Despre mucenicia prin boală a Sfântului Paisie. În toată viața lui a cugetat la moarte. Își făcuse patul ca un mormânt și în orice loc sihăstrea își făcea și un mormânt. Spunea:“Cât de mult m-au folosit bolile, nu m-au folosit nevoințele pe care le-am făcut ca monah”. Din când în când psalmodia, ca să uite durerea înfricoșătoare și să înlocuiască cu psalmodierea suspinele pe care le scotea fără să vrea. Nu cârtea, nici nu cerea de la Dumnezeu să-i ridice suferințele și să-i dea sănătate. Ajungea pana la istovire din pricina hemoragiei si a marii oboseli. “Îmi venea uneori să mă sting”…Iar la sfârșit nu a îngăduit nimănui să rămână cu el. Voia sa fie singur, să se roage nestingherit și să se pregăteasca mai bine pentru ieșirea lui. A rămas singur “ca un om neajutorat“, lăsându-se pe sine în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

“Mai demult neamul nostru traia duhovniceste, de aceea si Dumnezeu l-a binecuvantat si Sfintii ne-au ajutat in chip minunat, si am biruit pe vrajmasii nostri, care totdeauna au fost mai multi decat noi. Astazi spunem ca suntem ortodocsi, dar, din pacate, adesea avem numai numele de ortodox, nu si viata ortodoxa.
Am intrebat pe un duhovnic cu lucrare sociala, cu o gramada de fii duhovnicesti etc.: „Ce stii despre acel film hulitor?” [e vorba de „Ultima ispita”, a lui Martin Scorsese] „Nu stiu nimic”, mi-a raspuns. Nu stie nimic si este intr-un oras mare.Unii ca acestia adorm lumea. O lasă asa, ca sa nu se intristeze, ci sa se distreze.
 Nu cumva sa spui ca va fi razboi, sau ca se va face a Doua Venire pentru care si trebuie sa ne pregatim, ca nu cumva sa se mahneasca oamenii. Ca unele batrane care spun: ‘Nu vorbi despre moarte, sa vorbesti numai de bucurii si botezuri’, ca si cum nu le-ar astepta moartea. Astfel simt o bucurie falsa. (…) Altii iarasi, din… ‘bunatate’ spun: ‘Ereticilor nu le spuneti ca sunt in ratacire, ca sa le aratam dragoste‘. Si asa pe toate le niveleaza. Dacă aceştia ar fi trăit în primii ani ai creştinismului, n-am fi avut nici un sfânt. Atunci spunea creştinilor: “Aruncă numai tămâie în foc şi nu te lepăda de Hristos!” Dar n-au primit; “Fă-te numai că arunci!”. Nici aşa n-au primit; “Nu vorbi despre Hristos şi du-te liber în altă parte”. Dar nici pe asta n-o primeau. Astazi vezi o lume fiarta“.

Sf. Paisie adormit

 

BOALA ȘI FERICITUL SFÂRȘIT AL STAREȚULUI

Durere și boli

Asa cum s-a spus, nevointa si durerea l-au insotit pe Staret toata viata sa. Facea nevointa de bunavoie si o aducea jertfa lui Hristos din dragoste pentru El, iar bolile dureroase le primea cu multumire si doxologie. A fost incercat cu mai multe boli. Durerea si bolile ii devenisera o stare aproape permanenta. Fiind bolnav, facea nevointa si nevoindu-se, suferea. Ajunsese sa treaca cu vederea durerea lui. “Tu cu treaba ta, iar eu cu a mea”, spunea durerii si continua sa se roage, sa faca rucodelie si sa primeasca lume. El insusi suferea, dar mangaia pe cei indurerati.

De la inceputul vietii lui monahale a fost chinuit timp de multi ani de bronsectazie, diagnostic si tratament gresit, hemoptizii, iar in cele din urma o operatie grea. Cand a fost operat de plamani, a racit si i-au dat antibiotice puternice pe stomacul gol. Din aceasta pricina a facut colita ulceroasa. I se parea “ca intestinele s-au curatat (de mucoasa)”. De atunci a capatat o mare sensibilitate. La cea mai mica raceala il deranjau, avea chioraieli si scotea spume si sange. La fel i se intampla si atunci cand manca anumite mancaruri.

Avea o mare sensibilitate la frig. Daca la privegheri usa bisericii ramanea putin deschisa, la cel mai mic curent ce se facea incepea sa stranute si sa tuseasca tare. De multe ori isi punea pe frunte un servetel sau un mic plasture. Explica el singur motivul pentru care facea aceasta: “Odata, cand aveam dureri de cap, un monah de la Manastirea Stravronikita m-a sfatuit sa pun un servetel sub fes, spunandu-mi ca astfel imi va trece. Metoda aceasta a dat rezultate, deoarece servetelul incalzeste capul.”

Incepand din septembrie, aprindea soba, care pe de o parte il incalzea, iar pe de alta il trada fata de vizitatori. Fireste, atunci cand intelegea ca este nevoie, in orice stare s-ar fi aflat, oricat de bolnav ar fi fost, mergea prin frig, ploaie sau zapada si deschidea inchinatorilor. Ii ducea in arhondaric unde era cald, iar el mergea in biserica unde era foarte frig si vorbea deosebit cu fiecare. Aceasta insa putea sa dureze si ore intregi.Imagine similară

Aceasta stare, oricat ar fi fost de grea si dureroasa, Staretul o rabda slavind pe Dumnezeu.Nu cârtea, nici nu cerea de la Dumnezeu sa-i ridice suferintele si sa-i dea sanatate.Timp de cinci-sase luni a suferit de discopatie. A suferit din pricina ei si la Sinai, atunci cand a mers sa ridice o piatra mare de granit. Suferea atat de mult, incat uneori se sprijinea in doua bastoane si cu multa osteneala reusea sa slujeasca inchinatorilor.

In ultimii ani avea hemoragii mult mai dese la intestine, care se inmulteau mereu. Ajunsese sa mearga la toaleta de nouasprezece ori intr-o noapte, fara sa aiba nimic, scotea numai sange. Medicii nu stiau exact de unde provine hemoragia, pentru ca Staretul nu voia sa faca analize. Primea lume, isi facea indatoririle lui duhovnicesti, respecta cu acrivie tipicul lui pustnicesc, dar puterile lui slabeau din ce in ce mai mult. Ajungea pana la istovire din pricina hemoragiei si a marii oboseli. “Imi venea uneori sa ma sting”, spunea el.

Cu doi ani inainte de adormirea sa, Staretul a mers sa praznuiasca Pastile la o chilie impreuna cu alti parinti. “Mai parinte I., spunea glumind staretului acelei chilii, se pare ca ori chilia ta s-a dus departe, ori eu am imbatranit. Care din acestea doua s-a intamplat? Mai degraba eu am imbatranit.” Vedea ca ii slabesc puterile, ca boala i se agrava, ca hemoragia nu i se oprea, dar cu toate acestea rabda fara sa recurga la consultatii medicale si medicamente. Singurul lucru pe care il cerea cu staruinta de la Dumnezeu era sa-i ajute pe fratii aflati in suferinta, care nu incetau sa vina la el si sa-i ceara ajutorul. Cum sa nu se induioseze Bunul Dumnezeu si sa nu-i asculte rugaciunile?

parpaisie18.JPG

“Mi s-a intamplat ceva”

Odata Staretul a povestit: “In timp ce ma aflam intr-o astfel de suferinta, mi s-a intamplat ceva.Asa cum ma aflam intins in pat, am luat icoana Sfantului Arsenie, am strans-o pe pantece si am simtit o putere care a iesit din icoana.” Atunci Staretul si-a recapatat puterile si si-a continuat nevointele si slujirea aproapelui pentru o vreme. Avea toate simptomele de mai inainte (hemoragia si celelalte) dar se simtea in putere.

Imagini pentru chilia sf paisie

(fotografie realizată în 1992, cu 2 ani înainte de sfîrșitul vieții pământești)

La limita puterilor

Dar aceasta nu a tinut mult. Staretul a revenit la starea de mai inainte si a inceput sa simta stari de lesin. De cateva ori a cazut lesinat in curtea Colibei, iar cand si-a revenit a multumit lui Dumnezeu ca nu l-a vazut nimeni. Odata s-a intamplat aceasta cand era zapada. Spunea dupa aceea: “Era sa ma gasiti inghetat.” In a doua Duminica a Postului Mare din anul 1993, in timpul Sfintei Liturghii care se savarsea in bisericuta sa, istovirea lui a ajuns la culme. A inceput sa respire greu, ochii i s-au decshis larg si pentru putin timp respiratia lui a fost asemenea cu cea a unui muribund. Dar din evlavie fata de Sfanta Liturghie nu a vrut sa se aseze. Si astfel a lesinat si ar fi cazut la pamant daca parintii nu l-ar fi prins. Cand si-a revenit, cu toate ca parintii l-au indemnat sa se aseze, el nu a primit. La sfarsitul Sfintei Liturghii, in ciuda lesinurilor si vomitarilor repetate, incerca sa se ingrijeasca de parintii care se aflau acolo, netinand cont de starea grava in care se afla. Iar la sfarsit nu a ingaduit nimanui sa ramana impreuna cu el. A ramas singur “ca un om neajutorat[1], lasandu-se pe sine in purtarea de grija a lui Dumnezeu.

Din cauza marii pierderi de sange fata lui devenise foarte palida. Parintii incercau sa-l ajute cu tot ce puteau. I-au propus sa-i aduca medicamente care contin fier, dar el le-a refuzat spunand in gluma: “Am multe fieratanii aici, eu vreau otel”. Staretul nu se nelinistea. Singurul lucru pentru care se ruga era ca Dumnezeu sa-i opreasca hemoragia cand avea Sfanta Liturghie, ca sa se poata impartasi. Si aceasta se intampla pentru o perioada. El insusi stia mai bine decat toti atat despre boala, cat si despre sfarsitul lui, pe care il simtea ca se apropie. Dar aceasta nu o spunea la toti.

In toata viata lui a cugetat la moarte. Isi facuse patul ca un mormant si in orice loc sihastrea isi facea si un mormant. Dar acum incepuse sa faca aluzie la moartea sa pregatindu-i astfel pe fiii lui duhovnicesti pentru despartirea care avea sa fie in curand. Spunea: “Cand se strica o casa (se imbolnaveste trupul) si incepe sa ploua in ea, atunci chiriasul (sufletul) nu vrea sa mai ramana inauntru.” Schima mare a staretului sau, parintele Tihon, pe care atatia ani o purtase cu binecuvantare, acum insa a impartit-o fiilor lui duhovnicesti. Pregatise cruci si iconite facute la presa si a lasat scris sa fie impartite ca binecuvantare dupa moartea lui, ca sa se roage pentru el cei care le vor primi.

Patriarhul ecumenic, afland despre stare sanatatii lui, i-a trimis un mesaj poruncindu-i sa faca analize. Dar, lucru ciudat, pentru o perioada hemoragia a incetat. Intreba cu simplitate pe unul din fiii lui duhovnicesti: “Fireste, trebuie sa fac ascultare de patriarh, dar acum cand a incetat hemoragia, nu sunt oare scutit de aceasta? Tu ce zici?” Insa dupa putin timp a inceput din nou hemoragia. Aceasta atitudine a Staretului a fost interpretata in diferite feluri. Unii s-au smintit considerandu-l ucigas de sine. Altii se minunau de rabdarea si barbatia cu care a infruntat incercarea. Iar cei mai multi s-au folosit de el, indeosebi cei care erau bolnavi, vazand ca si Staretul este bolnav si rabda.

Multi parinti il rugau sa se ingrijeasca de sanatatea lui spunandu-i: “Avem nevoie de Sfintia Voastra.”. Altii il invatau ce trebuie sa faca, in timp ce altii urmareau in tacere si cu durere in suflet mucenicia lui si se rugau pentru el. Fiecare judeca si actiona potrivit cu cugetarea si starea lui duhovniceasca.

cuv_paisie_aghioritul-sezand-mic.JPG

Ultima iesire. Evolutia bolii

Staretul, ca in fiecare an, a praznuit pomenirea Cuviosului Hristodul la o chilie vecina, unde sihastreau niste fii duhovnicesti de-ai sai. Apoi a mers la manastirea Kutlumus ca sa-l heretiseasca pe egumen, arhimandritul Hristodul. In ziua urmatoare, pe 22 octombrie 1993, a iesit din Sfantul Munte, asa cum obisnuia in ultimii ani, si a mers la Manastirea Suroti pentru privegherea Cuviosului Arsenie. Dar aceasta avea sa fie ultima lui iesire din Sfantul Munte. Nu avea sa se mai intoarca nici dupa moartea lui.

La Suroti a luat parte la priveghere si ca de obicei, a ramas cateva zile ca sa le vada pe maici si lumea care avea nevoie. Dupa aceea intentiona sa se intoarca in Sfantul Munte. Dar intre timp a facut ocluzie intestinala. I s-au innodat intestinele si astfel s-a oprit pentru putin timp si hemoragia. Aflandu-se in aceasta stare, a fost nevoit sa cedeze la rugamintile fiilor lui duhovnicesti de a face analize.

Boala a evoluat in scurt timp in felul urmator:

La Spitalul Teaghenio medicii au depistat existenta unui cancer inaintat. Il avea de sase ani, dar parea sa nu fi facut metastaza.

Evlaviosul chirurg Gheorghe Blatas, care il operase mai demult pe Staret, era nelinistit din pricina rezultatellor analizelor. Dar Staretul i-a spus:

– Nu intra in panica! Da, asa este, am cancer, dar voi face ascultare la tot ce-mi vei spune. S-a terminat!

Ascultand de sfatul medicului, a inceput sa faca radioterapii, ca sa pregateasca tumoarea pentru operatie. De fiecare data cand mergea sa faca radioterapie, il astepta multa lume ca sa-i spuna necazurile lor. Dar el avea o problema mai mare, pentru ca trebuia sa i se goleasca intestinul de treizeci de ori pe zi cu dureri infricosatoare. Cu toate acestea nu si-a pierdut zambetul, ci ii mangaia pe ceilalti bolnavi.

Daca la operatia de hernie si-a ascuns numele sau de monah, acum insa a spus medicilor sa-l scrie si-i primea pe toti cei care voiau sa-l vada, pentru ca stia ca va pleca din aceasta viata curand. La 4 februarie 1994 a avut loc operatia. Tumoarea de la intestinul gros a fost eliminata, dar boala evolua infricosator de repede. A facut metastaza la ficat si plamani.

In urma operatiei i s-a facut un anus contra naturii provizoriu, desi Staretul nu voia. Mai tarziu a facut din nou operatie si s-a restabilit functionarea intestinului. A primit de asemenea sa faca si chimioterapie. Apoi a fost dus in carucior la alt cabinet pentru a i se face tomografie axiala. Aici, desi suferea si tremura de frig, a dat randul unui alt bolnav, iar el a asteptat multa vreme pe holul spitalului. Cand a venit timpul sa faca consultatia, s-a stricat aparatul. In cele din urma au adus o masina si l-au dus la un alt tomograf. Acolo s-a depistat extinderea rapida a cancerului la ficat si plamani. In tot acest timp a fost vesel si bine dispus si spunea frumoasele lui glume, ca si cum nu el ar fi fost bolnav. Mangaia si alina pe tot cel care mergea la el.

cuv-paisie-tinand-de-mana.JPG

Prinos cu dureri mucenicesti

Atat inainte de operatie, cat si dupa aceea, la Manastirea Suroti multi veneau la Staret sa-l vada, sa-si spuna necazurile si sa-i ceara iertare. Aceasta adauga osteneala si chin la suferintele lui, dar nu o putea evita.

– Gheronda, de ce ii parasiti pe fiii Sfintiei Voastre?, l-a intrebat cineva.

– “Zilele anilor nostri sunt saptezeci de ani[2]. Ajung atatia…

– Gheronda, de ce nu faceti rugaciune sa va vindece Dumnezeu, de vreme ce avem atata nevoie de Sfintia Voastra? l-a intrebat altul.

 Nu ne putem bate joc de Dumnezeu, deoarece eu am cerut sa-mi dea aceasta boala…

– Gheronda, spuneti-mi un ultim sfat, ca sa-l am pentru toata viata, l-a rugat un fiu duhovnicesc de al sau.

– Sa avem noblete duhovniceasca, caci prin aceasta ne inrudim cu Hristos.

Dar nici pe maicile si surorile manastirii care se jertfeau pentru el ca sa-i aline suferinta nu le-a trecut cu vederea, ci facea sinaxe cu ele ca sa le dea ultimele povete.

***

La spitalul Teaghenio se afla si crestinul Lambros M. din Tricala, care suferea de cancer. Era atat de slab, incat era dus in carucior, pentru ca nu putea sa stea pe picioarele lui. Femeia lui, dupa o incercare insistenta, a reusit sa vorbeasca cu Staretul. I-a spus ca Lambros se va face bine, va merge in Tricala si se vor bucura de el, dar dupa putin timp va cadea din nou in boala si va muri. Starea bolnavului era foarte grava si in mod normal nu era posibila insanatosirea lui. Dar cu toate acestea Lambros s-a facut sanatos, insa dupa vreo sase luni a murit. Toate s-au petrecut asa cum a prezis Staretul.

In joia Saptamanii Luminate din anul 1994 l-a vizitat doamna Erifili Tica din Volos, care povesteste:

“In vara anului 1993, fetei mele Antonia de doisprezece ani i-a aparut leucodermie la extremitatile mainilor si ale buzelor. O boala care, potrivit celor spuse de medici, se vindeca destul de greu si care se extinde repede. Am inceput tartament cu cortizon, dar fara rezultate. Ne deznadajduisem de vindecarea ei. Ne-am hotarat sa mergem la Suroti ca sa-l vedem pe Staret. Ne-a primit zambind pe mine si pe cei trei fetite ale mele, in ciuda durerii infricosatoare pe care o avea.

Dupa ce i-am spus despre boala fetei mele, el a luat mainile copilei intr-ale sale si a intrebat-o privind-o adanc in ochi:

 Copilul meu, de ce te mahnesti atat de mult?

Intr-adevar, fata avea o mahnire permaneta de la moartea tatalui ei din 1991.

Dupa aceea s-a intors spre mine si mi-a spus:

– Fiica mea, Erifili, nu te nelinisti, nu este nimic grav. Nu este o boala ereditara (asa cum spuneau medicii), ci s-a imbolnavit din pricina marii mahniri.

Deodata m-a intrebat:

– Ce vrei sa-i fac?

– Sa ramana boala asa cum este, i-am raspuns.

Dupa ce a facut cruce peste copil cu mana lui cea sfanta, mi-a spus:

– Toate vor merge bine.

Intr-adevar, boala nu s-a mai extins. De atunci au trecut zece ani, dar nu am mai mers la medic si nici nu am facut tratament. Am spus Staretului ca boala sa ramana asa cum este si sa nu dispara, ca insusi copilul sa-si aminteasca in toata viata lui, precum si toata familia noastra, de darul Staretului si de binecuvantarea lui pe care ne-a daruit-o din belsug..”

***

Cu o luna inainte de adormirea Staretului, l-a vizitat si Preasfintitul Panteleimon, Mitropolit de Xanti (pe atunci era numai arhimandrit). Intr-una din epistolele sale scrie:

“Impreuna cu noi mai erau si doi copilasi. Acestia, pe drum, au strans niste flori salbatice, iar atunci cand am intrat in chilia Staretului, care era intins pe pat, le-au pus cu bucurie langa capul lui.

 Ai vazut?m-a intrebat Staretul. Copiii stiu ce fac.

Dar eu am incercat sa-l fac sa inteleaga ca avem nevoie ca el sa traiasca si ca ne rugam pentru el. Atunci el ne-a spus ca se ruga pentru altceva.

– Ia sa vedem pe cine va asculta Dumnezeu in cele din urma, ne-a spus zambind.

Dupa aceea m-a intrebat daca i-am adus scrisori pentru cer, deoarece era o ocazie buna sa le duca fara timbre. Aceasta Staretul a spus-o miscat fiind de dorinta lui permanenta de a transmite celorlalti veselie, care era zugravita pe fata lui blanda.”

***

Parintele Timotei Totras, egumenul Sfintei Manastiri “Sfantul Ioan Rusul” din Kasandra, ne spune:

“Am mers la Suroti sa-l vedem pe Staretul Paisie impreuna cu fericitul Mitropolit Sinesie al Kasandrei si cu parintele Agatanghel.

Dupa ce ne-am inchinat in biserica Sfantului Arsenie, ne-am indreptat spre arhondaric. Staretul ne-a vazut ca ne apropiem si a iesit afara sa ne intampine. Dar am ramas uimiti cand l-am vazut apropiindu-se de noi intr-o lumina cereasca si neatingand scarile, ci mergand prin aer.

La arhondaric, dupa tratatie, mitropolitul a ramas putin cu Staretul, dupa care am plecat fiind insosoti de stareta. Cam treizeci de metri mai jos de poarta manastirii, Mitropolitul ne-a spus:

– Ati vazut ca sfintenia nu se ascunde? Mergea prin aer si stralucea in intregime.

– Vine in urma noastra, sopti parintele Agatanghel.

Intr-adevar, in spatele nostru venea Staretul, cu toate ca era bolnav, pentru a-l cinsti pe mitropolit. Atunci mitropolitul s-a intors, l-a vazut pe Staret, a zambit si l-a rugat sa se intoarca la chilia lui ca sa nu se oboseasca”.

 

Fericita lui adormire

Desi pentru o vreme Staretul s-a supus cu smerenie prescriptiilor medicilor, intr-o zi l-a chemat pe chirurgul care l-a operat si i-a spus:

– De acum inainte vom opri tratamentul.

– De ce, Gheronda?

– Acum vei face ascultare. Vei da porunca sa oprim tratamentul, caci din pricina lui nu pot face nimic. Ieri am vrut sa ma rog in genunchi si nu am putut. Nu mai pot primi pe nimeni. S-a terminat misiunea mea. Pana aici a fost. De acum inainte ma veti lasa linistit.

Dupa aceea l-a intrebat pe medic:

– Pot sa beau putina apa sau zeama de harbuz? Nimic altceva. Si te rog sa mai vii inca o data la mine, iar apoi sa nu mai vii.

“Ultima data cand l-am vazut, povesteste medicul chirurg Gheorghe Blatas, cu sapte zile inainte de adormirea sa, eram foarte mahnit. De multe ori ma framantam si ma intrebam daca ceea ce faceam bolnavilor era corect. Cand Staretul m-a vazut astfel mi-a spus:

 Asculta, doctore. Toate s-au facut asa cum trebuia. Mare este rasplata ta. Nu te mahni! Si vreau sa mai stii ceva: atunci cand vei avea nevoie de mine, voi fi alaturi de tine.

– Gheronda, dar ficatul Sfintiei Voastre s-a umflat si va doare, pentru ca a facut metastaza infricosatoare.

Atunci el a zambit si mi-a spus:

– Dar aceasta este mandria mea. Nu te mahni! Acesta m-a tinut pana la saptezeci de ani si tot acesta ma trimite acum, cat se poate de repede, acolo unde trebuie sa merg. Nu te mahni pentru aceasta, sunt foarte bine.”

In timp ce spunea acestea, l-a apucat o criza de dispnee. A fost nevoit sa-si puna masca de oxigen, pe care o folosea atunci cand respira greu. Durerile deveneau tot mai mari, dar nu primea sa i se faca injectii calmante. Nu voia sa lipseasca cu desavarsire durerea.Lua numai cate un cortizon, ca sa se poata sluji singur pana la sfarsit.

Staretul isi dorea sa se intoarca in Sfantul Munte. Voia sa moara si sa fie ingropat nestiut de nimeni in Gradina Maicii Domnului, patria lui duhovniceasca. Il rugase pe un fiu duhovnicesc de-al sau sa pregateasca la chilia lui un loc potrivit ca sa ramana acolo ultimele sale zile, pentru ca la “Panaguda” i-ar fi fost cu neputinta sa mai ramana singur. S-a pregatit pentru plecare, dar pe neasteptate, starea sanatatii lui s-a inrautatit. Guvernatorul Sfantului Munte s-a oferit sa-i puna la dispozitie un elicopter, dar medicul a spus ca se poate sa moara pe drum. Dar nici Staretul nu voia sa calatoreasca cu astfel de mijloace de transport.

De indata ce i s-a imbunatatit putin starea sanatatii a programat iarasi plecarea in Athos, dar a fost impiedicat de o noua inrautatire a bolii. Insa in spatele acestor dificultati si piedici se ascundea voia lui Dumnezeu, aceea de a fi inmormantat in arara Sfantului Munte, in lume. Deoarece, pe cat au avut nevoie oamenii de el atunci cand traia, cu atat mai mult aveau sa simta nevoie de ajutorul lui dupa adormirea sa.

Si astfel Staretul s-a hotarat sa ramana si sa fie inmormantat la Manastirea Suroti, langa Cuviosul Arsenie, Sfantul sau ocrotitor. Este foarte probabil ca inainte de hotararea sa definitiva, sa fi primit instiintare de la Dumnezeu pentru aceasta. A cerut sa i se aduca schima cea mare si camilafca. A stabilit locul mormantului si a dat porunci privitoare la inmormantarea sa.

In ultimele zile a cerut de la doi episcopi cunoscuti ai lui, care au trecut sa-l vada, sa-i citeasca rugaciunea de iertare. Se impartasea regulat. Desi se ostenea mult, mergea totusi singur la biserica. Atunci cand i-au propus sa aduca preotul ca sa-l impartaseasca la chilie, el a refuzat spunand:

 Eu trebuie sa merg la Hristos, iar nu Hristos la mine.

Durerile continuau sa creasca. Ajunsesera sa fie la fel cu cele ale mucenicilor.

– Gheronda, nu va doare? L-a intrebat un monah atonit, pentru ca il vedea linistit si pasnic.

– M-am obisnuit, a raspuns Staretul.

Intr-adevar, in toata viata lui a suferit si de aceea se familiarizase cu durerea. Nu intra in panica, nu murmura, ci rabda si slavoslovea pe Dumnezeu. Acum insa filozofa ducandu-se cu mintea la chinurile sfintilor mucenici. Spunea:“Cat de mult m-au folosit bolile, nu m-au folosit nevointele pe care le-am facut ca monah”. Din cand in cand psalmodia, ca sa uite durerea infricosatoare si sa inlocuiasca cu psalmodia suspinele pe care le scotea fara sa vrea.

La sarbatoarea Sfintei Eufimia, 11 iulie, intr-o zi de luni, s-a impartasit pentru ultima data stand in genunchi pe pat, fiindca ii era cu neputinta sa merga la biserica. De cateva zile incetase sa mai primeasca lume. Acum cand se apropia sfarsitul, dorea ca nici surorile sa nu mai intre la el in chilie. Cand avea nevoie de ceva, batea in perete si venea monahia care il slujea. Voia sa fie singur, sa se roage nestingherit si sa se pregateasca mai bine pentru iesirea lui. S-a chinuit neinchipuit de mult, insa era vesel si linistit.

Staretul ajunsese la ultima sa noapte muceniceasca. O chema pe Maica Domnului in durerile lui spunand: “Maicuta mea cea dulce!” Timp de doua ore si-a pierdut cunostinta, iar cand si-a revenit a spus cu o voce stinsa: “Mucenicie, adevarata mucenicie…” Apoi a adormit in pace. Era 12 iulie 1994, marti la ora 11 noaptea, iar dupa calendarul aghioritic 29 iunie, pomenirea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel.

A fost inmormantat in spatele bisericii Sfantului Arsenie, fara sa afle cineva si fara sa cheme pe nimeni la inmormantarea lui. Aceasta a fost dorinta Staretului, ca inmormantarea lui sa se faca in taina. Ceea ce s-a intamplat dupa trei zile, cand adormirea lui s-a facut cunoscuta, este de nedescris. Din toate partile venea puhoi de lume pentru a se inchina la mormantul lui. Se puteau vedea manifestari spontane de iubire si evlavie. Unii il chemau in rugaciune ca pe un sfant. Altii, din evlavie, luau pamant de la mormantul lui. Cei care aveau un obiect de-al lui personal considerau aceasta o mare binecuvantare.

Coliba lui din Sfantul Munte, “Panaguda”, a cazut prada talharilor duhovnicesti. Inchinatorii au intrat pe sub gardul de sarma si s-au catarat chiar si pe balcon. Luau tot ce gaseau: cani, cutite, lemne, covorase murdare, funii, hartii, pana si buturugi pe care Staretul le folosea ca scaunele, ca sa le aiba ca binecuvantare de la el. Iar aceasta o faceau fara sa fie indemnati de nimeni, era o manifestare de evlavie fata de Staret.

Tanguirile si lacrimile ii inecau pe multi, mai ales pe cei care fusesera ajutati de Staret. Ii simteau lipsa, se simteau orfani. Dar dupa aceea a incoltit in inimile lor nadejdea plina de mangaiere ca aflandu-se acum mai aproape de Sfanta Treime, se roaga  pentru toti….Imagini pentru chilia sf paisie

 

[1] Ps. 87, 4.
[2] Ps. 89, 10.

(Ieromonahul Isaac, “Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”, Editura Evanghelismos)

Imagini unice cu chilia in care a pustnicit Sfantul Paisie Athonitul, de la Schitul Iviron.

Aceasta chilie este chiar si in prezent un loc putin cunoscut pentru Athos. În aceasta chilie (colibă de pustnicie), inteleptul a petrecut mai mulți ani. El a executat singur chilia (sihastria), din busteni pe care i-a taiat si cioplit, folosind pentru asamblare pene de lemn.

chilia sf Paisie de la schitul Ivironinterior chilia sf Paisie de la schitul Iviron

In interior, coliba era tencuită. In interior se mai gasea si o mini-soba cu cuptor. Dimensiunea cuptorului era de doar 30/25 cm, astfel incat in el sa intre doar o singura bucată de lemn, nefiind proiectat sa reziste incins si pe parcursul noptii pentru ca sfantul sa poata dormi: de fiecare data, regulat, trebuia introdusa cate o altă bucată de lemn, in soba.

Coliba Cinstitei Cruci- unul din locurile de nevoință al Sf. Paisie(2 martie 1969- 27 februarie 1979)

 

În această colibă săracă din Kapsala se nevoia stareţul „în groapa cea mai de jos”, dar cu petrecere înaltă, cu rugăciune neîncetată, singur cu Singurul Dumnezeu şi hrănit cu harul Său.

Cuviosul Paisie Aghioritul s-a aşezat la Coliba Cinstitei Cruci în ziua de 2 martie 1969(…)

Micuţa Colibă a Cinstitei Cruci nu avea posibilitatea de a găzdui mulţi închinători. Pe lângă aceasta, stareţul, vrând să-şi respecte programul său isihast, găzduia cu discernământ, numai atunci când socotea că este nevoie.

În epistola sa din 21 decembrie 1971, scria: „…Am toată bunăvoinţa să vă găzduiesc la săraca mea Colibă şi să fiu al vostru nu jumătate, ci în întregime. Oricând voiţi să veniţi, să nu pregetaţi (căci de voi afla că pregetaţi, mă voi mâhni), numai că acum, iarna, la colibă pot găzdui numai unul. Din nefericire, coliba mea nu este de acord cu inima mea”.

În partea de răsărit a colibei era un bazin cu apă de ploaie, apă care venea de pe acoperiş pe uluce. Din aceasta bea şi oferea şi la închinători. Mai încolo se afla un alt bazin mai mare şi descoperit, cu apă pentru irigat, pe care nu o folosea niciodată, pentru că nu cultiva nimic în grădină.

Viaţa stareţului la Coliba Cinstitei Cruci se desfăşura în felul următor: Spre seară se odihnea două-trei ore și se deştepta aproape de miezul nopţii. Tăcea, priveghea şi se odihnea puţin dimineaţa, înainte de a se lumina de ziuă. Ziua, dacă nu avea vizitatori, făcea lucru de mână: iconiţe şi cruci ştanţate. În timpul ce îi mai rămânea, citea, se ruga şi răspundea la multele scrisori pe care le primea de la creştini, în care îl rugau să facă rugăciune pentru ei sau îi cereau sfatul în diferite probleme grele. Scria multe ore în timpul zilei, iar atunci când înnopta, continua să scrie la lumânare. Dar scrisorile se înmulţeau tot mai mult. Pentru aceasta, prin anul 1977 s-a hotărât să nu mai răspundă, în afară de cazuri urgente şi grele. A făcut cunoscut lucrul acesta unora, dar au aflat şi alţii. Despre aceasta stareţul explica: „Cum am pornit să fac cele ale călugăriei. Văd însă că aceasta mă depărtează de la scopul meu”. Dar cu toate acestea nu a încetat să se roage pentru cei care trimiteau scrisori. Stareţul a redus corespondenţa ca să-i rămână mai mult timp pentru rugăciune, pe care o considera a fi cel mai mare prinos al monahului pentru lume.

De altfel, viaţa lui simplificată neînchipuit de mult îi dădea posibilitatea să-şi afierosească aproape tot timpul pentru cele duhovniceşti şi pentru toţi cei care aveau nevoie de ajutor duhovnicesc. Dar, odată cu trecerea timpului, se înmulţeau tot mai mult închinătorii, care îi răpeau foarte mult timp cu problemele lor. Într-o epistolă scria: „Odată eram răcit şi aveam febră. Pe de o parte, închinătorii îmi ridicau temperatura, dar pe de altă parte, nu mă lăsau să mor, pentru că nu-mi lăsau timp”.

Din această pricină stareţul se afla în dilemă: să rămână acolo sau să meargă din nou la Sinai sau în altă parte pentru linişte? Dar nu s-a grăbit, ci a făcut rugăciune, ca să nu facă „de capul lui”, şi a văzut că voia lui Dumnezeu era să rămână acolo. „După cum se vede, aici voi înfrunta greutăţile… Pentru aceasta voi împrejmui tot locul din jurul Colibei cu plasă de sârmă” (fragment din epistola din 9 mai 1975).

Pentru o vreme, două zile pe săptămână (miercurea şi vinerea) se zăvora. Nu deschidea la nimeni, ci postea, se ruga şi făcea lucrare duhovnicească fină în sine însuşi. În partea de jos a Colibei, în pădure, lângă un izvoraş, îşi improvizase o colibă mică, acoperită cu tablă, în care se retrăgea uneori pentru mai multă linişte. Când se întorcea, lua însemnările închinătorilor şi făcea pentru ei rugăciune din inimă.

De obicei mergea la mănăstire (Stavronikita) la Sfânta Liturghie şi se împărtăşea. Însă uneori făcea şi la bisericuţa lui Sfânta Liturghie sau mergea la alte chilii pentru a se împărtăşi.

Aduna măsline şi uneori, cu o presă primitivă şi originală, inventată şi făcută de el însuşi, scotea puţin ulei pentru candelele bisericuţei lui. Dădea măsline la pustnicii săraci şi la călugării bătrâni din Kapsala. Îi vizita pentru a se folosi duhovniceşte şi îi ajuta cu tot ce putea.

Nu făcea mâncare gătită decât foarte rar, atunci când găzduia pe cineva. Odată a găzduit un tânăr cunoscut lui şi de aceea s-a hotărât să facă puțină mâncare gătită. A pisat puțină linte, a adăugat puţin orez, le-a pus într-o cratiţă cu apă şi a aprins focul cu câteva vreascuri uscate. Apoi s-au aşezat puţin mai departe şi au început să vorbească. Tânărul a crezut că stareţul a fost captivat de discuţie şi a uitat de mâncare, însă peste puţin timp ea a fost gata. Nu a fost nevoie nici măcar să amestece în ea, atât de simplă era mâncarea lui.

Au făcut Vecernia cu Rugăciunea lui lisus, tânărul in bisericuţă, iar stareţul în chilia lui, unde a citit şi Canonul Maicii Domnului din Bogorodicină (Theotokarion). După aceea, stareţul i-a dat tânărului să mănânce şi a început să-l sfătuiască cu dragoste părintească. Deşi mâncarea era fără ulei, era foarte gustoasă. O impresie deosebită a pricinuit tânărului umilinţa cu care stareţul a rostit rugăciunea mesei. S-a adunat în sine însuşi ca şi cum s-ar fi desprins de cele de pe pământ şi s-ar fi înfăţişat înaintea lui Hristos. După cină, stareţul a ieşit să hrănească animalele sălbatice, chemându-le pe fiecare pe nume.

Pe la apusul soarelui au rostit timp de o oră în curtea chiliei Rugăciunea lui Iisus, iar după ce Stareţul l-a dus pe tânăr la arhondaric, s-a retras în chilia lui.

În această Colibă săracă din Kapsala se nevoia Stareţul „în groapa cea mai de jos” (Psalmi 87, 6), dar cu petrecere înaltă, cu rugăciune neîncetată, singur cu Singurul Dumnezeu şi hrănit cu harul Său. Cu totul lipsit de cele materiale şi de comodităţi, dar bogat în virtuţi şi în harul dumnezeiesc, se topea pe sine în nevoinţă şi odihnea duhovniceşte pe fiecare om. Suferea pentru durerea şi păcatele oamenilor, dar în acelaşi timp le dăruia bucurie şi mângâiere. Se lupta cu diavolii, vorbea cu Sfinţii, avea familiaritate cu animalele sălbatice şi ajuta duhovniceşte pe oameni.

Stareţul, după ce a petrecut 11 ani de nevoinţă şi de jertfire pentru aproapele la Coliba Cinstitei Cruci, s-a hotărât să se mute, dintr-un motiv duhovnicesc, la o altă chilie. La 27 februarie, ziua în care i s-a arătat Sfânta Eufimia, a aflat, la îndemnul bătrânului Ioachim, Coliba Panaguda, care până atunci fusese casa în care stătea cel responsabil cu vița de vie a Sfintei Mănăstiri Kutlumuş.

Trecutul Chiliei Sfanta Cruce – astazi nelocuita – este legat de viata si activitatea a doi mari parinti atoniti, Tihon si Paisie Aghioritul, care s-au nevoit aici.

Parintele Tihon s-a mutat in Kapsala (langa Kaliagra) in 1924, in Chilia Sfanta Cruce ce apartinea de Manastirea Stavronikita. In aceasta mai vietuia un batran. Dupa moartea batranului, parintele Tihon a vietuit aici singur. Multa lume il cauta pe parintele Tihon pentru sfintenia vietii sale. La cererea acestora parintele a fost hirotesit duhovnic.

Chilia Sfanta Cruce

In acea vreme chilia nu avea capela. Parintele Tihon nu avea bani, insa avea o credinta puternica in purtarea de grija a lui Dumnezeu. Dupa ce s-a rugat, a mers in Kareia, capitala Sfantului Munte. Iconomul schitului rusesc Sfantul Proroc Ilie, vazandu-l pe parintele Tihon i-a spus ca un crestin din America a donat bani pentru ridicarea unei capele, dandu-i acei bani parintelui.

Parintele Tihon

Doi monahi s-au ocupat de ridicarea capelei, pe care parintele Tihon a inchinat-o Sfintei Cruci. Acest lucru a fost randuit din doua motive, pe de-o parte deoarece batranul avea o cinste deosebita pentru Sfanta Cruce, iar pe de alta, deoarece ziua de praznuire s-a vrut a fi una in care sa se tina post.

Chilia Sfanta Cruce

Parintele Tihon a trait singur, in saracie, insa i-a avut alaturi pe ingeri, pe sfinti, pe Maica Domnului si pe Hristos.

In data de 11 ianuarie 1966, parintele Tihon, de la Chilia Sfanta Cruce, tinand de Manastirea Stavronikita, i-a dat schima cea mare parintelui Paisie Aghioritul, el fiind si povatuitorul duhovnicesc al celui din urma.

Chilia Sfanta Cruce

Parintele Tihon s-a mutat la cele vesnice pe 10 septembrie 1968, parintele Paisie ramanand in Chilia Sfanta Cruce pana in luna mai a anului 1979, cand a mers la Chilia Nasterea Maicii Domnului – Panaguda, dependenta de Manastirea Cutlumus.Viata parintelui Tihon a fost scrisa pe 26 mai 1977 de catre parintele Paisie Aghioritul, in Chilia Sfanta Cruce.

Chilia Panaguda( loc de nevoință al Sf Paisie între anii 1979-1994)- locul în care a îmbinat cu discernământ și în chip desăvârșit slujirea aproapelui cu viața isihastă

Imagine similară

Aflată pe teritoriul Mănăstirii Kutlumuş, nu departe de Kareia, chilia Panaguda a fost ultimul loc de nevoinţă al Sfântului Paisie Aghioritul, din anul 1979 și până la trecerea sa la Domnul, în anul 1994.

Coliba Panaguda se află la capătul unei coline şi este înconjurată de multă vegetaţie. Nu departe de ea se află cărarea ce leagă Kareia de Mănăstirea Iviron, iar pe colina opusă este aşezat Schitul „Sfântul Pantelimon”. Bisericuţa colibei este închinată Naşterii Maicii Domnului (pentru aceasta este cunoscută sub numele de Panaguda, adică Sfânta Maria Mică). Ea se află în partea dreaptă a holului, de îndată ce intri în Colibă, iar în partea stângă este chilia Sfântului Cuvios Paisie. În continuare, chilia din partea dreaptă a transformat-o în arhondaric, iar în partea stângă şi-a făcut un mic atelier. Uşa din capătul holului dă în balconul din care se vede Kareia.

Cu toate că voia să se stabilească într-o chilie retrasă în partea de sud a muntelui, s-a jertfit de dragul închinătorilor pentru a se afla la un loc mai accesibil pentru ei, nu departe de Kareia, astfel încât aceştia să poată rămâne peste noapte la mănăstirile din apropiere.

Cuviosul a adus apă de băut de la un izvoraş, printr-un furtun de plastic. Dar fiindcă acesta seca în lunile de vară, a reparat un bazin subteran de apă, care se umplea în timpul iernii. A îngrădit teritoriul chiliei cu gard de sârmă împletită, lăsând două intrări. A făcut şi o grădină foarte mică, în care răsădea puţină varză sălbatică, ceapă, marole şi câteva fire de roşii, nimic altceva. La poarta chiliei, Cuviosul a aşezat o bucată de fier (un brăzdar vechi de plug, agăţat de gard) în care închinătorii loveau cu un fier, ca să anunţe sosirea lor.

Șuvoiul de închinători care altădată mergea la Coliba „Sfânta Cruce” acum se îndrepta spre Panaguda. Cât a locuit aici, Sfântul Părinte Paisie a mângâiat îndureratul popor al lui Dumnezeu. Sute de oameni ajunseseră să-l caute zilnic, iar Cuviosul le lua durerea, neliniştea şi grijile, dând în schimb soluţii, bucurie şi pace.

chilia Panaguda a cuviosul_paisie_aghioritul_71

 

adormirea Sf. Paisie