Oamenii sunt tot mai orbi duhovnicește. Care sunt orbii de astăzi? Să învățăm treptele rugăciunii de la orbul din Ierihon!

Frați creștini, Biserica creștină unică și adevărată există de 2000 ani, de când Duhul Sfânt s-a pogorât peste cei 12 Sfinți Aposoli la Ierusalim, iar continuarea și dezvoltarea istorică a Bisericii înființate la Cincizecime este Biserica noastră creștin ortodoxă pe care o mărturisim în Crez: “ Cred (…) Întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”. 

Biserica noastră Ortodoxă este Sfântă și desăvârșită!

Ea nu are nevoie de nicio unificare cu niște grupări așa zis creștine, pentru că noi avem tot ce ne este necesar pentru mântuire. Grupările eretice dacă ar vrea sincer mântuirea, ar trebui să se pocăiască, să se lepede de învățăturile eretice, să accepte și să creadă în toată învățătura ortodoxă, apoi prin smerenie să primească botezul ortodox și să devină membri adevărați ai Bisericii unice creștine, cea creștin ortodoxă.

Situația bisericească în care ne aflăm astăzi este consecința pătrunderii de peste 100 de ani în viața  Ortodoxiei a panereziei ecumeniste, prin trădarea săvârșită de vârfurile conducerii bisericești, adică patriarhii Constantinopolului împreună cu ierarhii din jurul lor. Aceștia au cedat ispitei de a colabora cu reprezentanții străini ai diverselor grupări protestante.

Care erau principalele învățături pe care le susțineau acești eretici protestanți? Ei spuneau că este neapărat necesară o unificare a confesiunilor așa zis creștine, unificare în care urmăreau să cuprindă și Bisericile Ortodoxe locale. Punctul lor de plecare era faptul că toate confesiunile creștine (așa zisele biserici care nu aveau dreapta învățătură de credință, ci numai părți din Adevăr amestecate cu multe învățături false) trebuiau să se unească, pentru ca, toate împreună, să realizeze în viitor așa zisa biserica universală – biserica ecumenică, cum o visau ei.

Adevărul pe care ereticii nu-l vor recunoaște vreodată este faptul că chiar dacă s-ar realiza în viitor unificarea grupărilor eretice (falsele biserici), acestea nu vor realiza Biserica Adevărată.

Încă din  perioada de început a mișcării eretice și viclene a ecumenismului, au existat unele împotriviri ale unor ierarhi cu viață sfântă: Sfântul Ilarion Troitki, Sfântul Luca al Crimeei, Sfântul Serafim Sobolev, Sfântul Ierarh Ioan Maximovici și alții. Astfel, unele Biserici Ortodoxe locale s-au opus  de la început amestecului ecumenismului în viața lor, dar, din nefericire, ulterior, datorită condițiilor vitrege istorice, a prigoanei regimului ateist, a amestecului factorilor politici în problemele interne ale Bisericii, a presiunii statului turc asupra Patriarhiei Ecumenice, ecumenismul a pătruns tot mai mult prin cedările și trădările patriarhilor, a mitropoliților și a episcopilor și apoi și a preoților profesori din facultățile de teologie. Așa s-a ajuns ca în zilele noastre, în Biserica Ortodoxă Română învățătura ecumenistă să fie generalizată și obligatorie la toate nivelurile de studii teologice (începând de la cele din seminarele teologice și de la manualele de religie din școli până la cel mai înalt nivel de studii aprofundate-doctorale și postdoctorale). 

Consecința acestor aspecte a fost și este că niciun ierarh, niciun preot profesor de la facultatea de teologie sau stareț de mănăstire să nu poată ocupa un post important, de conducere, în Biserică, decât după ce a parcurs stagii de pregătire în mișcarea ecumenistă. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că un cleric cu funcție înaltă de conducere va ajunge, va acționa, va cugeta în spiritul învățăturilor false ale ecumenismului. Acel ierarh care a studiat ani de zile la facultățile apusene, fie papistașe, fie protestante și s-a împrietenit cu dușmanii dreptei credințe și a întreținut relații amicale și cordiale cu ei, a locuit, a mâncat și s-a rugat cu ei ani de zile (fapt interzis de Sfinții Părinți), acest cleric niciodată nu va avea curajul să îi mustre în față pe eretici. Ca nu cumva aceștia să se trezească la realitate și să-și dea seama că au căzut în afara Adevărului și dacă rămân în confesiunile lor, vor merge la osânda cea veșnică. 

Ecumeniștii spun despre noi că dacă îi mustrăm pe eretici și le arătăm adevărul, suntem lipsiți de dragoste. Dar noi nu facem decât să urmăm învățăturile Sfinților Părinți.

Concluzia logică este că ecumeniștii își închipuie că ar avea mai multă dragoste decât au avut Sfinții!

Care este consecința practică a ecumenismului? – Slăbirea progresivă și pierderea conștiinței mărturisitoare a creștinilor ortodocși. Adică bietul nostru creștin ortodox (aspect valabil mai ales la păstori, la episcopi și preoți) nu mai are curajul să afirme public și să lupte, să apere adevărul: adică faptul că Biserica Ortodoxă este unica biserică adevărată și în afara ei nu mai este nicio altă așa zisă biserică (acele așa zise biserici sunt toate grupări eretice sortite osândei veșnice).  Creștinii ortodocși nu mai au curajul să spună că Biserica nu și-a pierdut niciodată unitatea, că ereticii sunt cei ce s-au despărțit de Biserică, Biserica rămânând întreagă și unică.

Dar ce s-a întâmplat cu noi, cei puțini care ne-am trezit și urmând calea Sfinților Părinți ne-am ridicat împotriva legiferării ereziei ecumeniste în Biserică, prin sinodul eretic din 2016? Consecința faptului că ne-am opus trădării și minciunii și am încetat comuniunea cu episcopul eretic care a acceptat documentele din Creta, a fost faptul că am fost izgoniți din mănăstiri și parohii. Preoții care au făcut mărturisiri publice de credință au fost judecați abuziv, condamnați pe nedrept și caterisiți. Am fost etichetați ca schismatici, dușmani ai unității bisericii, răzvrătiți și oameni care facem tulburare. Aceasta în timp ce adevărații dușmani ai Bisericii, care ar trebui grabnic judecați și pedepsiți ca niște păstori vicleni, stau liniștiți în vechile lor posturi de conducere de unde mențin poporul în întuneric și înșelare, pregătindu-l pentru primirea blestematului de antichrist.

Dacă citiți cu atenția cartea Apocalipsei, veți vedea acolo că în vremurile din urmă Biserica se va retrage în pustie. O întrebare firească se pune: cine va merge în pustie, la viața aspră, plină de necazuri și de lipsuri? Oare se vor retrage ierarhii eretici de astăzi care trăiesc o viață de desfătare și de lux și fac ceremonii impresionante și foarte costisitoare, în catedrale uriașe cu imensități de mulțimi de oameni păcăliți de ei și cu invitați din străinătate? Sau se referă profeția Sfântului Ioan Evanghelistul la aceste mici comunități creștine prigonite care s-au făgăduit să păstreze adevărul? Este evident că Sfântul Ioan Evanghelistul se referă doar la cei prigoniți.

 Fraților, de ce suntem noi astăzi prigoniți și izgoniți ca niște dușmani? Pentru un singur motiv! Pentru că vrem să păstrăm învățătura Bisericii Sfântă, curată, întreagă, fără lipsuri și fără adaosuri, adică exact așa cum ne-au lăsat-o moștenire Sfinții Apostoli, Sfinții mucenici și Sfinții Părinți. Această este “vina” noastră pentru care suferim și mărturisim, deși puțini oameni înțeleg acest lucru. Însă noi nu ne descurajăm, nici nu vom ceda vreodată, pentru că nu de la oameni așteptăm răsplată, ci de la Dumnezeu, Cel ce ne-a chemat la această luptă și El însuși ne susține. Am pierdut cele materiale și trecătoare, care oricum le lăsăm aici, în această lume deșartă, dar am primit în schimb darurile spirituale incomparabil mai bogate, de la Dumnezeu cel Viu, Care s-a retras aici, cu noi, în micile comunități prigonite. Ne-am restrâns pe orizontală că să ne înălțăm mai ușor pe verticală. Să știți că cei ce ne-am angajat în lupta aceasta de mărturisire a Adevărului, pentru a rezista, avem neapărată nevoie de o întărire a vieții noastre duhovnicești. Pericopa evanghelică a duminicii treizeci și una după Cincizecime, tocmai despre acest lucru ne vorbește: ne cheamă să urcăm pe treptele desăvârșirii duhovnicești,  a înaintării în viața de rugăciune. Am citit cu toții Pericopa vindecării orbului din Ierihon.  Tâlcuirea acestei Evanghelii de către Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov ne oferă învățături profunde și tainice. Iată cum, în câteva cuvinte descrie minunea vindecării orbului: ”În vremea în care Mântuitorul ieșea din Cetatea Ierihonului însoțit de Apostoli și de o mulțime mare de popor, gălăgios, pe drumul dinafara cetății ședea și cerșea  milostenie, un orb. Auzind zgomotul pe care mulțimea de oameni îl făcea, orbul a întrebat, să afle pricina. Astfel, a aflat că Iisus care trecea pe acolo, a atras o mulțime mare de oameni care Îl însoțea pe cale. Auzind aceasta, îndată orbul a început să strige tare: “Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” Însă oamenii care mergeau înaintea Domnului căutau să îl oprească pe orb, poruncindu-i să tacă. Dar orbul nu ceda și striga mai stăruitor și mai puternic: “Fiul lui David, miluiește-mă!” Atunci Domnul s-a oprit și a poruncit ca orbul să fie adus la el. L-au chemat pe orb. Auzind vestea că-l cheamă, orbul s-a bucurat, și-a dat jos haina de deasupra și s-a înfățișat Domnului. Mântuitorul a întrebat: “Ce vrei de la mine?” Orbul i-a răspuns:” Doamne, vreau să îmi dai vederea!” Iar Domnul a zis:Vezi! Credința ta te-a mântuit! În momentul acela, omul care fusese orb și-a redobândit vederea atât cea trupească cât și cea duhovnicească și îndată a mers pe urmele lui Iisus Hristos slăvind pe Dumnezeu”.

Fraților, orbirea trupească afectează puțini oameni, dar orbirea sufletească îi afectează  pe cei mai mulți dintre oameni. Orice păcat savârșește omul, efectul inevitabil este că-i împietrește inima și îi slăbește vederea sufletească. Cu cât omul păcătuiește mai mult și mai des, cu atât este mai orb sufletește. Chiar dacă vede bine cu ochii trupești cele trecătoare și materiale, păcatele și patimile rele îl fac să fie orb și să nu vadă lumea spirituală. Omul vede cu trupul, dar nu vede cu duhul. Această deficiență el nu o simte, nu îl deranjează pentru că intervin demonii care după ce l-au ajutat să păcătuiască îi sugerează gânduri rele, cum să trăiască ca să îi fie lui bine în cele materiale, în  viața această pământească. Omul orb duhovnicește se crede sănătos și e mulțumit că vede trupește și nu caută ca să se înalțe, ca să vadă cele mai presus de lumea deșartă și trecătoare.

Zice Sfântul Ignatie Briancianinov: ”Omul orb duhovnicește nu vede nici pe Dumnezeu, nici împărăția cea veșnică, nici pe sine nu se vede așa cum este, nu vede nici menirea pentru care a fost zidit omul, nu vede nici moartea care îl așteaptă, apoi înfricoșătoarea Judecată. Ce poate fi mai trist și mai nefericit decât aceasta? Omul nu recunoaște că este orb și lucrează și viețuiește numai după lucruri deșarte și vremelnice. Este ca un om fără minte care aleargă după năluciri. Dar vine la un moment dat și moartea la care nu s-a gândit niciodată și se trezește total nepregătit în făță Judecății lui Dumnezeu.”

Dacă privim cu realism în jur, ce observăm? Că în ciuda faptului că în aceste vremuri tehnicile electronice s-au dezvoltat înfricoșător de mult, oferind omului instrumente prin care să vadă cu ochii trupești oriunde și orice ar dori, de fapt oamenii sunt tot mai orbi duhovnicește, tot mai bolnavi la suflet. Ca să înțelegeți mai bine, priviți în jur cum oamenii stau cu ochii ațintiți pe ecranele televizoarelor, tabletelor, computerelor și smartphone-urilor. Își irosesc sănătatea, timpul și puterile trupești cu ochii nedezlipiți de pe idolii acestui veac. Oare nu sunt mai de plâns acești oameni amăgiți și orbi, preocupați de lucruri deșarte și vătămătoare decât orbul din Ierihon? Acesta, deși era neputincios, căuta cu toată puterea să se apropie de Dumnezeu. Acesta este unul din motivele importante pentru care majoritatea creștinilor nu mai merg pe calea pocăinței, ci pe calea cea largă inspirată de duhul lumesc. Prin faptul că noi creștinii ne găsim mereu timp să vizionăm cu plăcere ofertele vizuale de pe internet dar nu găsim timp, nici dispoziție pentru rugăciune și lupta de despatimire, oare prin această nu ne atragem singuri pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastră? Zicem că postim! Dar nu pătrundem mai adânc pentru a ne păzi simțurile de lucrurile vătămătoare sau deșarte. Atunci de ce ne mirăm că suntem atât de slabi duhovnicește, că nu putem răbda un necaz, că ne pierdem nădejdea când trebuie să răbdăm o nedreptate sau că nu putem să nu ripostăm greșit atunci când cineva ne atinge egoismul?

Dar astăzi mai există încă o categorie periculoasă de orbire spirituală, pe care nici Dumnezeu nu o vindecă. Nu pentru că nu ar putea, ci pentru că cei ce suferă de ea nu vor să fie vindecați. Este vorba de situația în care anumite învățături antipatristice sunt răspândite și propovăduite ca învățuri ortodoxe. Ați auzit de teoria falsă că Biserica este episcopo-centrică! Adică, cel ce nu ascultă pe episcop în orice situație (deși acel episcop propovăduiește public o erezie), acela – spun episcopii de azi – că va cădea în schismă, că va ieși în afara Bisericii.

Cei ce susțin că Biserica este episcopo-centrică spun că orice încetare a comuniunii bisericești cu episcopul recunoscut canonic determină starea de schismă. Ei spun în mod fals că nici un cleric nu are voie să înceteze comuniunea cu episcopul său, decât după ce ierarhul respectiv a fost judecat și condamnat de un sinod ortodox. Cei ce susțin acestea se află în stare de rătăcire și orbire sufletească. Din ce cauză? Pentru că atunci când episcopul greșește în privința învățăturii de credință și propovăduiește public o credință greșită, încetarea comuniunii bisericești cu acesta, nu numai că nu este schismă, ci este obligatorie întrucât reprezintă singura cale prin care cei ortodocși se îngrădesc de erezie și evită osândirea împreună cu episcopul eretic. Așa învață Sfinții Părinți: Sfântul Grigorie Teologul zice: ”mai bună este despărțirea de dragul bunei cinstiri, decât bună înțelegere păcătoasă”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune:”este și o ruptură bună, și este și o înțelegere rea. Că înțelegerea nu este pretutindeni bună, după cum nici dezbinarea pretutindeni rea”. Ruptura cea bună este oprirea comuniunii bisericești cu episcopul care propovăduiește învățături neortodoxe, iar înțelegerea rea este atunci când preoții (deși văd rătăcirea episcopului), totuși continuă să păstreze comuniunea bisericească cu el. 

  Mai este larg răspândită astăzi o stare de orbire care afectează pe mulți preoți. E vorba de o stare în care se complac și se autoamăgesc multi, inventând motive pentru a rămâne pasivi și nepăsători. Aceștia zic: ”Dacă episcopii au greșit la Sinodul din Creta, aceasta nu ne afectează pe noi, ei vor da seama, noi ne vedem de treburile noastre ca și cum nimic nu s-a întâmplat”. Realitatea este cu totul alta, față de cea pe care ei se străduiesc s-o ignore. Fiecare din acești preoți mărturisește cu glas tare că episcopul pe care-l ei îl pomenesc la liturghie,<< drept învață cuvântul adevărului >>. Aceasta înseamnă că preotul crede și mărturisește aceeași credință eretică ecumenistă, ca și episcopul său, pe care îl pomenește. Consecința inevitabilă este că preoții (care se prefac că nimic nu s-a schimbat) se osândesc împreună cu episcopul ecumenist, atrăgând în același păcat și comunitatea de credincioși care îl urmează.

Alt exemplu de orbire spirituală – atunci când profesorii de teologie spun că unele canoane sunt facultative, nu sunt obligatorii, că le poți încălca fără să păcătuiești (!!!). Așa zic ei despre Canonul 15 al Sinodului din Constantinopol din 860, că ar fi facultativ, iar unii spun că ar fi neclar și că nu ar mai fi valabil astăzi. Însă Sfinții Părinți ne-au arătat că întotdeauna ei au mers pe calea aceasta. Când erezia a pătruns în Biserică, ei au încetat comuniunea cu cei ce au propovăduit erezia pentru a nu se face părtași la căderea lor.

Cetatea Ierihonului din pericopa evanghelică mai sus pomenită nu a fost aleasă la întâmplare ca loc al vindecării orbului. Orașul Ierihon se află într-o depresiune, într-o zona foarte joasă, aridă, extrem de călduroasă. Această cetate descoperă tainic și alegoric starea de cădere a oamenilor păcătoși. Deci se referă la fiecare dintre noi.

Trebuie să înțelegem că orbul din Ierihon ne reprezintă pe fiecare dintre noi, pentru că toți suntem păcătoși și avem diferite forme de neputințe.

Ce vrea să însemne faptul că orbul a ieșit din orașul Ierihon și a încetat să mai ia parte la lucrările pe care le făceau locuitorii cetății? Alegoric înseamnă că el a încetat să mai facă păcate vădite cu trupul său. Ducea o viață aspră, se hrăneau doar din milostenia pe care o primea de la trecători.

Cine erau trecătorii despre care ni se spune în Evanghelie? Erau oamenii aleși, trimiși de Dumnezeu, purtători ai Duhului Sfânt. Rolul acestor oameni trecători pe calea vieții era să călăuzească pe orice om care dorea mântuirea.

Orbul din Ierihon a ieșit într-adevăr din Cetate dar nu s-a putut îndepărta prea mult de ea și de aceea  zgomotul cetății încă îi tulbura sufletul. Asemenea lui și omul păcătos aflat la începutul întoarcerii lui la Dumnezeu, deși părăsește păcatele grosolane și mari, totuși nu poate să se desprindă cu totul de celalalte păcate care lucrează în interiorul și în exteriorul sufletului său.

De aici înțelegem că la începutul lucrării pocăinței gândurile rele și sentimentele păcătoase, în mod inevitabil ne tulbură mintea și inima. Primul lucru pe care îl simte omul care dorește să se apropie de Dumnezeu este că nu știe și nici nu poate să se roage corect.

Omul la începutul pocăinței sale este un orb duhovnicește, de aceea omul nu–L cunoaște pe Dumnezeu, nici nu are o înțelegere mulțumitoare despre Dumnezeu și înțelegerea Evangheliei.

La început omul se roagă mai mult trupește pentru că nu are înțelegere duhovnicească. Ca o concluzie asupra acestei stări de început a nevoinței de rugăciune, cuviosul Marcu Ascetul autor filocalic spune: ”Orb este orice om care strigă și grăiește: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Cine era David? Era un prooroc. Deci orbul e cel ce nu înțelege că Iisus nu este un simplu om, ci este Însuși Dumnezeu întrupat.“

Despre treptele înaintării în rugăciune aflăm dacă  ascultăm cu atenție detaliile relatării evanghelice, ajutați de explicațiile Sfântului Ignatie Briancianinov.

La început când cerșea, omul stătea jos, pe pământ. Așa se întâmplă cu omul aflat pe treaptă de început a nevoinței rugăciunii. Faptul că stă jos și nu se ridică arată că omul nu are ridicare sau sporire duhovnicească.

Ei bine, pe lângă lipsa lui de experiență în privința acestei rugăciuni, mai intervin și duhurile rele care stau în jurul nevoitorului. Aceste duhuri demonice nu s-au depărtat de el pentru că prin viața lui păcătoasă pe care a dus-o anterior, ele au primit drepturi să îl stăpânească. De aceea demonii se străduiesc și acum să îl țină în robie.

Printre toate faptele bune pe care le poate face un credincios, ceea ce îi irită cel mai mult este rugăciunea. De aceea când omul se apucă de rugăciune, demonii încearcă pe toate căile să îl facă pe om să tacă, să renunțe la lupta lui de a se apropia de Dumnezeu. Cum lucrează demonii asupra credinciosului care se roagă? Îi aduc tot felul de gânduri pe care omul tot luând aminte la ele, i se împrăștie mintea și pierde legătura cu Dumnezeu. Îi amintește de păcatele săvârșite, îi amintește de chipurile de oameni care l-au necăjit, îi stârnește plăcere în trup, somnolență, uscăciune și răceală sufletească. Sau îi spun, îi șoptesc gândul că este inutilă rugăciunea și că strădania lui nu aduce nicio roadă.

Acum dacă privim la realitățile zilelor noastre putem să constatăm un lucru trist, asemănător celui descris în Evanghelia vindecării orbului din Ierihon: anume că atunci când creștinii merg pe calea mărturisirii Adevărului și vor să se apropie de Hristos, Cel ce este Adevărul, atunci din mulțimea însoțitorilor Mântuitorului Hristos care îl înconjoară se ridică păstori eretici care fac lucrarea duhurilor demonice. Acești păstori eretici sau stareți, preoți, profesori, încearcă cu argumente false să oprească lupta marturisitorilor de a apăra Ortodoxia. În acest caz este nevoie de o credință și o convingere întemeiată pe învățătura patristică pentru a rezista asalturilor forțelor răului. Ce a făcut orbul din Ierihon? Nu s-a descurajat de cei ce încercau să-l oprească. Și mai tare striga, mai intens se ruga: Fiul lui David, fie-ți milă de mine!Pentru noi ce înseamnă acest lucru? Că pe lângă nevoință trupească, post, metanie, priveghere, mai trebuie să adăugăm stăruință, rugăciune cât mai deasă și mai stăruitoare, făcută cu umilință. Trebuie să facem rugăciune care să ne angajeze toate puterile noastre trupești și sufletești. Dar în același timp să nu ne punem încrederea în noi înșine și să facem lepădare de sine și să facem numai voia lui Dumnezeu.

Sfântul Ignatie Briancianinov spune: Condiția de căpetenie a sporirii în rugăciune este aceasta: rugăciunea să fie făcută întotdeauna cu cea mai mare evlavie și cu luare aminte. Aici se vede cât de mult greșesc oamenii care-și fac pravila numai ca să fie făcută, ca și cum ar vrea să scape de o povară. Și aceasta îi duce la înșelare. Când mintea e cu luare aminte la rugăciune, atunci și inima participă la rugăciune. Fapt care se exprimă prin simțirea sentimentului de pocăință. Ar trebui atunci când ne rugăm să nu ne grăbim, ci să închidem mintea în cuvintele rugăciunii, așa încât niciun cuvânt să nu scape înțelegerii și luării aminte. Dar trebuie știut că sporirea, lucrarea rugăciunii nu depinde numai de puterile și de dorința omului, ci ea depinde de Duhul Sfânt. Această taină o descoperim tot în Evanghelia vindecării orbului. Astfel, după multă stăruință în rugăciune a cerșetorului orb, Iisus s-a oprit din mersul Său și a poruncit să îl cheme pe orb la Sine. Cine este acel trimis care l-a ajutat pe orb să se înfățișeze înaintea lui Iisus? Este Duhul lui Dumnezeu. Acest Duh al lui Dumnezeu Îl descoperă pe Fiul lui Dumnezeu. Împrăștierea minții la rugăciune este un semn al sufletului supus patimilor. Aceasta se întâmplă pentru că mintea, în loc să ia aminte numai la Dumnezeu, ea se preocupă de gânduri aduse de draci. La polul opus, starea de adâncă și  statornică  luare aminte la rugăciune vine din prezența și lucrarea Harului dumnezeiesc în sufletul omului. Această luare aminte profundă și neabătută în cuvintele și înțelesurile rugăciunii nu vine din firea omenească și nici din puterile omenești și este prima harismă duhovnicească pe care o dăruiește Dumnezu omului care s-a nevoit mult și a sporit în lucrarea rugăciunii. Aceasta o știm de la Sfinții Calist și Ignatie Xantopulos.

Poate că aceste lucruri vi se par foarte înalte și greu de atins și de aceea încerc să vă spun niște lucruri mai simple și mai accesibile. Rugăciunea este oglinda sufletului. Dacă vrei să știi cât de mult îl iubești pe Dumnezeu atunci trebuie să răspunzi la niște întrebări simple: cât de mult te rogi și cu câtă evlavie te rogi? Oare atunci când ne rugăm noi, ne gândim că ceea ce rostim este poate ultima noastră rugăciune? Ce a făcut orbul când a auzit că Iisus îl cheamă la Sine? S-a bucurat mult! A lepădat haina de deasupra, adică omul scapă de toate gândurile deșarte, de visările și de amăgirile nefolositoare și de aici înainte omul tinde cu toată ființa spre Dumnezeu.

Cred că observați cum fiecare etapă și mișcare din comportarea  orbului din Ierihon corespund unor trepte foarte fine ale sporirii nevoitorului în lucrarea rugăciunii. Sfântul Ignatie spune că prin lepădarea hainei de deasupra, omul sporit duhovnicește leapădă toate formele exterioare de rugăciune. În această etapă omul reușește cu ajutorul Harului să se adune cu toate puterile sufleteșți în cămara duhovnicească a inimii sale. Aici se poate vorbi despre o rugăciune a inimii, o rugăciune curată. Deci omul simte că se află înaintea lui Dumnezeu. Ce a făcut orbul după ce s-a înfățișat fericit înaintea Domnului, înaintea lui Hristos? Fiind întrebat:”Ce voiești să-ți fac?”, el a zis:”Doamne, să văd!” Observați că deja omul a dobândit cunoștință duhovnicească, pentru că nu Îl mai numește “om, fiul lui David”, ci îi spune “Doamne”. Deci știe că se adresează lui Dumnezeu. Deci de aici înțelegem că numai cel ce a dobândit înțelegerea duhovnicească a depășit stadiul rugăciunii cu gura, își recapăta vederea duhovnicească așa cum L-a vindecat Hristos pe cel ce fusese orb. După ce și-a recăpătat vederea duhovnicească, adică i s-au deschis ochii duhovnicești, acum a putut să Îl vadă pe Dumnezeu așa cum este și de aceea i-a adus închinarea cuvenită lui Dumnezeu. Iar cel ce fusese vindecat și de orbirea trupească și de cea duhovnicească, acum Îl urma cu mare credință și Îl slăvea pe Dumnezeu cu toată evlavia.

Credința cea dreaptă este temelia vieții duhovnicești și singura posibilitate de a înainta în orice virtute. Fără credință ortodoxă, credinciosul nu poate avea nici smerenie și nici alte virtuți. De aceea Sfântul Ioan Scărarul zice că  mai lesne este să aprinzi un foc în zăpadă decât să găsești smerenie la oamenii căzuți în erezie. În zilele acestea grele când suntem lipsiți și de duhovnici iscusiți și de dascăli neînșelati ai rugăciunii avem nevoie mai mult decât oricând de a ne strădui fiecare cu nevoința rugăciunii.

Mulți creștini fac o mare greșeală atunci când caută să găsească numai sfinți iar când  găsesc un om virtuos, un părinte lăudat pentru faptele sale bune îl consideră sfânt încă din timpul vieții și își întemeiază toată strădania lor pentru mântuire pe lucrarea acestui Părinte, crezând astfel că ei sunt scutiți de un efort prea mare. Cel pe care ei îl consideră Sfânt se roagă pentru ei, așa cred ei. Pierderea cea mare pe care ei nu o sesizează este că ei nu se angajează într-o nevoință personală serioasă, nu dobândesc o relație vie cu Dumnezeu, nu înaintează pe calea despătimirii și pe deasupra, dacă acel părinte cade în vreo înșelare, ucenicii vor prelua în mod absolut și neselectiv toate câte le văd la Părintele lor. Așa s-a ajuns ca în zilele noastre ca unele personalități duhovnicești care au impresionat prin  viața lor de nevoință și prin faptele lor bune, totuși au săvârșit și unele abateri și greșeli pentru că nu au cunoscut și nici nu au urmat mereu și în toate încercările calea descrisă de Sfinții Părinți. Însă noi, cunoscându-ne vulnerabilitatea noastră și lipsa noastră de vedere duhovnicească, apreciind cu realism atât neputința noastră cât și greșelile cele din trecut, să stăruim în rugăciune și în cercetarea învățăturilor Sfinților Părinți, cu luare aminte și evlavie, până când Hristos ne va vindeca asemenea orbului din Ierihon. Amin!

___________

Sursa – https://estemaitarziudecatcredeti.wordpress.com/2019/01/06/de-ce-suntem-noi-astazi-prigoniti-si-goniti-ca-niste-dusmani-pentru-un-singur-motiv-pentru-ca-vrem-sa-pastram-invatatura-bisericii-sfanta-curata-intreaga-fara-lipsuri-si-fara-adaosuri-adica-exac/

 

Alte predici ale Părintelui Spiridon: