„Dreptatea lui Dumnezeu nu e nimic altceva decât cealaltă parte a iubirii dumnezeieşti”, conform Sfântului Ioan Gură de Aur, care învaţă: „La oameni dreptatea nu se împleteşte [niciodată – n.n.] cu mila. Însă la Dumnezeu lucrurile nu stau aşa; acolo, cu dreptatea se împreună şi mila, şi într-un astfel de mod că însăşi dreptatea se numeşte iubire de oameni.” În îndurarea Celui Milostiv străluceşte întotdeauna dreptatea şi în dreptatea Lui – îndurarea. Ce urmăreşte dreptatea lui Dumnezeu? Nu împlinirea satisfacţiei pentru onoarea dumnezeiască cea jignită, care e de neatins de către om. Dreptatea lui Dumnezeu urmăreşte mântuirea omului. Ce urmăreşte dragostea lui Dumnezeu? Tot mântuirea omului. De aici rezultă limpede că dumnezeiasca dreptate este aceeaşi iubire dumnezeiască, însă privită sub alt aspect. Dumnezeiasca dreptate este plină de iubire. Dumnezeiasca iubire este dreaptă.

Iisus Hristos aduce jertfa de iertare cu un scop ziditor, ca să ne înveţe cele două adevăruri importante şi aducă­toare de mântuire:

1. că Dumnezeu este nu doar iubire, ci şi dreptate;

2. că trebuie, dacă vrem să ne mântuim, sâ ne raportăm cu toată seriozitatea la dumnezeiasca dreptate, ţinând seama că ea este incoruptibilă, nesuferind compromisurile. Calea că­tre fericire în dragoste este aceasta: să devenim drepţi.

încălcarea dumnezeieştii dreptăţi nu-L jigneşte cu nimic pe Dumnezeu, astfel încât Acesta să caute o satisfac­ţie pentru onoarea Sa. El rămâne întru totul fericit, chiar şi în faţa celor mai mari păcate săvârşite de noi înaintea dreptăţii Lui celei sfinte. Insă încălcarea dumnezeieştii dreptăţi ne păgubeşte pe noi înşine, lipsindu-ne de veşnica fericire.

Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă cu predilecţie că aceasta este o lege ce acţionează potrivit lucrurilor: de pă­cat sunt legate chinul, mustrările de conştiinţă, suferinţa, iar de dreptate – bucuria, pacea, fericirea. Conform celor spuse şi nenumăratelor exemple din Sfânta Scriptură, Dumnezeu pedepseşte cu dreptatea Sa păcatul şi răsplăteşte cu dragostea Sa virtutea, urmărind întru totul mântuirea noastră. Dacă judeci cu dreptatea lui Dumnezeu, vei gusta din dragostea Lui, iar dacă nesocoteşti dragostea Lui cea fără de margini, vei fi întâmpinat de dreptatea Lui.

Dumnezeu pedepseşte pe cel pă­cătos. Dar ce înseamnă oare aceasta?
Faptul că Dumnezeu doreşte moartea păcătosului care I-a jignit Lui onoarea, cum se întâmplă în relaţiile reciproce dintre cavaleri, când li se jigneşte onoarea şi doresc sâ se nimicească unul pe celălalt? Nu. Expresia „Dumnezeu pedepseşte pe cel păcătos” înseamnă cu totul altceva, şi anume:

1. Dumnezeu pedepseşte pe cel pă­cătos, ca să-l îndrepte şi să-l întoarcă înapoi pe drumul dreptăţii;

2. la îndârjirea neînduplecată din partea celui păcătos, care îşi foloseş­te spre rău voia lui liberă şi doreşte să se întoarcă de la calea dumnezeieş­tii dreptăţi, Dumnezeu răspunde lăsandu-l pe acesta să se îndepărteze de El.

În aceasta constă cea mai grea pedeapsă a păcătosului, deoarece în afară de Dumnezeu păcătosul află doar suferinţă şi moarte. Un astfel de păcă­tos neîndreptat se pedepseşte singur.
Ceea ce este un lucru foarte firesc. În virtutea legilor dumnezeieşti, veşnice, moral-spirituale, fără care nu este cu putinţă nici o ordine morală, în împă­răţia morală este de neconceput părtăşia între Dumnezeu – lumina, şi păcat-întunericul (II Corinteni 6,14-15).

Nu poate păcătosul să fie în Dumnezeu şi Dumnezeu în cel păcătos. Îndată ce păcatul intră în cel păcătos, îl rupe pe el de la Dumnezeu şi de la fericirea în El.

Cel ce nu este lumină nu poate să fie în părtăşie cu lumina. Aceasta o arată cuvintele Scripturii:

Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim (I Ioan 1, 5-6). Păcătosul nu poate să fie în Dumnezeu, atâta vreme cât este încă păcătos. Şi în lumea de dincolo există două stări – sfinţenia, şi de aici apropierea de Dumnezeu, şi starea de păcat, care înseamnă deplina îndepărtare de Dumnezeu, adică pieirea, iadul, chinul (Psalmi 118, 155).

Nu întâmplător împărăţia lui Dumnezeu este numită dreptate, absenţa păcatului. Dreptatea îl face pe om vrednic de părtăşie cu pacea şi bucuria Ierusalimului celui de Sus. Înțelesul patimilor răscumpărătoare ale lui Hristos de pe Golgota nu este acela de a restabili dumnezeiasca onoare jignită, ci acela de a fi noi răscumpă­raţi din robia păcatului, ca să devenim fii ai dreptăţii, să intrăm în hotarele dragostei (vezi Romani 6,16-23).”

__________________

Sursa: Arhimandrit SERAFIM ALEXIEV, „Răscumpărarea – Lucrare a iubirii şi dreptăţii dumnezeieşti”, Editura Sophia, Bucureşti

Calea că­tre fericire în dragoste este aceasta: să devenim drepţi. Dacă judeci cu dreptatea lui Dumnezeu, vei gusta din dragostea Lui, iar dacă nesocoteşti dragostea Lui cea fără de margini, vei fi întâmpinat de dreptatea Lui