(„Răstignită” pe altarul iubirii…)

La margine de drum, eu te-am văzut

Stând neclintită, umilă, pe cărare

Și stai ș-aștepți zidită spre-nchinare,

Fie-n altare de biserici ori acoperișuri scut.

 

Așa erai odată, când străbunii

În fața ta plecau genunchii ori se-nchinau

Cu plecăciune, scoțându-și pălăria te sărutau,

Căci ei știau puterea ta în fața lumii.

 

Cruce sfântă, cu putere, din lemn sfânt,

Tu ai purtat pe Acela ce în chinuri

Lumea-ntreagă a scăpat de dureri și de suspinuri,

Cu iertarea golind iadul și ridicând doar prin cuvânt.

 

Cine te mai poarta astăzi la gâtul său

Ca pe un scut, legându-și viața lui și mântuirea

De forța ta nebiruită, urmând povățuirea

De a păstra credința dreaptă în drumul său?

 

Mulți te-au schimbat și te-au vândut

Purtând podoabe, te-au dat la schimb

Pe aur, pe arginti ori pe fier strâmb

Nemaiștiind nici cum, nici când ei te-au pierdut!

 

Dar cel mai mult îl doare pe Cel ce te-a purtat

În spate, spre Golgota, căzând de-atâtea ori,

Că lumea a uitat răscumpărarea de multe ori

Și calcă-n adormire un drum spre iad pavat!

 

Cum să nu plângă Maica Sfântă

Și Domnul cum n-ar lacrima,

Văzând Biserica cea sfântă

Fără de Cruce, purtând în vârf o „altceva”?

 

Fără de teamă de pedeapsă, uitând de moarte,

Uitând de Judecată și de Hristos,

Ei cred că-n loc de Cruce Îl scot și pe Hristos

Din cărți cu-aceste semne sparte!

 

Vai celor care l-ați vândut pe Domnul!

Tot iadul de-ar urla din răsputeri,

Puterea Crucii va birui a lui puteri!

Lauda ei pe veci, mărit sa fie Domnul!

14 septembrie 2018

Mihaela Cristina Popa