Când monahul va slăbi în rugăciune, va pierde gustul acesteia. Precum pruncul ce se naşte nu poate să trăiască de nu va suge lapte cu îndestulare, aşa şi monahul se pierde şi moare sufleteşte de nu va suge cu îndestulare laptele rugăciunii. De se apropie pruncul de pieptul maicii sale şi nu găseşte lapte, ce folos are? La fel şi monahul de s-a îmbrăcat în sfânta schimă şi nu se arată pururea gânditor la Dumnezeu, cu nimic nu se foloseşte. Mama monahului este mântuirea, pieptul ei este sfânta schimă, iar laptele ei este rugăciunea. Dacă nu cauţi mântuirea, apropiindu-te de sfânta schimă şi sugând laptele rugăciunii, ce folos îţi este? Pentru ce te-ai călugărit? Rugăciunea este răsuflarea mântuirii. Dacă lipseşte răsuflarea, cum o să mai trăiască omul?

Monahul de va citi toate Mineiele, Octoihul şi toate celelalte cărţi, de nu va zice rugăciunea, cu nimic nu se foloseşte din citirile acelea. Ci ele vor fi asemenea cu bucatele puse pe masă spre mâncare, dar fară pâinea cea de toate zilele. Cu citirile din Psaltire, din mineie şi din alte cărţi, cu laudele, cântările şi predicile se împodobeşte Biserica. însă dacă monahul nu ţine rugăciunea în mintea lui, cu nimic nu se foloseşte din acestea. Dacă în Biserică se citeşte şi gândul tău umblă încoace şi încolo, cu ce te foloseşte citirea? Dacă vă duceţi la Biserică să auziţi dumnezeieştile cuvinte şi nu vă înfrânaţi mintea, ca să nu umble la cele deşarte, nici un folos nu aveţi. Pravila se sfârşeşte şi tu rămâi fară roadă.

Rugăciunea este frâu. Dacă vei alunga rugăciunea de la tine laşi mintea liberă şi ea umblă încoace şi-ncolo ca un cal fară frâu. Dacă ţii rugăciunea şi o repeţi totdeauna, mintea se înfrânează şi rugăciunea îţi dă rodul ei. Căci ea rabdă în toate, îndelung rabdă, şi ne dă întreaga înţelepciune. Rugăciunea îţi dă dragostea, curăţă toată lepra, rănile şi necurăţiile sufletului şi luminează mintea. Dacă monahul este fară grijă, trândav şi neputincios în rugăciune, cu cât mai mult mireanul? Dacă părinţii sunt atât de neputincioşi cum vor fi fiii lor? Cei ce trăiesc în tinereţile lor în lume fară frica lui Dumnezeu, şi pe urmă se întâmplă şi vin la viaţa monahicească, când văd pe părintele lor că doarme întru cele duhovniceşti şi a căzut în patimile cele deşarte, uitând de vieţuirea cea monahicească, nu mai fac nimic din cele duhovniceşti. Precum pruncul, din pricina vicleniei părinţilor lui, a nesocotit legile firii, deschizând ochii din pântecele maicii lui, aşa şi ucenicii din pricina vicleniei duhovnicului său, uită de rânduiala vieţii monahiceşti din ziua în care au îmbrăcat schima. Iar că pruncii se nasc cu ochii deschişi dovedeşte că lumea de astăzi a pierdut gustul întregii înţelepciuni (a înfrânării de la păcate).

Sfântul înger a poruncit Sfântului Pahomie ca numai după trei ani de încercare, noul începător să fie îmbrăcat în schimă. Dacă va face acest lucru mai înainte, să nu se bucure unul de altul. Dar astăzi, călcându-se porunca, nu trei ani, ci nici trei luni nu-1 încearcă şi îndată ieşind din pântecele lumii îl tunde, însă nu se bucură de el, fiindcă un ucenic ca acesta lucrează voile lui cele lumeşti şi are în el toată putoarea lumească, patimile şi voile ei. Şi nu face decât să mânjească sfânta schimă şi al doilea botez al pocăinţei. Iar ticălosul duhovnic se face că nu bagă de seamă lucrarea ucenicului, aruncând astfel cele sfinte la câini. Şi ce este mai rău că unii dintre ei leapădă sfânta schimă şi se duc în lume de se însoară sau trăiesc în lume făcând cele rele, hulindu-se astfel prin ei numele lui Dumnezeu.

Şi acum vă întreb: din ce pricină s-au întâmplat acestea? Nu este oare de vină stareţul şi duhovnicul lui că l-a călugărit, dar nu l-a povăţuit, ci l-a lăsat în voile lui cele rele şi aşa se pierd amândoi sufleteşte? Cu ce este vinovat stareţul lui!? Eu vă zic că însutit este vinovat! Căci dacă nu era iscusit să povăţuiască un suflet, de ce l-a primit în obştea lui? Şi în loc să-l mântuiască l-a pierdut, şi sufletul ucenicului se va cere de la acel duhovnic şi stareţ neiscusit. Pruncul cel necurat, zămislit din neînfrânarea părinţilor, deşi se naşte în păcate, dar se curăţă prin Sfântul Botez. Şi apoi părinţii îl păzesc să nu se înece în apă, să nu se ardă în foc, să nu se junghie cu cuţitul, până ce va ajunge la vârstă. Aşa şi noul începător, lepădându-se de lume şi venind la călugărie cu necurăţia lumii în el, supunându-se egumenului, se curăţă şi se spală prin nevoinţă şi ispite. Căci în alt fel nu se curăţă necurăţia cea de mulţi ani a lumii.

Necurăţia lumii este cleioasă şi se lipeşte de om ca şi cositorul de aramă şi nu se dezlipeşte decât cu lacrimi şi cu multe osteneli, care sunt potrivnice necurăţiei şi ele curăţă aşa de bine, precum focul curăţă ţarina când o arde, şi el este întristare pentru întristare, plângere pentru plângere şi scârbă pentru scârbă. Deci să nu înceteze întristarea, să nu se taie plângerea şi să nu lase mâhnirea cel ce doreşte să-şi dezlipească de pe el necurăţia lumii, ci să fie totdeauna întristat, plângător şi cu inima înfrântă.
Precum apa şi săpunul curăţă necurăţia trupească, aşa şi pocăinţa cu lacrimi o curăţă pe cea sufletească. Iar pe lângă ele de se adaugă zdrobirea inimii, curăţia se face şi mai repede. Iar pocăinţa şi zdrobirea inimii este: întristare permanentă, plângere neîncetată, aducerea aminte de moarte şi pomenirea păcatelor. Dar nu aducerea aminte de păcate cu dulceaţă, căci atunci acestea i se socotesc iarăşi păcat, ca şi cum le-ar fi făcut din nou.

Omul este necurat pentru că se naşte şi se zămisleşte în păcate. Dar păcatele lui se curăţă prin Sfântul Botez. Fiul lui Dumnezeu S-a botezat cu apă şi cu Sângele Său, cu toate că nu S-a zămislit în păcate, ci de la Duhul Sfânt. Şi botezându-Se în apă, a curăţit păcatul zămislirii, al fărădelegii şi al călcării de poruncă al lui Adam. Iar botezându-Se cu Sângele Său, a înviat pe cei adormiţi în iad din veac.

Botezul pocăinţei nu l-a arătat împreună cu botezul curăţiei, ci mai pe urmă. La botezul cel dintâi al curăţiei omului, nu-i trebuie suferinţa întristărilor, ci veselie şi bucurie, căci curăţă păcatul strămoşesc al lui Adam şi al Evei şi al tuturor urmaşilor lor care s-au zămislit în păcatul lor; că, deşi Adam şi Eva nu s-au zămislit trupeşte din păcate, amăgirea gânditoare a diavolului intrând în sufletele lor şi primind acolo consimţire, s-a socotit ca o zămislire. Pentru aceasta au fost izgoniţi.

Şi cu toate că au făcut pocăinţă destulă, ei înşişi nu au putut să se izbăvească, ci a fost nevoie de pogorârea Fiului lui Dumnezeu, Care a curăţit păcatul lor fară de suferinţă. Aşadar, toţi oamenii, urmaşii lui Adam zămisliţi în păcate, se curăţă în dar de păcatul strămoşesc. Dar din pricină că în urmă dau în alte păcate, ca să se cureţe, le trebuie acel muştar, acea suferinţă de care am spus mai sus.

Fapte minunate de la părinţii athoniţi