Viața este împărțită artificial în: muncă, distracție (în care mulți văd “adevăratul sens” al vieții lor), religie și altele, fără a avea un numitor comun care să stea la bază și să dea sens întregii vieți. Majoritatea, găsind viața de zi cu zi nesatisfăcătoare, încearcă să trăiască într-o lume fantezistă, iluzorie, pe care și-o crează singuri și în care încearcă să facă loc și religiei, să o potrivească acolo. La baza întregii culturi moderne stă adorarea sinelui și cultul propriului confort, ceea ce este mortal pentru orice idee sau orice fel de viață duhovnicească.

Nota noastră: Vă prezentăm în cele ce urmează, integral, necenzurat, un eseu al Parintelui Serafim Rose despre formarea tinerelor suflete și despre ce și cum  putem lua din educația lumească pentru a ne fi de folos. În continuarea acestui eseu, vă prezentăm și capitolul 97 care are același titlu, din prima lucrare care a apărut despre viața Părintelui Serafim. Tot ceea ce reprezintă cuvinte ale Părintelui Serafim Rose extrase din scrisorile și din lucrările sale le vom prezenta cu litere ingroșate și intre ghilimele. Capitolul 97-Formarea tinerelor suflete este extras din volumul “The Life and Teaching of Fr. Seraphim Rose- Pathfinder to the Heart of Ancient Christianity” de Monahul Damaschin Christensen(  aceasta este prima lucrare despre viata Părintelui Serafim Rose. Ulterior a aparut o alta lucrare intitulata “Viata si lucrarile Parintele Serafim Rose” care este rezultatul cenzurarii de către Platina a primei lucrari). Acest capitol oferă un punct de vedere mai cuprinzător cu privire la aspectele din eseul Forarea sufletelor, completarile venind tot din partea Părintelui Serafim Rose – mai exact sunt citate fragmente întregi( cele scrise între ghilimele) din  “Cursul de supraviețuire ortodoxă” pe care Parintele l-a ținut la mănăstirea sa, pe parcursul a 9 luni de zile și care cuprindea lecții de artă, istorie, literatură prezentate din punct de vedere ortodox dar și lecții de teologie.

*******

 

„Formarea sufletului – Duh, suflet, trup de Ieromonah Serafim Rose, mai 1982

Sufletul care ajunge astăzi la Ortodoxie se găsește adesea într-o stare defavorizată sau chiar stricată. Adesea, auzim de la convertiți, după câțiva ani de lupte aparent nefructuoase,  că spun: „Nu știam în ce m-am băgat când am devenit ortodox.” Unii simt acest lucru atunci când sunt expuși pentru prima dată la Credința Ortodoxă, iar acest lucru îi poate determina să amâne întâlnirea lor cu ortodoxia sau chiar să fugă de ea în întregime. Un lucru similar se întâmplă adesea cu cei botezați în copilărie când ajung la anii maturi și trebuie să aleagă dacă se angajează sau nu în credința lor din copilărie.

Dintr-un punct de vedere, acesta este rezultatul angajamentului profund cerut celor serioși în ceea ce privește credința ortodoxă – un angajament cu totul diferit de cel al celor care se alătură doar unei noi denominațiuni(n.n. organizatii religioase sectare desprinse din confesiunile protestante si reformate) sau secte. Există multe denominațiuni cu diferitele lor interpretări ale vieții creștine, dar numai o singură Biserică a lui Hristos care trăiește adevărata viață în Hristos și învățăturile și practica neschimbată a Apostolilor și Părinților Bisericii.
 Dar, dintr-un punct de vedere mai practic, problema constă în sărăcia sufletului nostru modern, care nu a fost pregătit sau instruit pentru a primi profunzimile adevăratei experiențe creștine. E vorba atât de un aspect cultural, cât și de un aspect psihologic al acestei sărăcii a noastre.

Este de notorietate faptul că educația tineretului de astăzi, în special în America este  deficitară în dezvoltarea capacității de răspuns adecvat la cele mai înalte expresii ale artei umane, literaturii și muzicii. Ca urmare a acestui fapt, tinerii sunt formați la întâmplare sub influența televiziunii, a muzicii rock și a altor manifestări ale culturii actuale (sau mai bine zis, anti-culturii); și, din pricina acestei stări de fapt, cât și ca urmare a acestei situații, dar, mai ales, din pricina absenței oricărei idei conștiente la părinți și profesori despre ce este viața creștină și despre cum ar trebui crescut un tânăr în ea( cum ar trebui crescut un tânăr din punct de vedere al vieții creștine) – sufletul unei persoane care a supraviețuit anilor tinereții este adesea un pustiu emoțional, dezvăluiînd în cel mai bun caz  lipsuri în ce privește atitudinile fundamentale față de viață, socotite odinioară  firești și indispensabile.

Puțini mai sunt astăzi în stare să-și exprime limpede emoțiile și ideile și să se confrunte cu ele într-un mod matur; cei mai mulți nici măcar nu știu ce se întâmplă înlăuntrul lor(în sine). Viața este împărțită în mod artificial în:
muncă (și foarte puțini pot pune în ea cea mai bună parte din ei înșiși, inima lor, pentru că este „doar pentru bani”); joacă( distracție) (în care mulți văd “adevăratul sens” al vieții lor), religie (de obicei nu mai mult de o oră sau două pe săptămână) și altele asemenea, fără o unitate, un numitor comun, care să stea la bază și care să dea sens întregii vieți. Majoritatea, găsind viața de zi cu zi nesatisfăcătoare, încearcă să trăiască într-o lume fantezistă, iluzorie, pe care și-o crează singuri (și în care încearcă să facă loc și religiei, să o potrivească acolo). Iar ceea ce stă la baza întregii culturi moderne, unificatorul, numitorul comun, este adorarea sinelui și cultul propriului confort, ceea ce este mortal pentru orice idee sau orice fel de viață duhovnicească.

Acesta este doar o parte a trecutului , „bagajul cultural”, pe care o persoană îl aduce astăzi cu sine când devine ortodox.(n.n. a deveni ortodox, într-un sens mai larg,  nu se referă doar la cei care se convertesc la ortodoxie venind din alte credințe, ci și la cei care, botezați ortodox fiind, se reconvertesc la ortodoxie, schimbându-și viața și încercând să trăiască conform preceptelor de viață creștină autentică). Desigur, un număr mare supraviețuiesc ca ortodocși în ciuda trecutului lor,  alții ajung la un anumit dezastru duhovnicesc din cauza trecutului; dar un număr bun rămân infirmi, schilozi duhovnicește sau cel puțin nedezvoltați duhovnicește deoarece sunt pur și simplu nepregătiți pentru ortodoxie și nu sunt conștienți de cerințele reale ale vieții duhovnicești.

Ca un început pentru a face față acestei probleme (și sperăm, în ajutorul unora dintre cei ce au dificultăți), haideți să cercetăm pe scurt învățătura ortodoxă despre natura umană(firea omenească), așa cum a fost prezentată de un profund scriitor ortodox din secolul al XIX-lea, un adevărat Sfânt Părinte al acestor vremuri din urmă – episcopul Teofan Zăvorâtul(+1892).

În cartea sa, „Ce este viața duhovnicească și cum să ne pregătim pentru ea” (reeditată Jordanville, 1962; n.n. publicată și în România), scrie:

„Viața umană este complexă și cu  mai multe laturi. În ea există o parte a trupului, o alta a sufletului și o alta a duhului. Fiecare dintre aceste părți sau laturi are propriile sale facultăți(puteri) și propriile sale nevoi(trebuințe), propriile sale metode și propriile manifestări(lucrări), precum  și propriile moduri de satisfacere(împlinire).  Omul trăiește doar atunci când toate facultățile(puterile) sale se află în mișcare și toate nevoile sale îi sunt împlinite. Dar atunci când numai o mică parte a facultăților(capacităților) noastre se află în acțiune și când doar o mică parte a nevoilor noastre sunt împlinite – atunci o asemenea viață nu este viață. (Totul acționează impreuna ca un tot unitar, întocmai ca și mișcarea necesară în mașina ta de cusut care are loc numai atunci cînd toate componentele funcționează. Oprește activitatea unei singure părți și mașina se oprește…nu lucrează-n.n. fragmentul din această paranteză și din următoarea apare în originalul scrierii Sf. Teofan și le-am adăugat pentru o mai bună înțelegere). Nici omul nu trăiește omenește decât dacă totul în el lucrează, se află în mișcare (La o mașină încetarea vieții ei- mișcarea- este foarte vizibilă; la om, inactivitatea vieții sale, în general, este invizibilă, dacă numai un aspect al vieții lui nu se află în activitate și puține dintre nevoile sale nu sunt împlinite, deși o asemenea viață este ca și mașina cu nemișcarea ei. Aceasta este legea vieții umane!). Omul trebuie să trăiască așa cum  Dumnezeu ne-a zidit și, atunci când cineva nu trăiește în acest fel, pot spune cu îndrăzneală că nu trăiește deloc”.
Distincția făcută aici între „suflet” și „duh” nu înseamnă că acestea sunt entități separate din natura umană; mai degrabă, „duhul” este partea superioară, iar „sufletul” partea inferioară a singurei părți invizibile a omului (care, în ansamblu, se numește de obicei „suflet”). În acest sens aparțin „sufletului” acele idei și sentimente care nu sunt ocupate direct de viața duhovnicească – cea mai mare parte a artei, cunoștințelor și culturii umane; în timp ce „duhului” aparțin eforturile omului față de Dumnezeu prin rugăciune, artă sacră și ascultare de legea lui Dumnezeu.

Din aceste cuvinte ale episcopului Teofan se poate deja identifica una din greșelile comune ale căutătorilor vieții duhovnicești de astăzi: nu toate laturile firii lor sunt în mișcare; ei încearcă să satisfacă nevoile religioase (nevoile duhului) fără a fi ajuns la pace cu unele dintre celelalte  nevoi ale lor(mai exact cu nevoile psihologice și emoționale), sau și mai rău: se folosesc de religie în mod nelegitim pentru a împlini aceste nevoi psihologice. La astfel de oameni religia este un lucru artificial care nu a atins încă partea cea mai adâncă din ei și, adeseori, un eveniment supărător din viața lor, sau doar atracția firească față de  lume, sunt suficiente pentru a distruge universul lor de plastic(artificial) și a-i îndepărta de religie. Uneori, astfel de oameni, după experiența amară din viață, se întorc la religie(credință): dar prea adesea se pierd, sau, în cel mai bun caz, rămân infirmi și sterpi(lipsiți de roade).

Episcopul Teofan continuă în învățăturile sale:

„Un om are trei straturi ale vieții: cea a duhului, a sufletului și a trupului. Fiecare dintre acestea are suma sa de nevoi, naturale și proprii unui om. Aceste nevoi nu au toate aceeași valoare, ci unele sunt mai înalte, iar altele mai joase; iar împlinirea lor cumpănită  aduce omului pace. Nevoile duhovnicești sunt cele mai înalte dintre toate, iar când acestea sunt împlinite, atunci este pace chiar dacă celelalte nevoi rămân neîmplinite; dar când nevoile duhovnicești rămân neîndeplinite, atunci, chiar dacă celelalte nevoi sunt împlinite cu vîrf și îndesat, pacea nu este cu putință. Iată pentru ce împlinirea nevoilor duhului este numită singurul lucru care trebuiește.
„Atunci când sunt împlinite nevoile duhovnicești, ele învață  pe om cum să pună în armonie cu ele și împlinirea celorlalte nevoi , astfel încât nici ceea ce împlinește sufletul, nici ceea ce împlinește trupul să nu ajungă potrivnic vieții duhovnicești, ci să o ajute; și atunci este în om o armonie deplină  a tuturor mișcărilor și descoperirilor vieții sale, o armonie a gândurilor, simțirilor, dorințelor, lucrărilor, relațiilor, plăcerilor. Și acesta este Raiul!”

În zilele noastre, ingredientul principal care lipsește din această armonie ideală a vieții omenești este ceva care s-ar putea numi dezvoltarea emoțională a sufletului. Este un lucru nu direct duhovnicesc, dar care adeseori împiedică dezvoltarea duhovnicească. Este starea omului care, crezând că însetează după nevoințe și după o înaltă viață de rugăciune, abia dacă este în stare să răspundă la dragostea și prietenia omenească normală; căci de va zice cineva: “ Îl iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este.  Pentru că cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede ”(I Ioan 4:20)
La unii oameni acest defect există într-o formă extremă; dar ca o tendință generală el este prezent într-o oarecare măsură la noi toți cei care am fost crescuți în pustiul emoțional și duhovnicesc al timpurilor noastre.

 Așa stând lucrurile,  este nevoie deseori  să ne smerim impulsurile și nevoințele aparent duhovnicești pentru a le încerca prin disponibilitatea noastră umană și emoțională pentru ele. Așa se face că uneori un duhovnic poate să-și oprească ucenicul său de la citirea  unei cărți duhovnicești și să îi ofere în schimb un roman al lui Dostoievski sau Dickens, sau îl va încuraja să se familiarizeze cu anumite genuri de muzică clasică, și aceasta fără vreun scop „estetic” în minte (căci cineva poate fi un „expert” în astfel de chestiuni și chiar „bine dezvoltat emoțional” fără a avea cel mai mic interes pentru nevoința duhovnicească, ceea ce este, de asemenea, o stare dezechilibrată) ci numai pentru a-i subția și forma sufletul, făcându-l să fie mai bine pregătit pentru  înțelegerea adevăratelor scrieri duhovnicești.

Episcopul Teofan, în sfaturile sale către o tânără care se pregătea în lume pentru viața monahală, i-a permis să citească (în afară de alte cărți neduhovnicești) anumite romane care au fost „recomandate de oameni bine intenționați care le-au citit” (Ce este viața duhovnicească, p. 252). Ținând cont de acestea, această nouă coloană din „America Ortodoxă” va recomanda și introduce anumite opere de literatură și artă (fără a exclude forma de artă modernă a filmului), care poate fi de folos în formarea sufletelor, în special a tinerilor, în formarea atitudinilor și emoțiilor umane de bază care le pot folosi să înțeleagă și să caute să dobândească cele mai înalte  aspecte ale vieții duhovnicești.”

Forming the Soul-Spirit, Soul and Body

From „Orthodox America” by Hieromonk Seraphim

Forming the Soul – Spirit, Soul and Body

(textul în engleză, în original, îl găsiți la sfârșitul articolului)

***********

Formarea sufletelor tinere – Capitolul 97

din volumul “The Life and Teaching of Fr. Seraphim Rose- Pathfinder to the Heart of Ancient Christianity” de Monahul Damaschin Christensen

“Nici un izvor de învățătură nu trebuie trecut cu vederea în pregătirea pentru marea bătălie a vieții, și se poate dobândi ceva bun și de la scriitorii păgâni, dacă ii folosim cum se cuvine. Despre vestitul Moise se spune că a deprins înțelepciunea din știința egiptenilor și astfel a ajuns la contemplarea Celui Ce Este. Mai apoi și Daniil, la Vavilon, s-a înțelepțit întru filosofia haldeilor, ajungând a pricepe Dumnezeiasca învățătură. […] [Dar] nu trebuie să luăm toate fără osebire, ci numai cele ce ne sunt de folos. Ar fi spre rusinarea noastră dacă, în privința mâncării, am lepăda cele vătămătoare, iar cele ce țin de învățătură nu ne-am griji de cele ce țin sufletul viu, ci, asemenea pâraielor de munte, am mătura tot ce se întâmplă să iasă în cale.” (Sf. Vasile cel Mare, †379[1] )

“Când ai copii, învaţă-i muzică; desigur, muzică adevărat ă iar nu dansuri şi cântece. Muzica ajută la sporirea acceptării vieţii duhovniceşti. Sufletul devine mai rafinat. Începe să înţeleagă şi muzica duhovnicească.”

– Stareţul Varsanufie de la Optina († 1913)

 Nu cu foarte mulți ani în urmă, un tânăr doritor să îmbrățișeze viață monahală s-a dus la Muntele Athos. Aici, stând de vorbă cu cinstitul igumen al mănăstirii în care voia să stea, i-a spus:

„Cuvioase părinte, inima mea arde după viață duhovnicească, după nevoință, după neîntreruptă părtășie cu Dumnezeu, după ascultarea de un Bătrân! Învață-mă, te rog, cuvioase părinte, cum să sporesc duhovnicește!”

Îndreptându-se spre raftul cu cărți, igumenul a scos un exemplar din… David Copperfield de Charles Dickens: „Citește asta, fiule!”. „Dar, părinte“, obiecta tânărul tulburat, „cartea asta nu este decât sentimentalism victorian heterodox, un produs al robiei apusene! Nu este ceva duhovnicesc; nu este nici măcar ortodoxă! Eu am nevoie de scrieri care să mă învețe duhovnicește!“

Igumenul a zâmbit și a spus: „Dacă nu vei deprinde simțăminte fireșți, omenești și creștinești, și nu vei învăța să privești viața la fel cu micul David – cu simplitate, bunătate, căldură și iertare – atunci toate scrierile duhovnicești ortodoxe nu-ti vor fi de nici un folos”[2].

Părintele Gherman spunea cu plăcere această poveste, întemeiată pe o întâmplare adevărată, mai ales când stătea împreună cu frații în jurul mesei din trapeza. El însuși trăise ceva asemănător când, pe la nouăsprezece ani, Părintele Adrian i-a spus să citească romanele rusești clasice. El tânjea după convorbiri „duhovniceșți”, însă Părintele Adrian aducea mereu vorba despre un anume personaj sau despre o idee din operele lui Dostoievski, Goncearev etc.

Din experiența sa cu tinerii, Părintele Serafim a înțeles câtă înțelepciune era în spatele purtării Părintelui Adrian și a igumenului athonit pomenit mai sus. Într-un eseu intitulat „Formarea sufletului“(n.n. vezi eseul de mai sus), el articula cu grijă filosofia ortodoxă din spatele acesteia:

„Este de notorietate faptul că educația tineretului de astăzi, în special în America este  deficitară în dezvoltarea capacității de răspuns adecvat la cele mai înalte expresii ale artei umane, literaturii și muzicii. Ca urmare a acestui fapt, tinerii sunt formați la întâmplare sub influența televiziunii, a muzicii rock și a altor manifestări ale culturii actuale (sau mai bine zis, anti-culturii); și, din pricina acestei stări de fapt, cât și ca urmare a acestei situații, dar, mai ales, din pricina absenței oricărei idei conștiente la părinți și profesori despre ce este viața creștină și despre cum ar trebui crescut un tânăr în ea (cum ar trebui crescut un tânăr din punct de vedere al vieții creștine) – sufletul unei persoane care a supraviețuit anilor tinereții este adesea un pustiu emoțional, dezvăluind în cel mai bun caz  lipsuri în ce privește atitudinile fundamentale față de viață, socotite odinioară  firești și indispensabile.

Puțini mai sunt astăzi în stare să-și exprime limpede emoțiile și ideile și să se confrunte cu ele într-un mod matur; cei mai mulți nici măcar nu știu ce se întâmplă înlăuntrul lor (în sine). Viața este împărțită în mod artificial în:
muncă (și foarte puțini pot pune în ea cea mai bună parte din ei înșiși, inima lor, pentru că este „doar pentru bani”); joacă (distracție) (în care mulți văd “adevăratul sens” al vieții lor), religie (de obicei nu mai mult de o oră sau două pe săptămână) și altele asemenea, fără o unitate, un numitor comun, care să stea la bază și care să dea sens întregii vieți. Majoritatea, găsind viața de zi cu zi nesatisfăcătoare, încearcă să trăiască într-o lume fantezistă, iluzorie, pe care și-o crează singuri (și în care încearcă să facă loc și religiei, să o potrivească acolo). Iar ceea ce stă la baza întregii culturi moderne, unificatorul, numitorul comun, este adorarea sinelui și cultul propriului confort, ceea ce este mortal pentru orice idee sau orice fel de viață duhovnicească.

Acesta este doar o parte a trecutului, „bagajul cultural”, pe care o persoană îl aduce astăzi cu sine când devine ortodox (n.n. a deveni orthodox, într-un sens mai larg, nu se referă doar la cei care se convertesc la ortodoxie venind din alte credințe, ci și la cei care, botezați ortodox fiind, se reconvertesc la ortodoxie, schimbându-și viața și încercând să trăiască conform preceptelor de viață creștină autentică). Desigur, un număr mare supraviețuiesc ca ortodocși în ciuda trecutului lor, alții ajung la un anumit dezastru duhovnicesc din cauza trecutului; dar un număr bun rămân infirmi, schilozi duhovnicește sau cel puțin nedezvoltați duhovnicește deoarece sunt pur și simplu nepregătiți pentru ortodoxie și nu sunt conștienți de cerințele reale ale vieții duhovnicești.

Ca un început pentru a face față acestei probleme (și sperăm, în ajutorul unora dintre cei ce au dificultăți), haideți să cercetăm pe scurt învățătura ortodoxă despre natura umană (firea omenească), așa cum a fost prezentată de un profund scriitor ortodox din secolul al XIX-lea, un adevărat Sfânt Părinte al acestor vremuri din urmă – episcopul Teofan Zăvorâtul (+1892).

În cartea sa, „Ce este viața duhovnicească și cum să ne pregătim pentru ea” (reeditată Jordanville, 1962; n.n. publicată și în România), scrie:

„Viața umană este complexă și cu  mai multe laturi. În ea există o parte a trupului, o alta a sufletului și o alta a duhului. Fiecare dintre aceste părți sau laturi are propriile sale facultăți (puteri) și propriile sale nevoi (trebuințe), propriile sale metode și propriile manifestări(lucrări), precum  și propriile moduri de satisfacere (împlinire).  Omul trăiește doar atunci când toate facultățile (puterile) sale se află în mișcare și toate nevoile sale îi sunt împlinite. Dar atunci când numai o mică parte a facultăților (capacităților) noastre se află în acțiune și când doar o mică parte a nevoilor noastre sunt împlinite – atunci o asemenea viață nu este viață. (Totul acționează împreuna ca un tot unitar, întocmai ca și mișcarea necesară în mașina ta de cusut care are loc numai atunci cînd toate componentele funcționează. Oprește activitatea unei singure părți și mașina se oprește…nu lucrează -n.n. fragmentul din această paranteză și din următoarea apare în originalul scrierii Sf. Teofan și le-am adăugat pentru o mai bună înțelegere). Nici omul nu trăiește omenește decât dacă totul în el lucrează, se află în mișcare (La o mașină încetarea vieții ei – mișcarea – este foarte vizibilă; la om, inactivitatea vieții sale, în general, este invizibilă, dacă numai un aspect al vieții lui nu se află în activitate și puține dintre nevoile sale nu sunt împlinite, deși o asemenea viață este ca și mașina cu nemișcarea ei. Aceasta este legea vieții umane!). Omul trebuie să trăiască așa cum  Dumnezeu ne-a zidit și, atunci când cineva nu trăiește în acest fel, pot spune cu îndrăzneală că nu trăiește deloc” […][3]

Din aceste cuvinte ale episcopului Teofan se poate deja identifica una din greșelile comune ale căutătorilor vieții duhovnicești de astăzi: nu toate laturile firii lor sunt în mișcare; ei încearcă să satisfacă nevoile religioase (nevoile duhului) fără a fi ajuns la pace cu unele dintre celelalte  nevoi ale lor (mai exact cu nevoile psihologice și emoționale), sau și mai rău: se folosesc de religie în mod nelegitim pentru a împlini aceste nevoi psihologice. La astfel de oameni religia este un lucru artificial care nu a atins încă partea cea mai adâncă din ei și, adeseori, un eveniment supărător din viața lor, sau doar atracția firească față de  lume, sunt suficiente pentru a distruge universul lor de plastic (artificial) și a-i îndepărta de religie. Uneori, astfel de oameni, după experiența amară din viață, se întorc la religie (credință): dar prea adesea se pierd, sau, în cel mai bun caz, rămân infirmi și neroditori.[4] .”

Părintele Serafim a văzut această trăire religioasă de „plastic” în mod cât se poate de grăitor atunci când un tânăr închinător, care stătuse o vreme la o altă mănăstire din America, a venit la Platina (la Nord de San Francisco) vorbind mereu despre Stareți, isihasm, Rugăciunea lui Iisus, adevăratul monahism, înțelepciunea ascetică a Sfinților Părinți. Într-o zi, Părintele Serafim l-a văzut plimbându-se prin împrejurimile mănăstirii și fredonând cântece rock, pocnind din degete și sărind în ritmul muzicii. Surprins, Părintele Serafim l-a întrebat dacă nu vede vreo contradicție între aceste lucruri și interesul său pentru spiritualitate, dar tânărul a ridicat din umeri și a răspuns: „Nu, nu este nici un fel de contradicție. Când vreau spiritualitate, îl pun pe Stareț” – vrând să spună că putea scoate oricând caseta cu muzică rock și să pună o casetă cu Starețul său ținând un cuvânt duhovnicesc.

Părintele Serafim a înțeles un lucru: faptul că tânărul cu pricina putea să-și compartimenteze viața în acest fel arată că ceva lipsește din alcătuirea de temei, din formarea de bază a sufletului său. Pentru a explica ce se înțelege prin această alcătuire făcea referire din nou la un fragment din Sf. Teofan Zăvorâtul: „Un om are trei straturi ale vieții: cea a duhului, a sufletului și a trupului. Fiecare dintre acestea are suma sa de nevoi, naturale și proprii unui om. Aceste nevoi nu au toate aceeași valoare, ci unele sunt mai înalte, iar altele mai joase; iar împlinirea lor cumpănită  aduce omului pace. Nevoile duhovnicești sunt cele mai înalte dintre toate, iar când acestea sunt împlinite, atunci este pace chiar dacă celelalte nevoi rămân neîmplinite; dar când nevoile duhovnicești rămân neîndeplinite, atunci, chiar dacă celelalte nevoi sunt împlinite cu vîrf și îndesat, pacea nu este cu putință. Iată pentru ce împlinirea nevoilor duhului este numită singurul lucru care trebuiește.
„Atunci când sunt împlinite nevoile duhovnicești, ele învață  pe om cum să pună în armonie cu ele și împlinirea celorlalte nevoi , astfel încât nici ceea ce împlinește sufletul, nici ceea ce împlinește trupul să nu ajungă potrivnic vieții duhovnicești, ci să o ajute; și atunci este în om o armonie deplină a tuturor mișcărilor și descoperirilor vieții sale, o armonie a gândurilor, simțirilor, dorințelor, lucrărilor, relațiilor, plăcerilor. Și acesta este Raiul!”
[5]

„În zilele noastre”, sublinia Parintele Serafim, ” ingredientul principal care lipsește din această armonie ideală a vieții omenești este ceva care s-ar putea numi dezvoltarea emoțională a sufletului. Este un lucru nu direct duhovnicesc, dar care adeseori împiedică dezvoltarea duhovnicească. Este starea omului care, crezând că însetează după nevoințe și după o înaltă viață de rugăciune, abia dacă este în stare să răspundă la dragostea și prietenia omenească normală; căci de va zice cineva: “Îl iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede.” (I Ioan 4:20)
La unii oameni acest defect există într-o formă extremă; dar ca o tendință generală el este prezent într-o oarecare măsură la noi toți cei care am fost crescuți în pustiul emoțional și duhovnicesc al timpurilor noastre.

 Așa stând lucrurile, este nevoie deseori  să ne smerim impulsurile și nevoințele aparent duhovnicești pentru a le încerca prin disponibilitatea noastră umană și emoțională pentru ele. Așa se face că uneori un duhovnic poate să-și oprească ucenicul său de la citirea  unei cărți duhovnicești și să îi ofere în schimb un roman al lui Dostoievski sau Dickens, sau îl va încuraja să se familiarizeze cu anumite genuri de muzică clasică, și aceasta fără vreun scop „estetic” în minte (căci cineva poate fi un „expert” în astfel de chestiuni și chiar „bine dezvoltat emoțional” fără a avea cel mai mic interes pentru nevoința duhovnicească, ceea ce este, de asemenea, o stare dezechilibrată) ci numai pentru a-i subția și forma sufletul, făcându-l să fie mai bine pregătit pentru  înțelegerea adevăratelor scrieri duhovnicești ”[6].

Cele spuse aici de Părintele Serafim despre duhovnici sunt și mai adevărate pentru părinții naturali, căci „formarea sufletului” trebuie să în­ceapă din fragedă pruncie. Cu prilejul unei prelegeri susținute la pelerinajul Sf. Gherman din 1982, Părintele Serafim a dat părinților câteva sfaturi practice de­spre cum să folosească tot ce este pozitiv în lume spre binele copiilor lor:

Copilul care, încă din primii săi ani de viață, a ascultat muzică clasică de bună calitate și și-a văzut sufletul sporit de ea, nu va mai fi atât de ispitit de ritmurile crude și de mesajul muzicii rock sau al altor forme contemporane pseudo-muzică, pe cât sunt copiii crescuți fără o educație muzicală. O astfel de educație muzicală, așa cum au spus unii dintre Staretii de la Optina, subțiază sufletul și îl pregătește pentru primirea impresiilor duhovnicești[7]  (nota editorului – În „Cursul de supraviețuire”, Pr. Serafim spunea: „Știm că Starețul Macarie de la Optina (1788-1860), înainte de a deveni călugăr, cânta la vioară. Evident, cânta piesele muzicale din acea vreme, de pe la 1810. Ce se cânta pe atunci în Vest? – Paganini, Mozart, Boccherini etc.”.) 

 Copilul educat cu literatură, dramaturgie și poezie bună și care a simțit efectul lor asupra sufletului – adică au ajuns să-i placă – nu va cădea ușor pradă filmelor și programelor de televiziune contemporane sau romanelor de duzină care pustiesc sufletul și îl abat de la calea creștină. Copilul deprins să vadă frumosul în pictura și sculptura clasică nu va fi atras cu ușurință de perversitatea artei contemporane și nici de stridentele produse ale publicității moderne și pornografiei.

Copilul care știe câte ceva din istoria lumii, mai ales din epoca creștină, și cum anume au trăit și au gândit alți oameni, în ce greșeli și capcane au căzut oamenii care s-au îndepărtat de Dumnezeu și de poruncile Sale, precum și ce viața slăvită și plină de înrâurire au dus atunci când au fost credincioși Lui – va discerne în privința vieții și filosofiei vremurilor noastre, fără a se simți înclinat să se ia după noua filosofie sau primul nou mod de viață pe care îl întâlnește. Una dintre problemele fundamentale cu care se confruntă educația copiilor astăzi este faptul că în școli nu li se mai dă un sens al istoriei. Este primejdios și fatal să lipsești un copil de sensul istoriei. Aceasta înseamnă că el nu mai are capacitatea de a lua exemplu de la oamenii care au trăit în trecut. Și de fapt, istoria se repetă mereu. O dată ce îți dai seama de aceasta, devine foarte interesant de observat cum au răspuns oamenii la probleme, cum au fost unii oameni care au mers împotriva lui Dumnezeu și care au fost urmările și cum unii oameni și-au schimbat viața și au devenit excepții, dând o pildă care dăinuie până în zilele noastre. Sensul acesta al istoriei este un lucru deosebit de important și trebuie transmis copiilor.

În general, omul familiarizat cu cele mai bune produse ale culturii seculare – care în Occident au aproape întotdeauna clare nuanțe religioase creștine – are mult mai multe șanse de a duce o viață ortodoxă normală și rodnică decât cineva care cunoaște doar cultura populară de astăzi. Cel ce s-a convertit la Ortodoxie direct din cultura rock și, în general, oricine crede că poate combina Ortodoxia cu acel fel de cultură – va trebui să treacă prin multă suferință și va avea un drum greu în viață înainte de a ajunge un creștin ortodox cu adevărat serios, capabil de a-și împărtăși credința și altora. Fără această suferință, fără această conștientizare, părinții ortodocși își vor crește copiii doar pentru a-i lăsa să fie devorați de lumea contemporană. Cultura lumească de bună calitate, dacă este primită cum se cuvine, subțiază și dezvoltă sufletul; cultura contemporană de astăzi nu face decât să deformeze sufletul, să-l facă infirm, împiedicându-l de a avea un răspuns deplin și firesc la mesajul Ortodoxiei.

Astfel, în lupta noastră împotriva duhului acestei lumi, putem folosi cele mai bune lucruri pe care lumea ni le oferă, tocmai pentru a trece dincolo de ele; orice lucru bun din lume, dacă suntem destul de înțelepți ca să vedem, ne îndreaptă către Dumnezeu și către Ortodoxie, și tocmai de aceea trebuie să ne folosim de el[8].

Cu ani în urmă, atunci când a ținut pentru prima dată „Cursul de supravi­ețuire ortodoxă“, în 1975, Părintele Serafim a vorbit anume despre felul în care anumite tipuri de artă pot ajuta copiii să crească cu o atitu­dine morală față de sexualitate:

„În societatea prezentă, baieții, pe la vârsta de 14-15 ani, știu totul despre păcatele trupești, mult mai mult decât știau înainte chiar oamenii căsătoriți. Ei știu exact ce se petrece în filme, se uită la ele, iar atmosfera generală în care trăiesc este una de toleranță . «De ce să te lupți cu acest lucru?» se spune astăzi. «Este ceva natural». Evident, ei sunt pregătiți pentru o viață de îngăduință față de păcat.

Unui asemenea băiat i se poate da dreptarul adevărului, care este castitatea, fecioria; însă aceasta este o măsură foarte înaltă și greu de atins, dacă el nu are la dispozitie decât ideea abstractă a castității cu care să se împotrivească la toată atmosfera de senzualitate omniprezentă ce îi atacă nu doar mintea, ci și inima – iar tru­pul în mod direct. El vede pretutindeni panouri publicitare care îl duc în ispită, iar revistele la care se poate uita acum sunt îngrozitoare; și toate acestea la un loc sunt mult mai puternice decât ideea singulară de a rămâne curat. De fapt, toată lumea va râde de o asemenea idee, iar bietului băiat îi va fi foarte greu nu nu­mai să reziste, dar și să vadă că trebuie să reziste ispitelor, fiindcă totul îi arată contrariul, cu excepția acelui mic adevăr abstract că trebuie să fie curat. Ei bine, aici i-ar putea veni în ajutor literatura. […]

Băiatul poate citi o carte precum David Copperfield, care descrie felul cum crește un băiat: nu este vorba despre vreun călugăr sau un campion al nevoinței, ci despre un băiat obișnuit care crește într-o altă epocă. […] Este într-adevăr o carte lumească, despre oameni care trăiesc în lume – însă într-o lume destul de diferită [de cea de azi]. Dintr-o dată ai o altă perspectivă asupra lucrurilor: că lumea nu a fost întotdeauna așa cum este acum; că normele care predomină astăzi țin de un anumit fel de lume, dar mai există și alte feluri; și că există o altă lume, normală, în care deși sexualitatea este prezentă, ea are un rol bine definit. Parcă te întărești văzând ce era normal pe atunci și cum descrie Dickens creșterea acelui băiat și felul în care el se îndrăgostește. […] Se simte stânjenit ori de câte ori se află în prezența fetei și nu-i trec defel prin cap gânduri murdare, pentru că nu se petrece nimic de genul acesta; pe când în romanele de astăzi nu dai decât de așa ceva, asta e tot ce primești. Cartea prezintă o perspectivă mult mai înaltă asupra iubirii, care este, firește, îndreptată spre căsătorie, spre copii. Întreaga viață se leagă de aceasta și nicăieri în carte nu apare gândul că ai putea avea o oarecare satisfacție de moment, pentru ca apoi să treci la următoarea față. David Copperfield visează tot timpul la această femeie, cum va trăi împreună cu ea și cum va ajunge om mare în lume. Se înțelege că după căsătorie va avea și legături trupești, însă acasta se leagă de ceea ce urmează să facă cu întreaga sa viață.

Repet, aceasta îl întărește pe un băiat preocupat de aceste ispite. Când își pune întrebarea: «Cum anume să mă port cu o fată?» – un model abstract nu-l ajută prea mult. Însă dacă vede cum acest personaj fictiv, care însă ilustrează cât se poate de autentic viața dintr-o altă epocă, era atât de stânjenit, de preocupat, de politicos, de idealist și de tandru, aceasta îl inspiră să se poarte mai normal, după pilda trecutului. Pe de altă parte, într-un asemenea roman vedem cât de multe fațete are întreaga problemă a dragostei și sexualității, cât de complicat se împletește ea cu întreaga fire omenească. Și chiar dacă nu se propovăduiește Ortodoxia, totuși întreaga atmosferă a cărții este plină măcar de o mare rămășiță de valori crestine, iar aceasta poate fi de mare ajutor baiatului la nivelul lui, nu la un nivel duhovnicesc, ci la nivelul vieții de zi cu zi în lume.

Totodată, Dickens transmite un simțământ extrem de cald al vieții, al legăturilor dintre oameni, simțământ care nu se mai oferă în școala de azi. Și tocmai acest simțământ al legăturilor calde dintre oameni ar putea fi mai eficient în a-l păstra curat pe un băiat, decât a-i da dreptarul abstract al Ortodoxiei… Căldura lui Dickens te poate ajuta să-ți depășești raționalismul mărginit, mult mai mult decât ani întregi de argumentări, căci, chiar dacă accepți adevărul, poți să rămâi la fel de rece, raționalist și insensibil cum erai și mai înainte. Simpla lectură a lui Dickens te poate face să izbucnești în lacrimi de recunoștință pentru că ai adevărata religie a dragostei. Fervoarea și compasiunea lui Dostoievski te pot ajuta să-ți depășești iubirea de sine și suficientă. Chiar și un scriitor ca Thomas Mann, care nu are prea multă căldură și compasiune, te poate face să intuiești mai profund cât de rătăcită este calea pe care a apucat viața occidentală.”

În cadrul aceluiași curs, Parintele Serafim a evocat un incident din tinerețea sa, în care sufletul său s-a format după un dreptar al adevărului:

„Eram la colegiu și, înainte de a avea vreo sensibilitate față de arhitectură, profesorul de germană[9] ne-a ținut într-o zi o lectie, în timp ce ne plimbam printre două clădiri construite la interval de vreo treizeci de ani, în mare parte cam în același stil spaniol. El ne-a întrebat: «Care este deosebirea dintre aceste două clădiri? Priviți cu atenție: una are cărămizi, are linii; cealaltă este din beton, este netedă, nimic. Una este caldă, cealaltă rece; una are în ea un simțământ omenesc, cealaltă nu are nimic, este abstractă; prima este potrivită spre a fi locuită de oameni…» De aici am învățat o lectie foarte profundă, și anume că până și un lucru mic, cum ar fi prezența unor linii sau a unor mici ornamente la arhitectura victoriană, care nu au nici o utilitate – toate acestea confer oanumită însușire. Astăzi, ideea de a face ceva mai mult decât este strict necesar s-a pierdut. Acest utilitarism, această obsesie de a face lucruri practice sunt ucigătoare. Desigur, este mult mai ieftin să faci lucrurile pur utilitarist, deci este cât se poate de logic; dar s-a pierdut ceva important. Dacă părinții sunt capabili măcar să arate unui copil că: «Aceasta clădire este bună; cealaltă nu este bună, este mai curând moartă» – o astfel de educație de temelie îl va ajuta să nu mai creadă că orice este modern sau orice este de ultimă oră (la ultima modă) neapărat este și cel mai bun. Nu este vorba pur și simplu de un curs de artă, ci de un curs de viață, parte a creșterii, a dezvoltării, pe care părinții și profesorii o pot da copiilor printre rândurile educației oficiale. Toate acestea atrag după sine un anume simț artistic. Dimpotrivă, educația contemporană din școli accentuează lipsa de cizelare, indiferența și incapacitatea de a judeca ce e mai bun și ce e mai rău – adică relativitatea totală, care nu face altceva decât să îl confuzeze pe om și-l ajută să se acomodeze cu lumea apostaziei. Trebuie să existe o minimă luptă conștientă pentru a-l ajuta pe copil să crească cu altfel de influențe, (diferite de ce îi oferă școala-n.n.)”.

Din toate cele spuse mai sus ne putem face o impresie referitoare la seriozitatea cu care privea Părintele Serafim educația copiilor și a tinerilor pe care Dumnezeu i-a încredințat lui spre purtare de grijă.

În anul școlar 1981-1982, Theofil era în clasa a XII-a, iar Părintele Serafim se străduia să-l învețe gramatica engleza, gramatica rusă, literatura universală, cultura muzicală, istoria, muzica bisericească și Tipicul biserices (n.n.- cartea care conţine regulile şi rubricile care în Bise­rica Ortodoxă stabilesc desfăşu­rarea şi ordinea cultului divin pentru fiecare zi din an).

În același an, Părintele Serafim a predat și un curs despre „Cum să trăim după concepția ortodoxă“. O versiune mai extinsă a „Cursului de supraviețuire” din 1975, acesta presupunea teste și lucrări. Primul îndemn de a preda acest curs a venit în august 1981, când un seminarist de la Jordanville, în vârstă de 18 ani, a vizitat mânăstirea însoțit de părinții săi. Părinții, care erau prieteni ai Frăției (întemeiată de Părintele Serafim Rose și de Părintele Gherman – n.n.) de multă vreme, erau îngrijorați de viitorul fiului lor. Asemenea multor tineri de vârsta lui, crescuți în societatea noastră modernă scindată, împărțită în bucăți, seminaristul era incapabil de a-și exprima și de a-și înfrunta propriile emoții și idei și era foarte nesigur pe sine, pe ceea ce se întâmplă în interiorul său. Părintele Serafim nota:

El nu vrea să facă nimic altceva, decât să se pregătească pentru slujirea în Biserică; dar în același timp este destul de speriat de depresia ce l-a afectat anul trecut la Jordanville (și care a ținut câteva luni), ce a avut la bază inactivitatea, neputința de a aplica ceea ce citește în cărțile duhovnicești la realitatea vieții sale etc. În momentul de față este într-o stare de «lehamite», de «plictiseală» și se teme (iar noi îi dăm dreptate) că fără o supraveghere strictă își va pierde tot interesul pentru slujirea Bisericii[10].

Aflând toate aceste lucruri de la acel seminarist și de la părinții lui, părinții de la Platina avură o idee: să-l lase să stea la mănăstire și să-și facă studiile acolo, sub îndrumarea și călăuzirea Părintelui Serafim. După ce s-a rugat pentru aceasta și a primit Sfânta Împărtășanie a doua zi, tânărul a acceptat propunerea. Părintele Serafim i-a scris Episcopului Lavru din Jordanville, întrebându-l dacă mai poate să-și ia diploma de absolvire a seminarului în aceste condiții.

Din câte știm noi despre el în ultimii ani, scria Părintele Serafim, pare a fi un băiat foarte înzestrat și motivat, care ar putea cu ușurință să îndeplinească lucrarea necesară; iar sub o supraveghere strictă, credem că și problemele lui emoționale (legate probabil de imaturitate) se pot rezolva [11].

După unele discuții, facultatea de la Jordanville a acceptat propunerea Părintelui Serafim.

Curând, un alt seminarist de 18 ani de la Jordanville, George, a venit și el la mânăstirea Platina ca să-și facă studiile aici. George provenea dintr-un mediu protestant și era din Redding. Fusese botezat chiar de către Părintele Serafim. Familia lui făcuse cunostință cu Ortodoxia de la bărbatul întâlnit de Părintele Gherman la librăria din Redding.

parintele-Seraphim-si-tanarul-G.-1975

Cu prilejul pelerinajului de vară din anul 1981, încă un tânăr a venit să stea la mănăstire: era un student pe nume Grigorie, care făcea parte din asociația ortodoxă de la Universitatea California din Santa Cruz. (În apartamentul lui Grigorie stătuse Părintele Serafim când fusese la Santa Cruz, în luna mai a ace­luiași an.) Grigorie, un tânăr serios, cu ochi albaștri strălucitori și o claie de păr roșcat, se convertise recent la Ortodoxie de la Anglicanism și de la ceea ce nu­mea acum „harismanie“. Jinduise totdeauna după o viață de jertfelnicie și de apropiere de natură, iar când a dat de Ortodoxie a îndrăgit ideea retragerii monahale în pustie. La colegiu ducea cu el Thebaida Nordului pretutindeni ca pe un manual de școală. Când a venit la mănăstire, în august, hotărât să rămână, părinții au observat că se îngrijea mereu de ceilalți și era foarte săritor, și de atunci au știut că dorința lui pentru nevoință pustnicească era una adevărată, nu doar o fugă egoista de lume. Grigorie avea și o minte nespus de ageră. Era limpede că aveau de a face cu încă un suflet tânăr, gata de a fi umplut, de a primi o formație ortodoxă. Grigorie a fost îmbrăcat ca frate și a început noul an școlar la cursul Părintelui Serafim.

”Perspectivă ortodoxă asupra lumii” (“Orthodox World View”)

La curs au participat în total șapte oameni, atât frați de mănăstire, cât și studenți mireni, dar au mai fost și alți tineri și tinere care veneau cu regularitate la prelegeri în week-end. În nouă luni de zile s-a parcurs un material imens. Părintele Serafim a dedicat destul de mult timp teologiei dogmatice și istoriei Bi­sericii, familiarizându-și studenții cu viețile și gândirea unui mare număr de Sfinți Părinți. În același timp le-a predat mult din ceea ce ar fi învățat în mod normal în universități, însă cu o perspectivă foarte clară, care dădea sens întregului. Între personalitățile discutate la curs s-au numărat gânditori religioși pre­cum Gioachino da Fiore, Martin Luther, Teilhard de Chardin; filosofii occiden­tali: Toma d’Aquino, Kant, Voltaire, Hegel, Marx, Rousseau și Proudhon; oameni de știință precum Copernic, Kepler, Lamarck, Lyell, Darwin și Haeckel; personalități literare ca Homer, Dante, Milton, Samuel Richardson, Oliver Goldsmith, Henry Fielding, Daniel Defoe, Jonathan Swift, Jane Austin, Diderot, Byron, Puskin, Leontiev, Tolstoi, Cehov, Gogol, Poe, Dickens și Wordsworth; precum și politicieni și gânditori ca Iulian Apostatul, Oliver Cromwell, Boris Godunov, Petru I, Nicolae I (Ţarul favorit al Părintelui Serafim), Weishaupt, Babeuf, Bakunin, Fourier, Burke, Pobedonostev, Owen, Napoleon, Hitler, Donoso Cortes, Saint-Simon, Metternich și de Maistre. Părintele Serafim a discutat și despre operele multor pictori și sculptori, din antichitate până la ultra­moderni. A vorbit și despre muzica Renașterii, Barocului, Clasicismului și Ro­mantismului, ca și despre noile canoane muzicale ce au urmat după aceea; până și fenomenul contemporan Beatles a fost examinat dintr-o perspectivă ortodoxă.

Studenții Părintelui Serafim nici nu-și dădeau seama cât sunt de norocoși. Acesta era, de departe, cel mai profund curs pe care l-a susținut vreodată Părintele Serafim și, din păcate, nu avea să mai trăiască pentru a susține un altul. Așa cum prea bine știa el însuși, o educație atât de vastă asupra cunoștintelor și experienței întregii lumi, întemeiată pe principii ortodoxe, practic a dispărut în vremea noastră.

Pe lângă cursul despre „Perspectiva ortodoxă asupra lumii“ (“Orthodox World View”), Părintele Serafim mai preda un curs de gramatică, poezie și compozitie engleză, iar Părintele Gherman pre­da un curs de istorie și literatură bisericească. Studenții făceau cam douăspre­zece ore de curs pe săptămână. În plus, cei doi seminariști mai aveau alte zece ore de studiu supravegheat, pentru anul doi de seminar, folosind materialele tri­mise de părinții și profesorii de la Jordanville.

Citirea literaturii clasice era o parte însemnată din programul de pregătire. În septembrie 1981, Părintele Serafim consemna:

Cei doi seminariști ai noștri și-au început studiile «pre-teologice». Theofil își da seama în sfârșit de impor­tanța unei educații nereligioase ca pregătire pentru teologie (în momentul de față îl citește pe Platon); iar – , după ce a citit două piese de Pușkin, a descoperit că elementul lipsă din educația lui era tocmai literatura lumească! Sindromul «saltului direct în teologie» pare a fi pricina multor probleme, atât în plan individual, cât și în Biserica luată ca întreg[12].

Unul dintre tinerii seminariști era incapabil de a se concentra să citească mai mult de o pagină o dată sau de a reține ceea ce a citit. Pentru el, Părintele Serafim a trebuit să-și facă timp și să-l pună în fiecare zi să-i citească cu voce tare cărți interesante precum Crimă și pedeapsă, urmând apoi o scurtă discuție. Aceasta, consemna el, „a avut imediat rezultate pozitive atât la nivelul înțelegerii, cât și al interesului”. Într-altă parte remarca despre acest curs de lectură orală: Chestiunea «trezirii» ortodoxe pare a ține, uneori, de lucruri simple precum acesta[13].

Părintele Serafim a alcătuit un plan pentru al treilea, al patrulea și al cincilea an de cursuri de seminar pentru cei doi băieți de la Jordanville, ce urma să includă toate materiile principale ce se studiau atunci la Seminarul Sfânta Treime; dar a murit chiar înainte de a începe al treilea an de studii.

Am pomenit deja cum părinții de la Platina și-au făcut timp pentru formarea sufletelor noii generații punându-i pe studenți să asculte muzică clasică. Însă astăzi nu numai tinerii au trebuință de o asemenea formare: majoritatea părinților de astăzi s-au format ascultând cele mai rudimentare forme de muzică. De aceea, cu prilejul pelerinajelor Sf. Gherman, toată lumea putea să guste din cea mai rafinată cultură creștină prin intermediul audițiilor muzicalei ale părinților. La pelerinajul din 1979, când Părintele Serafim a ținut un curs despre prorociile lui Daniil, le-a pus participanților un disc cu Banchetul lui Belsatar de Handel, inspirat din cartea lui Daniil. Iar în 1981, când a ținut cursul despre Cartea Facerii, a pus Oratoriul Creatiei de Haydn. Părintele Gherman punea alte piese muzicale, mai ales de compozitorul său favorit, Mozart, și apoi vorbea despre ele. Un pelerin de 19 ani îşi aminteşte:

„Înainte de a veni în pelerinajul din 1981, ascultasem aproape excusiv muzică pop şi rock. Prima mea expunere reală la muzica clasică a avut loc la mânăstire. Părinţii au explicat cum muzica rock este (vorbind în general) muzica trupului; muzica clasică cea mai bună este muzica a sufletului; şi muzica bisericească este muzica duhului (partea cea mai înaltă a sufletului). Pentru a ne îndrepta către împărăţia duhului, trebuie să ne ridicăm deasupra a ceea ce este lumesc, trupesc, şi să ne pregătim terenul sufletelor noastre. Prezentată în acest context, a căpătat sens pentru mine de ce o persoană preferă să asculte mai degrabă muzică clasică decât muzică rock. Îmi amintesc că atunci când Părintele Gherman a pus pentru noi Concertul pentru pian 24 de Mozart, mi-a pătruns sufletul. Ceva din adâncul lui a vibrat – o parte din mine despre care abia dacă știam că există.

Întorcându-mă în camera mea de la colegiu, nu mi-am aruncat imediat toate vechile mele albume, dar am început un proces treptat de “înțărcare”, ascultând mai ales muzică clasică şi muzică folk bună. Oamenii din partea de jos a sălii puneau să asculte The Rolling Stones, David Bowie şi Bruce Springsteen, în timp ce eu puneam Rimski Korsakov, Sibelius şi muzică celtică de harpă. Colegii mei studenți  începeau să răspundă. Şi sufletele lor, deasemenea, fuseseră înfometate din cauza “dietei” de muzică lumească. Se opreau lângă camera mea şi întrebau, ‘Ce este muzica aceea frumoasă pe care o asculţi? Pot să împrumut şi eu albumul?’”

 

Chiar și forma modernă a artei filmului era folosită de Părintele Serafim ca mijloc de formare sufletească. Odată, explica el:

„Unii părinți spun: «Vai, lumea este atât de rea; refuz să-mi las copiii să meargă la filme, nu vreau să aibă nimic de-a face cu lumea, vreau să rămână curați». Dar oricum ar fi, acești copii vor intra cândva în lume, iar faptul că sunt lipsiți de orice fel de dietă duşevni – adică de ceea ce hrănește partea de mijloc a sufletului – înseamnă că este foarte probabil ca ei să ia tot ce le stă în față, la întâmplare. De aceea este mult mai bine să alegem acele filme care cel puțin nu au lucruri rele și nu provoacă înclinare spre păcat[14].\(n.n. Părintele Serafim făcea aceste afirmații în anii 80; acum, din nefericire, arta modernă este aproape în totalitate coruptă și plină de păcate astfel încât nu se mai pot face selecții de filme contemporane cu conținut bun, dar se pot face alegeri din filmele mai vechi).

În perioada de după Crăciun, între anii 1980 si 1981, Părintele Gherman și Părintele Serafim au închiriat un aparat de proiecție și au selectat cu grijă pentru tineri câteva filme clasice, între care Hamlet (după Shakespeare), Nicholas Nickleby, Colinda de Crăciun[15] , Documentele Clubului Pickwick și Anii de școală ai lui Tom Brown (după Dickens).

În ciuda celor spuse mai sus de către Părintele Serafim despre Charles Dickens, trebuie menționat că în primii săi ani de râvnă ortodoxă fusese și el ca tânărul aspirant la monahism de la Muntele Athos, socotind lucrările lui Dickens drept „sentimentalism victorian“. Acum însă, după ani de încălzire a ini­mii și redobândire a inocenței prin Ortodoxie, era liber să aprecieze Documentele Clubului Pickwick așa cum le apreciase și în adolescență, când stătea până târziu în noapte și le citea pe sub plapumă. Când a văzut și ecranizarea englezească a romanului cu un an înainte de a muri, s-a bucurat ca un copil, râzând la umorul nevinovat al lui Dickens și plângând când Dickens revenea la mesajul creștin.

Părintele Serafim a fost întrebat odată în legătură cu filmele care ilustrează virtuți creștine.

„Sunt foarte multe”, a răspuns el, dar acum nu se mai fac. Poate doar din când în când, dar sunt foarte rare. Filmele vechi, mai ales ecranizările unor romane sau piese clasice, sunt adeseori foarte bine făcute și au un sens. La Dickens totul este așa; este impregnat de creștinism. Nu vorbește direct despre Hristos, dar este plin de dragoste. De pildă, în Documentele Clu­bului Pickwick, eroul, dl. Pickwick, este o persoană care refuză să renunțe la inocența de a avea încredere în oameni. Până la urmă ajunge la închisoarea da­tornicilor pentru că avusese încredere în cineva. Acolo vine la el omul care îl făcuse să intre în închisoare și îi sedusese o rudă și care ajunsese acum el însuși în închisoare. Dl. Pickwick plânge pentru acel om și îi dă bani ca să-și cumpere de mâncare, pentru că omul nu avea cu ce să-și ia hrana în închisoarea datorni­cilor. Îl vedem pe acest om, pe acest borfaș care a profitat de toți, și o lacrimă ne apare în ochi. În final, dl. Pickwick triumfă, tocmai pentru că a avut încredere în oameni; și câștigă pentru că inimile oamenilor s-au schimbat.

Sunt multe filme vechi la fel ca acesta, care arată fie patimile oamenilor, fie inocența lor sau felurite virtuți creștine. De fapt, romanele acestea din veacul al XIX-lea pe care se bazează filmele sunt cât se poate de aievea, de realiste. Ele ne arată cum să trăim o viață creștinească normală, cum să ne ținem în frâu pa­timile care apar. Nu ne dau aceste lucruri la nivel duhovnicesc, dar prin ilustra­rea lor în viață și prin faptul că au o înțelegere de bază creștină a vietii, sunt deosebit de benefice. Nu știu nici un film făcut astăzi care să fie la fel. Poate că pe ici pe colo se mai găsește câte unul, însă toate au devenit așa de ciudate. […] De exemplu, Dickens te face să-ți încălzești inima față de viața normală, de fiecare zi, pe când un film recent precum E. T.  te face să te înduioșezi față de o ciudățenie care devine un fel de mântuitor.

Cred că ar trebui să căutăm mai multe filme vechi. Pentru un grup – să zicem un grup de la o biserică – ar fi foarte bine să se adune la un loc și să pri­vească aceste filme vechi și ar fi bine mai ales pentru tineri“[16].

Pe lângă proiecțiile de filme la ocazii speciale, Părintele Serafim își făcea timp să-i ducă pe tinerii mireni aflați la mănăstire la spectacole de teatru clasic. Observând încercările Părintelui Serafim de a forma tinerele suflete, Părintele Alexei Young își amintește:

„Uneori Părintele Serafim trecea pe la noi, în drum spre Ashland (Oregon) unde îi ducea pe frații mireni să vadă felurite piese de teatru la Festivalul Shakespeare de acolo. Odată – sunt aproape sigur că era la începutul verii când a murit – i-a dus pe băieți să vadă Romeo și Julieta, după ce mai întâi o citiseră și o studiaseră. Când mi-am exprimat surpriza că îi ducea pe tinerii studenți să vadă o astfel de piesă, mi-a răspuns: «Dar de ce nu? Sunt și ei oameni și au sentimente și pasiuni la fel ca toată lumea. Este mai bine pentru ei să vadă asemenea lucruri cu îndrumare și control, decât să se lupte singuri cu asta».

Aceasta era în deplină concordanță cu instrucțiunile pe care mi le dădea ori de câte ori venea Theofil la noi peste vară. «Lasă-l să se uite la televizor, chiar și la telenovele, dacă vrea, și du-l la filme. Theofil este fascinat de lume și este mai bine să o scoată din sistemul său acum. Dar ai grijă să vezi totul împreună cu el și apoi să discutați în amănunt despre ce ați vizionat astfel încât să pună lucrurile într-un context duhovnicesc corect». Atitudinea aceasta mi s-a părut și mie plină de înțelepciune. El credea că o mică doză regulată de lumesc poate acționa asemenea unui vaccin care să ducă în cele din urmă la „imunitate” față de atracțiile lumești.

Într-un rând m-a rugat să-l duc pe Theofil să vadă Don Giovanni de Mozart la Opera din San Francisco, ceea ce am făcut. Altădată m-a rugat să-l duc la Doctor Faustus de Marlowe, la Ashland. Cunoștea foarte bine aceste opere și chiar mi-a dat indicații ce «lecții» se pot învăța din ele, ca să le împărtășesc lui Theofil. De fiecare dată îmi cerea un raport amănunțit despre cum a reacționat Theofil (sau alții), dacă au «prins» esențialul, sensul corect.

Îmi amintesc și cum îl încuraja Părintele Serafim pe Michael Anderson [17] să citească Platon și alți filosofi, discutând totul cu el în amănunt, pe măsura ce Michael își croia drum cu multă trudă prin textele cu pricina. Părintele Serafim îi arăta cum toate acestea se legau de Ortodoxie și de Sfinții Părinți. […]

“Mulți ani după ce Părintele Serafim ne-a părăsit am dat peste stihul acesta (2 Tim. 1, 7) și îndată m-am gândit la el, căci îmi părea că rezumă chiar concepția lui – sau, cel puțin, ceea ce am trăit eu: «Că nu au dat nouă Dumnezeu duhul temerii, ci al puterii și al dragostei și al întregii-cugetări». […] în general, aș zice că oricine se deschidea față de el – și, din nefericire, nu au fost prea mulți – primea o adevărată comoară de înțelepciune de la el. Însă toate acestea nu au fost prea mult prețuite înainte de a fi murit[18].

Asemenea oricărui părinte, și Părintele Serafim suferea pentru copii aflați în grija sa. Fiecare suflet tânăr pe care l-a ajutat să se formeze, inclusiv ale celor nepomeniți în această carte, avea propriile răni și cicatrice tainice. Unul dintre ei a fost un copil nedorit, crescut într-o atmosferă lipsită de dragoste, fără tată, cu o mamă dezechilibrată din punct de vedere religios; altul, chiar dacă provenea dintr-o familie iubitoare, avea greutăți în a se găsi pe sine pe măsură ce se maturiza și nu-i mai avea pe părinți alături ca să-l protejeze de durele realități ale vieții; un alt tânăr, care venea dintr-o familie dezorganizată și fusese mereu mutat când la tata, când la mama, avea răni încă nevindecate; iar un alt frate venise la mănăstire din iadul întunecat al drogurilor, crimei și magiei negre, de pe urma cărora încă mai avea de suferit.

Adeseori, noaptea târziu se întâmpla ca Părintele Gherman să-l vadă pe Părintele Serafim rugându-se pentru tinerii aceștia și pentru toți oamenii necăjiți ce au intrat în viața sa: victime ale societății moderne nihiliste, a cărei esență o identificase cu mulți ani în urmă. Băieții dormeau adânc în paturile lor, în vre­me ce Părintele Serafim, în biserica rece și întunecată, luminată doar de o lu­mânare, se prosterna în fața Sfintei Mese. Plângând, implora pe Dumnezeu să-i binecuvânteze, să-i ocrotească și să-i tămăduiască.

Frații nu au știut nimic de aceasta decât după ce Părintele Serafim a adormit: abia atunci și-au dat seama ce părinte adevărat avuseseră în Părintele Serafim.

Note:
[1] Sf. Vasile cel Mare, Epistole si scrieri alese, in Nicene and Post-Nicene Fathers, vol 8, pp. LXV, LXVII-LXVIII.

[2] Pr. Damaschin, „Friends, Byzantines, Countrymen”, in The Orthodox Word, nr. 137, 1987, p. 316

[3] Sf. Teofan Zavoratul, Sto est’ duhovnaiajizn’ i kak na neye nastroitia?, Man. Sf. Panteleimon, Moscova, 1914; retiparita la Holy Trinity Monastery, Jordanville, New York, 1962; trad engl., The Spiritual Life and How to Be Attuned to It, St. Herman Brotherhood, 1995, pp. 38-3B

[4] Pr. Serafim Rose, „Forming the Soul”, in Orthodox America, nr. 19, mai 1982, p. 9.

[5] Sf. Teofan Zavoratul, op. cit., pp. 95-96

[6] Pr. Serafim Rose, „Forming the Soul”, p. 9.

[7]In „Cursul de supravietuire”, Pr. Serafim spunea: „Stim ca Staretul Macarie de la Optina (1788-1860), inainte de a deveni calugar, canta la vioara. Evident, canta piesele muzicale din acea vreme, de pe la 1810. Ce se canta pe atunci in Vest? – Paganini, Mozart, Boccherini etc.”

[8] Serafim Rose, „Living the Orthodox Worldview”, pp. 168-169

[9] Este vorba probabil de Dr. Henry Cord Meyer, care a predat germana si istoria europeana la Pomona. Meyer era mentorul academic al specialistului in istorie Kaizo Kubo, care il admira foarte mult. Este acelasi profesor mentionat si la inceputul acestei carti, care era plecat pentru un an de la Pomona cand s-a petrecut tragedia lui Kaizo.

[10] Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Episcopul Lavru, 31 august 1981.

[11] Ibid

[12] Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Pr. Alexei Young, 19 septembrie 1981; in Lefters from Fr. Seraphim, p. 225.

[13] Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Pr. Alexei Young, 4 februarie 1982; in Letters from Fr. Seraphim, p. 230.

[14] Transcriere dupa „Orthodox Survival Course”, despre filosofia apuseana, 1975.

[15] Versiunea britanica din 1951, cu Alastair Sim in rolul lui Scrooge.

[16] Raspunsuri la intrebari dupa prelegerea Parintelui Serafim Rose „Living the Orthodox Worldview”, sutinuta in cadrul pelerinajului de vara Sf. Gherman, 1982.

[17] Tatal seminaristului George, despre care s-a vorbit mai sus.

[18] Scrisoarea Pr. Alexei Young catre autor, 2 ianuarie 1991.

Forming the Soul – Spirit, Soul and Body

Hieromonk Seraphim (Rose)

 

The soul that comes to Orthodoxy today often finds itself in a disadvantaged or even crippled state. Often one hears from converts after some years of seemingly unfruitful struggles that “I didn’t know what I was getting into when I became Orthodox.” Some sense this when they are first exposed to the Orthodox Faith, and this can cause them to postpone their encounter with Orthodoxy or even run away from it entirely. A similar thing often happens to those baptized in childhood when they reach mature years and must choose whether or not to commit themselves to their childhood faith.

Fr. Seraphim with Bishop Nektary following his ordination to the priesthood. April 11/24, 1977

From one point of view, this is a result of the deep commitment required of those who are serious about the Orthodox Faith – a commitment that is quite different in kind from that of those who merely join a new denomination or sect. There are many denominations with their various interpretations of Christian life, but only One Church of Christ which lives the true life in Christ and the unchanged teaching and practice of the Apostles and Fathers of the Church.

But from a more practical point of view, the problem lies in the poverty of our modern soul, which has not been prepared or trained to receive the depths of true Christian experience. There is a cultural as well as a psychological aspect to this poverty of ours: The education of youth today, especially in America, is notoriously deficient in developing responsiveness to the best expressions of human art, literature, and music, as a result of which young people are formed haphazardly under the influence of television, rock music, and other manifestations of today’s culture (or rather, anti-culture); and, both as a cause and as a result of this – but most of all because of the absence on the part of pa rents and teachers of any conscious idea of what Christian Life is and how a young person should be brought up in it – the soul of a person who has survived the years of youth is often an emotional wasteland, and at best reveals deficiencies in the basic attitudes towards life that were once considered normal and indispensable.

Few are those today who can clearly express their emotions and ideas and face them in a mature way; many do not even know what is going on inside themselves. Life is artificially divided into work (and very few can put the best part of themselves, their heart, into it because it is “just for money”); play (in which many see the real meaning of their life), religion (usually no more than an hour or two a week), and the like, without an underlying unity that gives meaning to the whole of one’s life. Many, finding daily life unsatisfying, try to live in a fantasy world of their own creation (into which they also try to fit religion). And underlying the whole of modern culture is the common denominator of the worship of oneself and one’s own comfort, which is deadly to any idea of spiritual life.

Such is something of the background, the “cultural baggage,” which a person brings with him today when he becomes Orthodox. Many, of course, survive as Orthodox despite their background; some come to some spiritual disaster because of it; but a good number remain cripples or at least spiritually undeveloped because they are simply unprepared for and unaware of the real demands of spiritual life.

As a beginning to the facing of this question (and hopefully, helping some of those troubled by it), let us look here briefly at the Orthodox teaching on human nature as set forth by a profound Orthodox writer of the 19th century, a true Holy Father of these latter times–Bishop Theophan the Recluse (+1892). In his hook, What the Spiritual Life Is and How to Attune Oneself to it (reprinted Jordanville, 1962), he writes:

“Human life is complex and many-sided. In it there is a side of the body, another of the soul, and another of the spirit. Each of these has its own faculties and needs, its own methods and their exercise and satisfaction. Only when all our faculties are in movement and all our needs are satisfied does a man live. But when only one little part of these faculties is in motion and only one little part of our needs is satisfied–such a life is no life… A man does not live in a human way unless everything, in him is in motion…. One must live as God created us, and when one does not live thus one can boldly say that he is not living at all” (p. 7).

The distinction made here between “soul” and “spirit” does not mean that these are separate entities within human nature; rather, the “spirit” is the higher part, the “soul” the lower part, of the single invisible part of man (which as a whole is usually called the “soul”). To the “soul” in this sense belong those ideas and feelings which are not occupied directly with spiritual life-most of human art, knowledge, and culture; while to the “spirit” belong man’s strivings towards God through prayer, sacred art, and obedience to God’s law.

From these words of Bishop Theophan one can already spot a common fault of today’s seekers after spiritual life: Not all sides of their nature are in movement; they are trying to satisfy religious needs (the needs of the spirit) without having come to terms with some of their other (more specifically, psychological and emotional) needs, or worse: they use religion illegitimately to satisfy these psychological needs. In such people religion is an artificial thing that has not yet touched the deepest part of them, and often some upsetting event in their life, or just the natural attraction of the world, is enough to destroy their plastic universe and turn them away from religion. Sometimes such people, after bitter experience in life, return to religion: but too often they are lost, or at best crippled and unfruitful.

Bishop Theophan continues in his teaching: “A man has three layers of life: that of the spirit, of the soul, and of the body. Each of these has its sum of needs, natural and proper to a man. These needs are not all of equal value, but some are higher and others lower; and the balanced satisfaction of them gives a man peace. Spiritual needs are the highest of all, and when they are satisfied, then there is peace even if the others are not satisfied; but when spiritual needs are not satisfied, then even if the others are satisfied abundantly, there is no peace. Therefore, the satisfaction of them is called the one thing needful.

“When spiritual needs are satisfied, they instruct a man to put into harmony with them the satisfaction of one’s other needs also, so that neither what satisfies the soul nor what satisfies the body contradicts spiritual life, but helps it; and then there is a full harmony in a man of all the movements and revelations of his life, a harmony of thoughts, feelings, desires, undertakings, relationships, pleasures. And this is paradise!” (p. 65).

In our own day, the chief ingredient missing from this ideal harmony of human life is something one might call the emotional development of the soul. It is something that is not directly spiritual, but that very often hinders spiritual development. It is the state of someone who, while he may think he thirsts for spiritual struggles and an elevated life of prayer, is poorly able to respond to normal human love and friendship; for If a man say, I love God, and hateth his brother, he is a liar; for he that loveth not his brother whom he hath seen, how can he love God Whom he hath not seen.” (I John 4:20)

In a few people this defect exists in an extreme form; but as a tendency it is present to some extent in all of us who have been raised in the emotional and spiritual wasteland of our times.

This being so, it is often necessary for us to humble our seemingly spiritual impulses and struggles and be tested on our human and emotional readiness for them. Sometimes a spiritual father will deny his child the reading of some spiritual book and give him instead a novel of Dostoevsky or Dickens, or will encourage him to become familiar with certain kinds of classical music, not with any “aesthetic” purpose in mind–for one can be an “expert” in such matters and even be “emotionally well-developed” without the least interest in spiritual struggle, and that is also an unbalanced state–but solely to refine and form his soul and make it better disposed to understand genuine spiritual texts.

Bishop Theophan, in his advice to a young woman who was preparing in the world for monastic life, allowed her to read (in addition to other non-spiritual books) certain novels which were “recommended by well-meaning people who have read them” (What the Spiritual Life Is, p. 252): With this in mind, this new column in “Orthodox America” will recommend and introduce certain works of literature and art (not excluding the modern art form of the movie) which can be of use in forming souls, especially of young people, in basic human attitudes and emotions which can dispose them to understand and pursue the higher things of the spiritual life.

Source: Orthodox America

Forming the Soul – Spirit, Soul and Body

____________

Sursa – https://estemaitarziudecatcredeti.wordpress.com/2019/08/04/formarea-tinerelor-suflete-de-parintele-serafim-rose-putini-mai-sunt-astazi-in-stare-sa-si-exprime-limpede-emotiile-si-ideile-si-sa-se-confrunte-cu-ele-intr-un-mod-matur-cei-mai-multi-nici-macar-nu/