul la vremea potrivită și cu probe;
  4. nu trebuie să ne rupem de Biserică, subînțelegând că episcopul este Biserica și despărțiți de el să ne pierdem mântuirea;
  5. trebuie să așteptăm un sinod ca să îi condamne pe cei ce propovăduiesc erezii și numai apoi să întrerupem comuniunea noastră cu ei;
  6. trebuie să ducem lupta în interiorul Bisericii;
  7. orice facem trebuie să fie după sfatul sfinților și al părinților duhovnicești luminați de Dumnezeu;
  8. este de preferat să fim în înșelare în interiorul Bisericii decât să fim în adevăr în afara ei;
  9. numai când vor ajunge la potirul comun cu ereticii (aceasta ar fi linia roșie) vom întrerupe comuniunea cu ierarhii ecumeniști;
  10. putem să mergem la slujbele ereticilor ecumeniști pentru că aceștia nu au fost judecați și caterisiți de vreun sinod și prin urmare tainele pe care ei le săvârșesc sunt valide. Unii ca aceștia îi trimit pe credincioși la preoți care mărturisesc Ortodoxia numai cu cuvintele, dar în faptă o trădează și acceptă sinodul tâlhăresc din Creta;
  11. unii susțin că întreruperea comuniunii trebuie să aibă un caracter de protest și să fie „până la o vreme” (adică pe o perioadă limitată).

Toate aceste interpretări ale aplicării Canonului 15 sunt antipatristice și eretice, desigur conform modului în care Sfinții Părinți l-au aplicat pe acesta practic de-a lungul istoriei Bisericii.

În stihira a cincea a Învierii, la Vecernia de sâmbătă a seara (glasul 1), Biserica noastră cântă: „Pe Cel ce cu trupul, de voie, pentru noi a fost răstignit, a pătimit și a fost îngropat și a înviat din morți, să-L lăudăm, grăind: Întărește în dreapta credință Biserica Ta, Hristoase și împacă viața noastră, ca un bun și de oameni iubitor.” Această expresie „în dreapta credință”, în cazul acesta (în greacă este un singur cuvânt, ortodoxie, la cazul dativ, dar se traduce cu acuzativul – n.trad.) pe care am citit-o în stihira de mai sus înseamnă „cu dreapta credință sau prin dreapta credință”: deci textul ar fi „întărește, Hristoase, Biserica Ta prin dreapta credință.”

Ce este, însă, Ortodoxia? Este Biserica? Dacă vrem să fim exacți, nu este Biserica, ci ceva prin care se sprijină Biserica. Este sănătatea trupului Bisericii (adică atunci Biserica se numește Ortodoxie când este întru totul sănătoasă, în credință – n.trad.). Însă, prin opoziție, erezia este o boală în trupul Bisericii. Și așa cum multe boli atacă organismul uman, în timp ce starea de sănătate este una singură, exact la fel, multe sunt ereziile care pot să atace membrii Bisericii, în timp ce Ortodoxia, starea de sănătate în ea este una singură.

Este într-adevăr vrednic de minunare modul în care funcționează fiecare celulă a oricărui organism. Își știe exact misiunea sa, rolul lui în acel organism și se conduce, acționează pe baza unui program care se află întipărit în nucleul lui de către Creator, adică în ADN.

Acolo, în centrul fiecărei celule, se găsesc întipărite toate însușirile trupului nostru și odată cu dezvoltarea sau creșterea trupului, celulele se conduc pe baza acestui plan care există înlăuntrul lor, își primesc locul lor, se formează, se înmulțesc, se înlocuiesc, își îndeplinesc funcțiile lor în mod armonios și organismul funcționează corect: este sănătos. Dacă ceva nu este în regulă, dacă o celulă se abate de la programul întipărit în ea, atunci ea nu își mai îndeplinește lucrarea ei, „înnebunește, o ia razna”, se înmulțește în mod necontrolat și devine una cancerigenă. Atunci tumoarea trebuie extirpată cu bisturiul chirurgical.

În mod asemănător, celulele Trupului Bisericii care sunt atacate de erezie, se abat de la menirea lor și nu își mai îndeplinesc corect lucrarea lor în acest Trup. Se transformă în cancere duhovnicești și sunt îndepărtate de Trupul sănătos al Bisericii. Creștinul ortodox este o celulă sănătoasă a organismului, a Trupului Bisericii, care își cunoaște și își împlinește menirea lui. Adică este așezat bine și stabil pe calea lui spre asemănarea cu Dumnezeu, spre îndumnezeire.

Ca să înțelegem mai bine sensul ortodoxiei să observăm cuvântul compus: orthi + doxa (orthos = drept, doxa – vine de la verbul dokeo și înseamnă părere, opinie, credință). Adică, sensul principal al Ortodoxiei este: credință dreaptă, părere sau opinie adevărată. Însă pentru că, potrivit psalmistului, „tot omul este mincinos”, orice părere sau opinie omenească referitoare la menirea omului este falsă.

Doar părerea lui Dumnezeu, adică învățătura provenită de la El, cea pe care El ne-a descoperit-o este dreaptă și adevărată. Cel care ne-a creat este Cel care ne-a descoperit menirea noastră înaltă și îi cheamă pe oameni de bunăvoie să o împlinească. Ortodoxia este răspunsul adevărat la întrebarea noastră existențială (noi încotro ne îndreptăm? – n.trad.). Ea nu este produsul raționalismului omenesc, ci este revelația lui Dumnezeu. Este adevărul descoperit omului de către Sfânta Treime.

În ziua Cincizecimii, ziua de naștere a Bisericii lui Hristos, Preasfântul Duh a încredințat Sfinților Apostoli „toată” credința adevărată, adică Ortodoxia. Aceasta este comoara noastră inestimabilă, pe care noi am primit-o prin intermediul Sfinților Părinți de la Apostoli și ne-am asumat să o păstrăm neschimbată, întreagă, ca pe un sfânt legământ.

Ea este experiența harului necreat al lui Dumnezeu, împărtășirea din energiile Lui dumnezeiești de care au parte cei vrednici, adică Sfinții. Acești Sfinți, care au ajuns la aceste stări cerești, precum Sfântul Apostol Pavel, au gustat din bucuria slavei lui Dumnezeu, au auzit „cuvinte de nespus, pe care nu îi este îngăduit omului să le rostească” (II Corinteni 12, 4), ei înșiși ne-au lăsat „îndrumările” necesare ca să ajungem și noi la această stare inexprimabilă în cuvinte. Aceasta este învățătura Bisericii, pe care noi am primit-o formulată în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție.

Atât Sfânta Scriptură, cât și Sfânta Tradiție nu pot să fie interpretate în afara granițelor Ortodoxiei. Orice încercare de apropiere de Tainele Dumnezeiești prin rațiune sau logică a ajuns la erezie. Celor care nu au ajuns la măsurile Sfinților Părinți (și noi suntem printre aceștia) așadar nu ne rămâne decât să urmăm cu smerenie interpretările Sfinților Părinți, așa precum se scrie în Sinodiconul Ortodoxiei: „potrivit teologiei Sfinților de Dumnezeu inspirați și potrivit cugetului credincios al Bisericii.”

Dobândind experiența Sfântului Duh, aceeași experiență ca a Sfinților Apostoli și Părinți de dinaintea lor, Sfinții Părinți sunt singuri exegeți lipsiți de greșeală ai textelor inspirate de Dumnezeu. Aceștia Sfinți, care au trăit în veacurile trecute și trăiesc și azi, au fost în măsură să recunoască învățătura adevărată (Ortodoxia) și să o deosebească de cea falsă (erezia). De aceea adunați în sinoade ei condamnau ereziile și clarificau care este adevărul, nu ca niște dogme nou-descoperite, ci ca „credința cea încredințată toată sfinților”, astfel o lămureau și o formulau.

Accentuăm lucrul acesta pentru că papistașii și în general toți ereticii cred că există o dezvoltare în dogme și că în timp omenirea primești noi revelații. De aceea încontinuu papistașii formulează dogme noi, nemaiauzite până atunci. Sfinții Părinți clarificau cele care erau deja cunoscute de la început de fiecare când exista îndoială asupra lor. De Dumnezeu purtătorii Părinți înfruntau fiecare erezie de îndată ce aceasta apărea și prin învățătura lor cea de Dumnezeu inspirată ei exprimau cu hotărâre învățătura sănătoasă a Bisericii.

De-a lungul timpului au apărut diferite erezii. Biserica a fost încercată mai mult de erezii decât de prigoane și de păgâni. Gnosticii, sabelienii, arienii, apolinariștii, nestorienii, pnevmatomahii, monofiziții, monoteliții au fost câteva dintre grupările de eretici care au fost tăiați de la trupul Bisericii. Însă când s-a abătut vijelia iconomahiei asupra ei, Biserica a fost încercată foarte mult, căci iconomahii au apărut, s-au prezentat pe ei nu ca niște inovatori, ci ca propovăduitori ai revenirii Bisericii la simplitatea ei de la început. Ei considerau că cultul sfintelor icoane era ceva străin, care fusese infiltrat în Biserică și insistau ca să se renunțe la el. Numeau cinstirea acordată sfintelor icoane și sfintelor moaște ca fiind idolatrie și luptau împotriva ei. Sfinții Părinți ai epocii respective de îndată au identificat înșelarea respectivă și i s-au opus.

Căci, dacă prin umbrele și ștergarele Sfinților Apostoli se săvârșeau minuni, cu atât mai mult prin icoanele și Sfintele lor Moaște, cărora credincioșii desigur nu le acordau cult de adorare (ca lui Dumnezeu), ci de cinstire. Cinstind Sfintele Icoane și Sfintele Moaște, „cinstea trece la prototipul ei” (Sfântul Vasile cel Mare). Aceste lucruri le-au formulat în chip minunat Sfinții Părinți la Sinodul VII Ecumenic.

Însă vreme de aproximativ un secol Biserica lui Hristos a fost cea prigonită, în vreme ce Biserica oficială a epocii a fost iconomahă. Pe tronul patriarhal al Constantinopolului și pe marile tronuri mitropolitane ale Imperiului „arhiereii” iconomahi îi insultau pe ortodocși ca pe niște eretici „care cred în lemne.” Clericii ortodocși au fost puțini și prigoniți, îi slujeau pe credincioșii puțini și înfricoșați, punându-și viețile în pericol.

Biserica a arătat atunci noi Mucenici și Mărturisitori, iar când a trecut și vremea încercării într-un mod neașteptat, a avut loc restaurarea Ortodoxiei, după moartea lui Teofil, ultimul împărat iconomah. După 116 ani de încercări cumplite (726-842) a fost recunoscută mica turmă a ortodocșilor, iar „Biserica oficială” iconomahă s-a prăbușit ca un turn de hârtie. De atunci erezia iconomahă nu a mai reapărut decât odată cu apariția grupărilor protestante, care au provenit din erezia latină papistașă, cu șapte secole mai târziu. Până astăzi protestanții sunt, în afara oricăror altor diferențe între ei, de acord în insistența lor în erezia iconomahă, iar în scrierile lor – așa cum am constatat cu proprii noștri ochi – îi proslăvesc pe iconomahii perioadei 726-842, exact așa cum noi astăzi îi fericim pe iconofilii ortodocși…

Pericopa apostolică din Duminica Ortodoxiei (despre Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci, care prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă) ne amintește că Biserica trăiește întotdeauna, în toate secolele Taina Crucii și a Învierii, într-o continuă anamneză (aducere-aminte) și repetare.

Încercarea a fost urmată de biruință, iar aceasta din nou de încercare. Acest lucru s-a întâmplat și înainte de iconomahie și după aceasta. Același lucru continuă să se întâmple până în zilele noastre. Atunci când se pare că flacăra credinței adevărate tremură, aproape să se stingă, deodată toate sunt răsturnate pe neașteptate și se reaprinde flacăra Ortodoxiei. Acest lucru se întâmplă și astăzi.

Din acest motiv, noi cei care am întrerupt comuniunea bisericească cu cei care acceptă sinodul eretic de la Kolimbari nu trebuie să ne fie frică, nici să fim dezamăgiți de starea care domină în Biserica noastră, ci să luăm exemplu de la Mucenici și Mărturisitori și să fim bucuroși că urmăm calea lor, care ne ține înlăuntrul Bisericii.

După iconomahie, papismul, varlaamismul și epoca de stăpânire a occidentalilor venețieni în Răsărit au încercat să stingă Ortodoxia, care însă din nou a biruit. Și aceasta datorită luptelor Sfinților Trei Noi Ierarhi: Sfântul Fotie cel Mare, Sfântul Grigorie Palama și Sfântul Marcu Eugenicul.

Anathemele împotriva lui Varlaam, a lui Achindin și a latinilor în general au fost adăugate de atunci în Sinodiconul Ortodoxiei și se citesc la procesiunea cu Sfintele Icoane, ca certare veșnică a latino-cugetătorilor! Apoi a urmat iar o încercare, de data aceasta din răsărit. Cucerirea majorității țărilor ortodoxe de către mahomedani a fost prilej pentru noi lupte martirice. Și din nou Ortodoxia a supraviețuit.

În secolul trecut, al XX-lea, noi încercări și prigoane au cutremurat întreaga lume ortodoxă. Ateismul a trecut prin foc și sabie țările slave, precum și țara dvs, România, ca toate aceste țări să dea noi Mucenici și Mărturisitori, iar apoi ateismul să se prăbușească în fața privirilor uimite ale umanității. Însă înainte de a dispare ateismul, ci mai degrabă de îndată ce el a ajuns să domnească în țările din estul Europei, a apărut o nouă încercare a apărut: panerezia ecumenismului.

Cu toții am auzit de Sindromul Imunodeficienței Dobândite, cunoscut în general după numele lui din limba engleză: SIDA. Infectarea cu virusul HIV produce o slăbire treptată, neutralizarea sau anularea sistemului imunitar al organismului (distruge sistemul de apărare al acestuia), iar ca rezultat omul este expus la orice fel de infecție.

Așadar, acest lucru îl face și ecumenismul. El distruge sistemul duhovnicesc imunitar și îi lasă pe creștini expuși oricărui fel de erezie. De aceea și Sfântul Justin Popovici, care a adormit în Domnul după ce a întrerupt pomenirea ereticilor (cu ani buni înainte – n.trad.) a numit ecumenismul: panerezie.

Ecumenismul atacă criteriul ortodox, unicitatea adevărului revelat, consideră că toate ereziile, chiar și toate religiile au elemente ale adevărului, care pot să îl conducă pe om la mântuire. El îl abate pe om de la menirea sa adevărată, care este îndumnezeirea și îl conduce spre alte scopuri.

Degradarea pe care a provocat-o ecumenismul în apărarea noastră duhovnicească a fost treptată și progresivă. Ecumenismul a început în urmă cu 115 ani, prin enciclica eretică din anul 1903, a patriarhului mason Ioachim al III-lea al Constantinopolului, a continuat prin impunerea noului calendar de către de asemenea masonul patriarh Meletie Metaxakis și a fost consolidat prin participarea Bisericilor Ortodoxe la așa-numitul C.M.B., în care avem anularea tuturor dogmelor și a Sinoadelor Ecumenice prin eclesiologia protestantă eretică a iubirii, a primatului papei și în fine a pseudo-sinodului de la Kolimbari, în care au recunoscut toate ereziile ca și biserici canonice, având credință și dogmă comună.

Înainte de a se întâmpla toate acestea au avut loc schimburi de mesaje între conducătorii religioși, rugăciuni comune, ceremonii religioase comune, declarații și acorduri comune, adunări comune la simpozioane, conferințe, chiar și croaziere pentru convorbiri la bordul vaporului și orice altceva comun poate cineva să își închipuie, astfel încât să fie anulată conștiința ortodoxă a credincioșilor și să considere că nu există nicio diferență esențială între Ortodoxie și erezie, între creștinism și iudaism sau mahomedanism sau budism. Până au ajuns să îi împărtășească pe eretici în bisericile ortodoxe! Însă, așa cum spune Sfântul Pavel: „ce părtășie are lumina cu întunericul? Și ce învoire este între Hristos și Veliar sau ce are laolaltă un credincios cu un necredincios?” (II Corinteni 6, 14-15). Nu mai amintim aici și că Sfintele Canoane sunt încălcate prin acest comportament sincretist, este un lucru știut de toți.

Învățătura comună a tuturor Sfinților Părinți este că Ortodoxia este unicul adevăr, care a fost revelat de sus și care nu are nicio legătură născocirile omenești care constituie ereziile și diferitele religii. Pe acest adevăr care a fost până acum înțeles de la sine vin ereticii ecumeniști astăzi nu numai să îl conteste, dar și Sfintele Canoane, care îi împiedică să facă aceasta, le numesc: „ziduri ale rușinii” și „legi ale urii.” Însă acestea sunt zidurile care delimitează și apără Ortodoxia. Pentru că Domnul Hristos Însuși ne spune în parabola viței de vie că a pus hotare Bisericii Lui: „un om stăpân al casei sale, care a sădit vie și a împrejmuit-o cu gard…” (Matei 21, 33). Noii luminători ai ecumenismului vor ca Biserica să fie „fără granițe”, chipurile de dragul iubirii! De aceea ei dărâmă îngrădirile și limitele.

Însă exact aceasta constituie o faptă de ură și nu de iubire. Pentru că dacă nu sunt distinctive hotarele dintre adevăr și înșelare cum vor recunoaște adevărul cei aflați în înșelare și își vor veni eventual în fire (li se va trezi conștiința)? Iar pe noi de ce ne acuză că sfâșiem Biserica și că propovăduirea noastră este una a urii, când ar trebui atunci să îi acuze de același lucru pe Sfinții Părinți, pe care îi urmăm pas cu pas și în urma lor ne trasăm și noi calea noastră?

Desigur, ecumeniștii declară întotdeauna că faptele lor se săvârșesc pentru ca să îi atragă pe eretici la Ortodoxie. Însă care este rodul strădaniilor lor de atâția zeci de ani? Diferiții eretici nici măcar nu s-au apropiat de Ortodoxie, mai degrabă s-au îndepărtat mai mult de ea și i-au atras pe aceștia (pe cei dintre ortodocșii ecumeniști) departe de Ortodoxie.

De aceea Sfântul Apostol Pavel recomandă: „de omul eretic, după prima și a doua mustrare îndepărtează-te, știind că unul ca acesta s-a înstrăinat și rătăcește în păcat, osândit de sine însuși” (Tit 3, 10-11), iar Evanghelistul iubirii, Sfântul Ioan Teologul spune despre învățătorii înșelării: „dacă vine cineva la voi și nu aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: Bun venit!; fiindcă cel ce-i zice: Bun venit! Se face părtaș la faptele lui cele rele.” (II Ioan versetele 10-11).

Având în vedere cele de mai sus, Sfinții Părinți ai Bisericii nu au purtat dialoguri interminabile cu ereticii, de forma tratativelor care se duc, de exemplu, pentru soluționarea diferenței liniei de frontieră dintre două state. Adevărul credinței este o valoare nenegociabilă. Nu este posibil să se ajungă la un acord între Ortodoxie și erezii prin concesii comune, de ambele părți.

Sfântul Marcu Eugenicul spune legat de acest lucru: „Pentru aceasta feriți-vă de a învăța compromisul, nici să nu învățați ceea ce nu este statornic și clar și sigur, căci compromisul este chip ce vrea să îi împace pe toți, dar este șchiop de amândouă picioarele, este spulberat de orice vânt, având ca putere doar răutatea nou-zugrăvită în el, iar într-o scrisoare către Gheorghe Scholarios (care apoi a ajuns patriarhul Ghenadie al Constantinopolului) spune: „nicidecum nu se îndreaptă cele bisericeşti prin vreun compromis. Între adevăr şi minciună nu este nimic. Ci după cum ceea ce este în afara luminii neapărat este în întuneric, aşa cel ce se abate puţin de la adevăr, după adevăr spunem că zace în minciună.

Însă cred că nu este nevoie de o argumentație suplimentară pentru ceea ce este de la sine înțeles pentru oricine are rațiune normală: granițele dintre adevăr și minciună sunt clare și reale!

Da, ne vor spune unii conservatori, și noi vedem pericolul ecumenismului. Voi, însă, întrerupând comuniunea bisericească, ați plecat din Biserică și nu ați stat să luptați, ca și noi, în ea. Nu trebuie să părăsiți corabia Bisericii în ceas de primejdie.

Însă lucrurile nu stau așa. Noi nu am părăsit corabia Bisericii. Ceea ce s-a întâmplat însă este că în timpul călătoriei unii ofițeri ai echipajului și o parte dintre pasageri au căzut într-o demență comună și s-a aruncat în apele ereziei ecumenismului. Noi, cei care am rămas în corabie, cu dragă inimă îl aducem înapoi pe corabie pe orice naufragiat care își vine în fire și vrea să revină pe ea.

Nu are importanță că cei care au părăsit corabia sunt mai mulți decât cei care au rămas în ea. Ceea ce are importanță este să rămânem în corabia Ortodoxiei, statornici în ceea ce am primit. Așa-numiții anti-ecumeniști, care însă sunt în comuniune cu episcopii eretici care acceptă sinodul din Creta, cu toate că spun că pricep care este nebunia ecumenismului, au ascultat de comanda ofițerilor necugetați (căzuți în erezie), adică a episcopilor ecumeniști și au părăsit puritatea credinței de dragul unității și al ascultării de conducătorii lor ecumeniști.

Alt exemplu pe care îl dau aceiași conservatori: au venit tâlharii (adică ereticii) în casa Ortodoxiei și în loc să stăm și să ne împotrivim hoților, noi am ieșit afară și am început să aruncăm cu pietre în geamuri și îi chemăm și pe cei care continuă să se împotrivească hoților să iasă și ei afară. Însă din nou exemplul este nereușit. Pentru că nu numai că noi nu am părăsit casa, lăsând-o pe mâna hoților, însă de la început și până astăzi ne împotrivim invadatorilor Ortodoxiei.

Când însă am văzut că unii dintre colocatarii noștri cedează în fața hoților și le ușurează cotropirea casei Ortodoxiei, atunci am izolat camerele celor care au cedat, construind un zid astfel încât măcar să fie apărat cel puțin locul nostru, unde suntem noi și să putem să ne opunem mai bine invadatorilor.

Însă este posibil ca voi, cei puțini, să aveți adevărul, să fiți de partea lui? Numai voi sunteți cei cu adevărat ortodocși? Foarte des auzim această întrebare. Dacă însă cantitatea sau numărul este criteriul adevărului, atunci nici cei care ne pun întrebarea nu sunt în adevăr. Pentru că oare câți dintre ecumeniștii din rândurile ortodocșilor se află în legătură cu cei aproximativ 6 miliarde de oameni de pe pământ? Sunt 200, cel mult 300 de milioane și se află în țări cu deficit al nașterilor, fără spor natural.

Celelalte 5,7 miliarde de oameni, număr care se află în continuă creștere, sunt confucianiști, hinduiști, budiști, mahomedani, papistași etc. Nu mulțimea este criteriul adevărului. În epoca potopului numai o singură familie,a  lui Noe (8 oameni) a fost cea care a crezut în adevăr și s-a salvat în arcă, în timp ce restul mulțimii oamenilor de pe pământ s-a înecat în ape. Sfânta Scriptură spune: „mai bun este un drept care face voia Domnului decât mii de nelegiuiți”, iar gura cea de adevăr grăitoare a Domnului Hristos a zis: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea împărăția.” (Luca 12, 32)

Deci vă considerați pe voi înșivă singurii ortodocși de pe pământ? Așa ne întreabă frații noștri care insistă în inovația ecumenismului. Le răspundem că noi continuăm (desigur, totdeauna recunoaștem că o facem cu nevrednicie) tradiția și luptaSfinților: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Damaschin, Teodor Studitul, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama, Fotie cel Mare, Marcu Eugenicul și a Sfinților colivazi, adică lupta Bisericii celei Una, Sfântă, Apostolică și Sobornicească.

Și acum este momentul să venim spunem ceva foarte important, care dă sens întregii noastre lupte antieretice. Vă rog să fiți atenți la acest lucru, pentru că este cheia interpretării patristice, cum și de ce și până când trebuie să se desfășoare lupta cu erezia.

Așadar, scopul acestei lupte sfinte antieretice, după modelul Sfinților pomeniți mai sus, este dublu. Mai întâi, ca fii ai Bisericii, ca creștini ortodocși evlavioși, vrem să ne păstrăm credința întreagă, fără inovații, astfel încât să dăm răspuns bun la înfricoșătoarea judecată în fața lui Iisus Hristos, așa precum ne spune și Sfântul Pavel, Apostolul neamurilor: „Lupta cea bună am luptat, alergarea mi-am împlinit-o, credința am păzit-o. De acum mi s-a pregătit cununa dreptății, pe care în ziua aceea mi-o va da Domnul, Dreptul Judecător; și nu numai mie, ci și tuturor celor ce I-au iubit arătarea.” (II Timotei 4, 7-8).

Al doilea scop, la fel de important ca primul, este ca noi ca fii credincioși ai Bisericii, ca mădulare ale ei, să îi apărăm, să îi informăm și să îi ajutăm pe frații noștri, ceilalți fii și mădulare ale ei, să scape de panerezia aducătoare de moarte, împlinind porunca evanghelică: să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Căci, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, nu poți să fii și să pricepi ce înseamnă creștindacă nu îl ajuți pe fratele tău, spre mântuirea lui.

Astfel, lupta bisericească pe care o ducem nu are ca scop numai întoarcerea fraților noștri (a episcopilor, a preoților, a monahilor și a mirenilor) înșelați din panerezia ecumenismului la Ortodoxie, ci și trezirea restului lumii, fie sunt de vreo altă religie, fie sunt eretici condamnați (papistași, monofiziți etc) și integrarea lor în sânul Ortodoxiei. Adică lupta noastră este una de misiune ortodoxă. Potrivit Sfinților Părinți, fiecare creștin, mai ales în timpuri de erezie, trebuie să devină misionar ortodox.

Sfântul Teodor Studitul menționează în Epistola a 81-a (P.G. volumul 99, coloanele 1321 A-C) următoarele: „porunca Domnului este să nu tăcem în vremuri în care credința se află în primejdie. Pentru că zice, să vorbești și să nu taci și: „dacă se dă deoparte, sufletul Meu nu va binevoi întru el” (Evrei 10, 38) și: „dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga” (Luca 19, 40). Așadar, când este vorba despre credință nu putem să spunem: cine sunt eu? Preot. Nicidecum. Conducător? Nici aceasta. Soldat? De unde?Țăran? Nici aceasta. Sunt sărac și îmi procur numai hrana de fiecare zi. Nu am motiv, nici grijă de o asemenea problemă. Vai, pietrele vor striga și tu vei rămâne tăcut și fără griji…? Căci nici măcar săracul însuși nu va avea nicio îndreptățire în ziua judecății, pentru că acum nu vorbește și vrednic va fi de osândă și numai din acest motiv.”

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „cel care nu spune adevărul este răspunzător de sângele acestei sacrificări a sufletelor celor înșelați!”

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune: „dar dacă ai părăsit deja învățătura sănătoasă, ce treabă mai ai tu cu ce se întâmplă în Biserică din partea celor care nu au părăsit-o? Și numai din însuși faptul că ți-ai asumat o părere diferită despre diferite lucruri față de cea pe care o păstrează Biserica înseamnă că tu te-ai separat de Biserică. Nu înscrierea în registrul celor botezați îl face pe cineva ca să fie membru al Bisericii, ci duhul și conținutul părerilor lui. Fie învățătura ta și numele tău sunt pronunțate ca și cum ar fi sub anathemă, fie nu, deja ești supus acesteia când părerile tale se împotrivesc învățăturii Bisericii și când stăruiești în ele. Anathema este cumplită. Renunță la părerile tale rele!”

Și Sfântul Vasile cel Mare ne spune: să se liniștească cineva și să nu spună nimic atunci când credința este în pericol, aceasta este însăși lepădare, iar a certa (pe eretici) este mărturisire sinceră (de credință). 

Încă un argument pe care este posibil să îl auzim este că chiar dacă aveți dreptate în ceea ce spune despre ecumenism, este greșit să întrerupeți comuniunea. Mai bine să cădem în înșelare în Biserică decât să cugetăm drept în afara ei.

Acest argument nu are nicio mărturie de sprijin de la Sfinții Părinți și este împotriva oricărei logici, căci Biserica este vița cea adevărată, cum spune parabola viei. Iar mlădița nu aduce roadă în afara viei Bisericii. Nu poate cineva să cugete drept în afara Bisericii și să cadă în înșelare înlăuntrul ei. Unii care nu sunt mădulare vii ale Bisericii pot să cadă în înșelare, însă adevăratele ei mădulare nu, căci ele își cunosc menirea lor și se străduie pentru realizarea ei, cu ajutorul lui Hristos: „Eu sunt vița, voi mlădițele: Cel ce rămâne întru Mine și Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic.” (Ioan 15, 5)

Este evident că dacă cineva consideră că este în înșelare înseamnă că nu este unit cu Hristos, adică nu este în Biserică. Dar și lucrarea de până acum a Bisericii ne învață că atunci când credincioșii au constatat într-adevăr vreo greșeală de credință (o erezie) propovăduită public de un conducător bisericesc, atunci au întrerupt orice comuniune bisericească cu el, chiar și înaintea unei judecăți sinodale a lui.

De exemplu, când Nestorie, predecesorul (cu multe veacuri în urmă – n.trad.) al patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului, a propovăduit erezia lui, de îndată clericii și mirenii credincioși din Constantinopol au întrerupt comuniunea bisericească cu el. Ei nu așteptat mai întâi condamnarea lui, nici nu au spus că mai bine să fim uniți în Biserica Constantinopolului și să greșim în credință decât să fim în afara ei și să cugetăm drept!

Întreruperea pomenirii propovăduitorului ereziei era îndatorirea fiecărui cleric și mirean ortodox. Iar această îndatorire se sprijină pe Canonul 31 Apostolic și este clarificată pe deplin de Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol: că nu trebuie să întrerupă nimeni comuniunea bisericească cu conducerea lui ecleziastică invocând niște greșeli personale ale întâi-stătătorului său, trebuie însă să o facă dacă acesta (episcopul sau preotul) greșește în chip dovedit în ceea ce privește credința, adică atunci când propovăduiește în mod public o erezie clară.

În orice altă situație ascultarea este obligatorie. Chiar și dacă această conducere a noastră bisericească ne nedreptățește, pedepsindu-ne fără vină. Chiar și atunci noi trebuie să răbdăm și să nu întrerupem comuniunea bisericească. Pentru că atunci când credința nu este în pericol trebuie să avem în vedere proverbul „pentru alte păcate ale noastre de fapt suntem acum pedepsiți” și să ne punem nădejdea în Dumnezeu spre a ne face dreptate.

Însă să recunoaștem că păstorul propovăduiește o erezie și să îl pomenim ca ortodox este o bătaie de joc și o fățărnicie. Pentru că clericul așa-numit anti-ecumenist (de exemplu: mitropolitul Serafim de Pireu, Ierothei Vlahos de Nafpaktos și atâția alții), atunci când este întors cu fața către popor, în timpul predicii, poate că înfierează erezia ecumenismului, însă de îndată ce se întoarce cu fața spre altar și se roagă lui Dumnezeu, el îl pomenește pe cel care propovăduiește erezia, ca pe unul care drept învață cuvântul adevărului. Se naște întrebareade cine își bate joc acel predicator, de popor sau de Dumnezeu? Sau de amândoi?

Unii, cu totul lipsiți de argumente patristice, susțin că: nu ne întinăm, nici nu participăm la erezie dacă nu ne îngrădim de ea, devreme ce noi avem cuget ortodox. Prin acest argument se declară faptul că credința noastră este personală și nu are dimensiuni bisericești (generale), de asemenea că nu suntem mădulare ale unui trup de aceeași credință și fel de a fi, ci este ca și cum am aparține unei Asociații sau unei grupări protestante, în care fiecare și în special episcop poate să creadă ce vrea, fără ca credința lui să îi influențeze și pe ceilalți.

Aceasta însă în esență este erezie, pentru că în Ortodoxie există unitate de credință și nu de păreri sau de crezuri personale. Există Sfânta Tradiție, de la care oricine se abate ajunge eretic. Există Sfintele Canoane și Sfinții care definesc când ne întinăm și cum participă la erezie. Această idee (din paragraful anterior) este ca și cum ar spune cineva că: eu cred și tu nu poți să mă acuzi că eu mă lepăd de Dumnezeu sau că accept erezia decât dacă mă auzi că eu o propovăduiesc cu cuvintele mele.

Sfinții Părinți au stabilit când ne lepădăm și când Îl acceptăm, Îl mărturisim pe Dumnezeu nu numai prin cuvinte, dar și prin fapte, chiar și pentru semn de negare sau de aprobare și desigur prin tăcere, care este al treilea fel de ateism. Prin urmare, a stabili cineva în mod particular sau în felul lui cele legate de problemele importante de credință este un protestantism clar.

Desigur, există și cei care susțin că nu se îngrădesc de erezie pentru că în felul acesta se pun pe ei înșiși în afara Bisericii și că preferă să lupte înlăuntrul ei. Acești așa-numiți anti-ecumeniști sunt de fapt adepți ai teoriei mitropolitului Ioannis Zizioulas referitoare la episcopocentrism, anulând astfel cuvintele Sfântului Grigorie Palama, care exprimă interpretarea patristică dintotdeauna referitoare la legătura pe care trebuie să o aibă credincioșii cu Biserica: „cei care sunt ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului. Iar cei care nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos.”

Aceștia de fapt se supun pe ei înșiși unei erezii a celei mai rele forme de papism, care anulează învățătura Sfinților noștri și faptele lor și vine în antiteză cu înfruntarea patristică permanentă a ereziilor și a ereticilor. Ea este și o blasfemie foarte gravă împotriva Duhului Sfânt, care a vorbit și vorbește întotdeauna prin Sfinții Părinți.

Sunt și unii care sub chipul evlaviei, dar de fapt având o falsă evlavie, susțin și ne sfătuiesc așa: „tot ce se face să fie fără grabă, după multă rugăciune, analiză atentă a tuturor parametrilor problemei, cu luminarea de sus a părinților harismatice și luminați de Dumnezeu…” (vezi revista Legământul, , 2016, nr. 109).

Răspunsul patristic la aceasta este: „când este vorba despre dogme, nu trebuie să primim vestire de sus, ci ceea ce am primit, acestea să le ținem, chiar și dacă un înger din ceruri ar veni să ne aducă o altă evanghelie.” (Sfântul Teofilact al Bulgariei, în P.G. volumul 124, coloana 525A).

Aceștia – care susțin ideea analizată mai sus – nu numai că îi batjocoresc pe Sfinții Părinți, dar anulează Sfânta Tradiție Ortodoxă Patristică, sfătuindu-ne să urmăm îndrumările părinților luminați și harismaticiîn timp ce soluția stabilită de Biserica Însăși, prin Sfintele Canoane, de la Duhul Sfânt referitor la ce suntem datori să facem la vreme de erezie, ei vor ca noi să o aruncăm la coșul de gunoi!

Există însă și cei care vorbesc despre „discernământ”, despre „linii roșii și potir comun.” Adică ei vor întrerupe comuniunea numai dacă se va purcede la potirul comun cu papa. Înainte de orice să ne spună toți aceștia care susțin teoria de mai sus măcar un singur canon care să vorbească despre potir comun și noi vom reîncepe să pomenim pe baza lui. Însă nu există nici unul. Toate canoanele vorbesc despre întreruperea comuniunii atunci când există împreună-rugăciune cu ereticii, pentru că aceasta înseamnă apriori credință comună între cei care se roagă împreună.

Este foarte clar că prin a nu ne îngrădi pe noi înșine de eretici, conform Canonului Bisericii și legii lui Dumnezeu toți ne întinăm de erezie și prin urmare ne despărțim de Domnul nostru Iisus Hristos. Despărțirea de El este moarte și iad veșnic, fie are loc prin păcat, fie se face iară și iară prin erezie.

Esența întregii lupte împotriva panereziei ecumenismului, precum și a oricărei alte erezii, este întreruperea comuniunii cu erezia și cu ereticii. Acesta este începutul vindecării. În cazul fiecărei boli lucrarea de tămăduire săvârșită prin doctor are următoarele etape: 

1. diagnosticarea bolii;

2. vindecarea ei;

3. deplina însănătoșire.

Dacă doctorii duhovnicești – păstorii Bisericii – rămân numai la primul nivel, cel al diagnosticării, acest lucru nu numai că este nefolositor, dar și distrugător. A ne mărgini la diagnosticarea ereziei scriind texte teologice, organizând conferințe, sinaxe, manifestări religioase, ca să condamnăm erezia, însă a nu trece la înfruntarea ei înseamnă de fapt a contribui și noi la extinderea ereziei și în final la dominarea ei asupra noastră.

Este nevoie să acționăm patristic, tăind erezia din trupul Bisericii. Și pentru că nici o erezie nu este lipsită de cap, ci este propovăduită de cineva, tăiem cauzele ereziei, adică ne îngrădim de episcopul eretic, în cazul acesta de patriarhul eretic Bartolomeu Arhondonis, dar și de cei care deja acceptă sinodul din Creta și sunt în comuniune cu el, încetând orice comuniune bisericească cu aceștia și cu cei ce în tăcere sunt de acord cu ei, așteptând un sinod ortodox care în mod oficial să îi condamne și să îi excomunice.

Ereticii ecumeniști, dar acum și așa-numiții anti-ecumeniști care sunt întru totul în comuniune cu ereticii care au semnat în Creta, ne jignesc, ne calomniază și ne acuză pe noi toți care urmăm tradițiile și poruncile Sfinților și de Dumnezeu purtătorilor Părinți, spunând că „noi creăm schismă și ne scoatem pe noi înșine în afara Bisericii”, că avem Taine invalide, blasfemiind astfel pe Duhul Sfânt, numai și numai pentru că întrerupem comuniunea noastră cu ei și nu îi urmăm în căderea ereziei. Mai mult, unii dintre ei îndrăznesc și ne numesc schismatico-eretici! Noi, turma cea mică și săracă preferăm să urmăm Sfânta Tradiție continuă a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică Biserică, devenind „următori ai Sfinților Părinți.”

Să avem credință statornică și cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Care este Capul Bisericii, care ne-a promis în legătură cu Biserica Lui adevărată că „porțile iadului nu o vor birui”, să nu ne temem, ci să rămânem tari cu harul Lui, chiar dacă toți ne vor părăsi și vom rămâne singuri, urmând Sfinților Mucenici și Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „Cine ne va despărți de iubirea lui Hristos? Oare necazul? Sau strâmtorarea? Sau prigoana? Sau foametea sau golătatea sau primejdia sau sabia? … Fiindcă sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8, 35, 38-39)

Lupta îngrădirii de erezie este dură, unică și plină de calomnii și de durere.Pentru noi, care de mai bine de doi ani suntem prigoniți și alungați și care primim aceste acuzații de schismă, că ne vom face propria noastră Biserică, cu episcopi, că noi conducem lupta spre grupări stiliste, că nu îi recunoaștem pe Sfinți, că jucăm rolul de conducători și vrem întâietate, le considerăm pe de o parte ca o binecuvântare că suntem defăimați pentru iubirea lui Hristos prin cele mai rușinoase minciuni, iar pe de altă parte ne rugăm pentru cei care se numesc creștini și care scot pe gură asemenea minciuni ca Dumnezeu să îi lumineze, să își revină și să se pocăiască, pentru că ei înșiși devin pricină ca să se smintească credincioșii care vor să urmeze drumul mărturisirii.

Mă rog ca Dumnezeu, pentru rugăciunile Preabinecuvântatei stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu și Pururea-Fecioarei Maria să ne dea putere să urmăm exemplul Sfinților, să păstrăm credința așa cum am primit-o, întreagă și fără inovații, chiar dacă va fi nevoie să fim prigoniți până la moarte și în felul acesta să dăm răspunsul cel bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinarea, împreună cu Părintele Lui Cel fără de început și cu Preasfântul și Bunul și de viață Făcătorul Duhul Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

traducere din limba greacă de

pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

 

Să ne fie de folos !

Slavă lui Dumnezeu pentru toate !

PS:

Urmăriți atent ce spune Pr. Andrei Cojoacă de la min. 3.06.48 – la 3.07.50

2 Comments

  1. Mircea

    „FARA MINE NU PUTETI FACE NIMIC !”-Ne spune Domnul Iisus Hristos Care este Calea, ADEVARUL si Viata ! Vedeti dumneavoastra, ce lucrare satanica au facut ierarhii eretici, cu aprobarea sinodului talharesc din Creta ! S-au lepadat de Hristos Domnul ! Dar acum nu numai ca s-au lepadat de Dumnezeu, dar prin preotii nevrednici lupi in blana de oaie, impun si credinciosilor care accepta pomenirea ereticilor, impun aceasta lepadare de Hristos Domnul ! Astfel ca poporul doarme somnul mortii lasandu-se despartit de Dumnezeu de catre acesti odiosi slujitori ai Antihristului si ai satanei !!!!!! Dar poporul are libertatea de a alege : sa creada in Adevar si sa se ingradeasca de eretici si de erezia lor ecumenista prin NEparticiparea la slujbele ereticilor, prin neparticiparea la pomenirea ereticilor, sau sa ramana nepasator la uciderea sa duhovniceasca !!!!!!!! DOAMNE FERESTE !!!!!!!

    Răspuns

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Subiecte