În 1547, cu peste jumătate de secol înainte prima unire a românilor, realizată de către Mihai Viteazul, o comisie regală habsburgo-ungară făcea o cercetare asupra cămării de sare din Maramureş şi trăgea o concluzie “periculoasă” pentru regimul austro-ungar. Românii din Maramureş să profite de ocazia potrivită şi să se unească cu Moldova. Documentul se numeşte „Despre starea de acum a Cămării Sării Maramureșene, după cercetarea făcută de comisarii majestății regești Blasius de Petrovaradin, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș, în luna septembrie a anului Domnului 1547” şi conţine următorul paragraf: “De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică]“. Documentul a fost discutat de către Academicianul Ioan-Aurel Pop în cadrul conferinţei “Maramureşul…intrând pe furiş în Moldova” – reflecţii pe marginea unor tendinţe de unire românească din secolul al XVI-lea, găzduită de Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi:

„Maramureșul … intrând pe furiș în Moldova” – reflecții pe marginea unei idei de unire românească menționate la 1547
În luna septembrie a anului 1547, pe când domnea în Moldova Iliaș Rareș (1446-1451), o comisie regală habsburgico-ungară (rege al Ungariei occidentale era Ferdinand I de Habsburg, care avea să ajungă și împărat romano-german) făcea o cercetare asupra cămării de sare din Maramureș și elabora în final un document în latinește cu următorul titlu: „Despre starea de-acum a Cămării Sării Maramureșene, după cercetarea făcută de comisarii majestății regești Blasius de Petrovarad in, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș, în luna septembrie a anului Domnului 1547”. Documentul conține, între multe altele, un pasaj important, pe care îl reproducem în românește mai jos: „Spun nobilii că acei munți și acele păduri au fost obținute de ei, într’o anumită adunare generală [a regatului], ținută la Baci (Serbia, azi) în timpul domniei lui Ludovic, pentru ei înșiși și pentru moștenitorii și urmașii lor, prin acordul comun al tuturor locuitorilor de drept. Despre care lucru se crede că nu există nicio mărturie clară. Și se poate de fapt, prin lege, pune la îndoială (aceasta), deoarece acei munți și acele păduri, după cum se spune, sunt la hotarele Moldovei și Rusiei, care se cuvin mai mult să fie supuse majestății regești decât persoanelor private, așa cum munții și locuri lejoase de hotar asemănătoare sunt supuse cetății vecine Muncaci, care, în același fel ca la Hust, ține de drept de rege și de coroană. De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică]. Așadar, deoarece nu vor fi puține astfel de ocazii, este în interesul majestății regești ca, la o nouă cercetare și discutare, să se îngrijească să fie trimiși și chemați oameni credincioși și zeloși.”

Din text, se vede că, în timpul anchetei legate de starea ocnelor maramureșene și a veniturilor cuvenite puterii centrale din sare, comisarii regelui Ferdinand de Habsburg au constatat o anumită tensiune existentă între autoritățile regești și nobilimea locală, tensiune legată de dreptul de stăpânire asupra munților și pădurilor din acel comitat, denumit încă în textele latine oficiale Terra Maromarusiensis (Țara Maramureșului). Nobilii maramureșeni pretind că acele bunuri erau ale lor din vechime și că le fuseseră recunoscute chiar de adunarea țării, prezidată de rege, în vreme ce comisarii se îndoiesc că ar exista documente în acest sens și spun că, de regulă, conform analogiilor și principiilor de drept, astfel bunuri din vecinătate, situate tot la frontierele țării, nu aparțineau persoanelor private, ci regelui. Totuși, anchetatorii își fac datoria până la capăt, semnalând și un real pericol, dacă s’ar forța nota. Pericolul ar fi fost ca Maramureșul, locuit în cea mai mare parte de români (inclusiv nobilii maramureșeni rămăseseră români), având aceeași limbă, aceeași religie (confesiune) și aceleași obiceiuri cu moldovenii, să de desprindă de Ungaria habsburgică și să se unească cu Moldova.

Nu este vorba aici despre o presupunere vagă, ci despre o adevărată analiză, făcută de oameni avizați, de experți (un cleric și un militar). Din analiză reiese posibilitatea, cu vreo „ocazie”, a unirii Maramureșului cu Moldova. Iar asemenea „ocazii” – avertizează anchetatorii –„nu vor fi puține”. Prin urmare, ei nu se referă la o întâmplare disparată, de conjunctură, ci la o situație de structură, care era generată de esența lucrurilor. Mărturia este copleșitoare și spulberă o seamă de opinii grăbite, exprimate mai ales după 1989, care puneau la îndoială unitatea românească medievală, exaltând regionalismele și localismele din spațiul locuit de români și combătând orice sentiment de solidaritate timpurie între aceștia. Asemenea opinii ignoră intenționat o întreagă istorie. Dacă episodul semnalat la 1547 ar fi fost izolat, s’ar putea, firește, accepta îndoieli, critici sau replici. Dar Maramureșul și Transilvania se mai „uniseră” cu Moldova sau invers și altădată și aveau s’o mai facă ori să tindă spre aceasta și după jumătatea secolului al XVI-lea, încât o atare solidaritate românească intra în ordinea firească a lucrurilor.

De altfel, înșiși consilierii citați vorbesc – cum arătam – de multe astfel de ocazii de desprindere a Maramureșului de Regatul Ungariei și de „strecurare” a sa între hotarele Moldovei. Este de menționat mai întâi descălecatul din Ardeal, pomenit de cronicari ca atare și de documente sub alte nume, dar exprimând aceeași esență. Mai mult, cu peste un secol înainte de descălecat, 1234, în ceea Roma numea „episcopatul cumanilor”, papa însuși recunoaște că trăiau „anumite popoare (quidam populi) care se numesc români” și care, deși formal deveniseră catolici, ascultau de propriii lor episcopi de rit grecesc. Partea tulburătoare din acest episod este că în episcopatul catolic în cauză, situat parțial în exteriorul Carpaților, spre est și parțial în Transilvania, în Țara Bârsei, veneau – o spune clar documentul papal – locuitori din Regatul Ungariei ca să trăiască împreună cu acești români, să formeze un singur „popor” cu ei (nonnulli de regno Ungarie … transeunt ad eosdem … populusunusfacti cum eisdemWalathi) și să aplice rânduielile credinței bizantine, „spre marea abatere a credinței creștine”, recte catolice. Cu alte cuvinte o acțiune ofensivă, menită să’i disloce pe acei români de pe teritoriul viitoarei Moldove și să’i „unească” ante litteram cu Roma, se întoarce contra inițiatorilor și conduce la opusul ei, adică la solidarizarea unor transilvăneni cu românii dinspre est, cu credința lor răsăriteană și cu formele lor de structurare politică. Spațiul estic (carpato-nistrian) avea să fie mai bine cunoscut de către transilvăneni după Marea Invazie Tătaro-Mongolă, din rațiuni politico-militare. Se știe că, încă din prima jumătate a secolului al XIV-lea, unii nobili români din Maramureș au trecut Carpații Răsăriteni în cadrul oștilor ungare destinate combaterii tătarilor. Unul dintre aceștia, provenit dintr’o familie cnezială pusă în slujba regalității prin „credincioase servicii”, s’a chemat Dragoș și a primit misiunea să fondeze o marcă de apărare, un fel de avanpost al regatului înspre tătari. Localnicii l’au primit și l’au numit, după tradiție, voievod. Între timp, în Maramureș, țară formată atunci din circa 10 000 de km pătrați și organizată ca voievodat românesc, condus de un voievod ales de adunarea cnezilor țării, este consemnată încă din 1342 o revoltă contra regelui celui nou, condusă chiar de Bogdan de Cuhea, voievodul în funcție. Acesta, însoțit de o ceată de 100-200 de cnezi de’ai săi, după două decenii de rezistență în Maramureș, destituit fiind și catalogat de rege drept „infidel notoriu”, și’a mutat centrul rezistenței peste munți, în Moldova, întemeind ceea ce noi numim azi Moldova independentă. Ca și în cazul lui Basarab, răzvrătitul valah de la sud de Carpați, regele ungar a trimis (prin 1365) o armată contra rebelului Bogdan, dar victoria a fost de partea românească. Unii vor spune (au și spus’o) că între Moldova lui Dragoș și cea a lui Bogdan nu a fost mare deosebire și că doar istoricii moderni, obsedați de independență, au „inventat” întemeierea țării de-sine-stătătoare, când, de fapt, dependența de Ungaria a continuat. Remarca este falsă dintr’un motiv foarte simplu: schimbarea de atunci a fost notată drept fundamentală în epocă, de către martorii contemporani. Astfel, cronicarul Ioan de Târnave scrie în cronica sa că, atunci, prin actul voievodului Bogdan, „Țara Moldovei s’a lățit în stat” (Terra Moldaviae … in regnum est dilatata). Cu alte cuvinte, transformarea a fost notată, observată de către cei inițiați, fiindcă vechea marcă de apărare a ajuns să fie o țară, o structură organizată prin propriile forțe, ruptă de Ungaria și născută în opoziție cu aceasta. „Lățirea” aceasta dădea naștere „celei de’a doua libertăți românești”, cum avea să scrie inspirat și judicios Nicolae Iorga. Firește, oamenii de rând, adică majoritatea populației, nu aveau cum să perceapă atunci acest lucru, dar faptul nu este de mirare. Foarte mulți oameni nu știu nici astăzi ce se întâmplă sub ochii lor și o duc foarte bine în ignoranța lor…

Aici aveți textul integral: http://www.scribd.com/…/Maramure%C8%99ul-intrand-pe-furi%C8…
Din 1989 este doctor în istorie, cu o teză intitulată „Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV – XVI”, domeniul specializarii sale este: Istorie medievală, instituții medievale, paleografie latină. Din 1993 deține funcția de director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj. Între 1994-1995 a fost director al Centrului Cultural Român din New York. În anul 2010 a fost ales membru titular al Academiei Române.

Citiți mai mult despre Ioan Aurel Pop: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan-Aurel_Pop

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

_________

Sursa – https://web.facebook.com/permalink.php?story_fbid=344941036184253&id=100020050773889