Singurul care nu lua parte la discuții, mulțumindu-se doar să asculte, era badia Ghiță. Noi îl respectam pentru că era în vârstă și avea un mare trecut de luptă. Într-o bună zi, când discuțiile noastre ajunseseră la un punct mort, badia Ghiță, cu o voce caldă, a început să-și depene și el gândurile. Voi reda din memorie cuvintele care au fost pentru mine busola ce m-a călăuzit tot timpul celor 15 ani de temniță:

„Dragi flăcăi! Sunteți toti oameni cu carte, mai tineri decât mine, încercați și voi în luptă, dar vă rog ca pe copiii mei, să ascultați cu atenție și bunăvoință ceea ce vreau să va spun. Toți suntem condamnați la ani grei de închisoare și fiecare am lăsat afară o lume care a fost lumea noastră și pe care nu o putem nesocoti. Unii am avut o profesiune, iar voi cei mai tineri, erați în curs să o realizați. Toți ne-am angajat cinstit, slujind un ideal și o cauză pe care noi am considerat-o dreaptă. Nici eu, nici voi, cred că nu ați făcut rău nimănui. Am fost anchetați, torturați, judecați și condamnați după cum știți, dar vă rog din toată inima să-mi dați ascultare. Pentru un deținut politic, condamnarea e ceva ce poate sau nu să se împlinească. Deci noi s-ar putea să executăm toată condamnarea pe care o avem sau poate nu. Ceea ce e mai grav însă e că s-ar putea să facem și ceva în plus, peste ceea ce am fost condamnați. Să fim condamnați din nou și poate să și murim în închisoare. Timpul nostru în închisoare nu este hotărât definitiv. Venim dintr-o lume pe care ura omenească ne-a luat-o, poate, pentru totdeauna, și intrăm în alta care e aceasta. Aceasta și numai aceasta este de acum înainte lumea noastră. Pentru noi nu există altă lume decât aceea în care suntem și trăim aici. Or, pentru a putea trăi în această lume, dragii mei, trebuie să știți că numai cel ce va avea inima bună va putea rezista și înțelege ceea ce ne va oferi necunoscutul în care am intrat. Aceia dintre voi care vor putea înțelege ce înseamnă inimă bună pentru om, nu vor uita niciodată ceea ce am discutat noi în această zi. Ca încheiere, vă spun: ca să poți răzbi și să fii mulțumit și împăcat în viață, cu tine și cu cei din jurul tău, trebuie să ai inima bună. Voi faceți cum credeți și cum vă este inima”.

L-am înțeles pe acest înțelept și i-am urmat povața, toată viața mea.

În zilele următoare, ducându-mă cu tineta de necesități s-o vărs în closet, am avut ocazia să vorbesc cu Tudose între patru ochi. L-am întrebat atunci, ce părere avea de „inima bună” a bădiei Barbieru; el mi-a răspuns că povestea cu „inima bună” n-a înțeles-o și nu o va înțelege niciodată. Era adevărat că Tudose n-a înțeles, pentru că el nu pricepea că omul ar putea simți, trăi și acționa și după glasul tainic al inimii, nu numai după cel al puterii de judecată. I-am răspuns cinstit lui Tudose, că nici eu n-am înțeles această filozofie, dar spre deosebire de el, eu mă voi strădui să înțeleg ce este pentru om acea „inimă bună” de care vorbea bădia Ghiță. Timpul avea să facă lumină în această problemă.

(…)

Târziu am înțeles că a avea inimă bună înseamnă prezența lui Dumnezeu în om. Pentru ca omul să-L simtă pe Dumnezeu, trebuie să-și curețe inima conform îndemnului dat de Iisus: «Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu». Deci, această inimă bună se poate dobândi oriunde s-ar afla omul pe pământ – depinde numai de el. În condițiile de detenție, unde tentațiile sunt mai mici dar suferințele aproape de nesuportat, inima poate fi usor „măturată” de tot ceea ce ar împiedica și ofensa prezența lui Dumnezeu în lăuntrul ei.

În concluzie, am înțeles prin inimă bună prezența lui Dumnezeu într-o inimă curată, și primul pas pentru a o dobândi l-am făcut în celula 18 de la Pitești, unde am aflat „cheia” cu care să încui ușa lumii din care veneam, și s-o deschid pe aceea a lumii în care intrasem. Așa că, întâi am curățit inima de lumea din care veneam: dacă-mi aminteam de lucrurile frumoase pe care le trăisem, mă durea inima, căci nu le mai puteam avea; dacă-mi aminteam de lucruri urâte, îmi reproșam că le-am făcut. Deci, și într-un caz și în altul – suferința. (Poporul are o vorba:A murit de inimă rea!”, adică din cauza deznădejdii.)

N-aș vrea să fiu înțeles greșit: de fapt nu părăsisem lumea din care veneam, ci-i „încuiasem” doar ușa, ca să nu-mi mai amintesc de cele ce se petrecuseră. Căci, dacă aș fi rămas în relație cu această lume, suferința pentru pierderea ei m-ar fi ucis sau înrăit. Tot cu această „cheie”, a inimii bune, am descuiat ușa care mă introducea în lumea omului privat de tot ceea ce lăsase în urma. Problema principală era înțelegerea acestei lumi, și acceptarea ei în condițiile date.

(…)

După acea anchetă am fost cuprins de o neliniște asemănătoare celei a călătorului care vede la orizont declanșarea unei furtuni, căreia nu-i cunoaște puterea de distrugere, dar pe care o așteaptă îngrozit.

După transmiterea pe secție a celor spuse, mulți dintre camarazi au cerut explicații și lămuriri . [Constantin] Oprișan însă le-a spus:

Fiți pregătiți pentru lupta care se va da în mlaștina disperării. Fiecare va ieși din încleștarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu și de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lungă durată și cine va avea tăria și răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbusi și iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne ascuțim săbiile duhovnicești ale dragostei, ale unirii și ale camaraderiei”.

 

__________________

Sursa: Dumitru Bordeianu, ”Mărturisiri din mlaștina disperării”

Fiți pregătiți pentru lupta care se va da în mlaștina disperării. Numai cel ce va avea inima bună va putea rezista și înțelege ceea ce ne va oferi necunoscutul în care am intrat. Inima bună înseamnă prezența lui Dumnezeu în om