„Să le spui tuturor că n-am făcut niciun compromis!”

Descendent al unei vechi familii de intelectuali patrioţi (era nepotul generalului George Manu – 1838 – 1911, cel care s-a distins în războiul de independenţă şi care a fost în repetate rânduri ministru), profesorul George Manu a fost arestat în 1948, implicat cu alte vârfuri ale intelectualităţii politice româneşti în Procesul Marei Trădări Naţionale şi condamnat la muncă silnică pe viață.

În momentul arestării era profesor de fizică nucleară la Politehnica din Bucureşti, fiind considerat, alături de profesorul Horia Hulubei, unul dintre marii atomişti ai ţării. După condamnarea la muncă silnică pe viață, a fost vizitat la Aiud de un consilier sovietic care i-a propus ca în schimbul eliberării, să accepte să lucreze în laboratoarele din Uniunea Sovietică alături de un cunoscut atomist rus cu care el fusese coleg de studii în Germania. Dar profesorul George Manu a refuzat demn această ofertă, nevoind să lucreze pentru cei pe care îi considera, pe bună dreptate, duşmani ai neamului românesc.

.

George Manu

„Eu nu vă vorbesc ca teolog, eu vă vorbesc ca om de șiință. Și toate minunile lui Hristos pot fi abordate cu toată rigoarea de știință, fără a avea pretenția că epuizăm misterul. Dar atâta cât este accesibil minții noastre din minunile și supranaturalul învățăturii lui Hristos avem datoria să-L epuizăm. Și eu ca intelectual creștin nu pot să nu-mi investesc întreaga capacitate intelectuală în a-L cunoaște pe Hristos.”
.

”După ce și-a dat doctoratul împreună cu Marie Curie și cu alți doi Premii Nobel la Paris, a refuzat cu îndărătnicie să rămână la laborator cu Marie Curie și a venit înapoi în România să înființeze o școală de fizică atomică.” Ing. Şerban Manu – fiul lui George Manu

Profesorul George Manu – „Rectorul Universității Aiud”

În momentul arestării era profesor de fizică nucleară la Politehnica din Bucureşti, fiind considerat, alături de profesorul Horia Hulubei, unul dintre marii atomişti ai ţării. Se spune despre el că, după condamnare, ar fi fost vizitat la Aiud de un consilier sovietic care i-ar fi propus ca în schimbul eliberării , să accepte să lucreze în laboratoarele din Uniunea Sovietică alături de un cunoscut atomist rus cu care el fusese coleg de studii în Germania. Dar profesorul George Manu a refuzat demn această ofertă, nevoind să lucreze pentru cei pecare îi considera, pe bună dreptate, duşmani ai neamului românesc.

Profesorul George Manu nu era numai un reputat om de ştiinţă, recunoscut ca atare şi de adversari, ci avea şi temeinice studii umaniste. Filozofia, teologia, dreptul, filologia şi mai cu seamă literatura erau domenii în care se mişca cu aceeaşi uşurinţă ca şi în domeniul său de specialitate care era, după cum am amintit deja, fizica nucleară. Era o adevărată enciclopedie şi dacă este adevărat (şi, de bună seamă, este) că închisorile comuniste au fost adevărate Universităţi , atunci „Universitatea Aiud” a avut ca „rector” între anii 1954 şi 1961, anul morţii sale, pe profesorul George Manu.

Revenit în Aiud în anul 1954 de la mina de plumb Baia Sprie cu un lot de 60 de deţinuţi, toţi în lanţuri, mutaţi în această închisoare disciplinar în urma unei greve care a avut loc la această mină, profesorul George Manu se număra printre cei peste 50 de deţinuţi din acest lot bolnavi de tuberculoză. La început i s-a diagnosticat un T.B.C. ganglionar dar, supus împreună cu toţi ceilalţi unui regim disciplinar extrem de sever, fără hrană adecvată, fără asistenţă medicală şi fără îngrijirea elementară reclamată de această boală, starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit continuu, ajungând până la urmă să-i fie fatală. Cu toate acestea, profesorul George Manu a început o susţinută şi incredibilă -în condiţiile de totală izolare din închisori activitate pe care , fără să greşim, o putem numi didactică.

Vocaţia de dascăl nu l-a părăsit nici chiar în aceste vitrege condiţii pe marele om de cultură. În această perioadă, Aiudul era populat de foarte mulţi tineri care fuseseră arestaţi de pe băncile şcolii sau ale universităţilor şi care erau, deci, cu studiile neterminate şi instrucţie incompletă. Majoritatea acestora, avizi de cunoaştere, apelau, pentru a-şi completa bagajul de cunoştinţe, la „bătrâni”care în marea lor majoritate fiind intelectuali le puneau la dispoziţie cunoştinţele lor. Printre cei mai activi în acest sens s-a dovedit a fi , fără îndoială, profesorul George Manu. În toată această perioadă, el a transmis, prin viu grai celor care au avut norocul să împartă celula cu el, ori cu el, ori prin morse (profesorul George Manu era un morsist desăvârşit ) celor din celelalte celule, zeci şi sute de conferinţe, prelegeri ori lecţii din toate domeniile ştiinţelor umaniste : istorie, drept, geografie, filozofie, literatură, limbi străine (franceza şi engleza mai ales) etc., care erau memorate ori scrise pe pereţi, pe bucăţi de săpun, pe cioburi de sticlă, etc. şi apoi, transmise din celulă în celulă şi din om în om. Mulţi dintre cei care au ieşit din închisoare cu temeinice cunoştinţe de limbă şi literatură engleză de exemplu, lui îi datorează acest lucru. Eu nu l-am cunoscut personal, însă multe dintre lecţiile elaborate de el au ajuns şi în celula în care mă aflam, astfel că multe dintre cunoştinţele pe care le-am dobândit în închisoare lui i le datorez.

Profesorului George Manu i se datorează şi inventarea scrierii, cu ajutorul alfabetului morse, pe firul de aţă. Odată, un grup de studenţi care se aflau la un alt etaj decât cel pe care se afla el, i-au cerut (prin morse, bineînţeles) să le transmită câteva dintre principiile de bază ale Constituţiei americane. Profesorul a refăcut din memorie, cu aproximaţie, toate cele şapte articole ale Constituţiei respective şi aştepta un moment prielnic ca să le poată transmite la destinaţie. Tocmai în acel moment s-a deschis uşa şi gardianul a dat celor din celulă ac şi aţă pentru repararea echipamentului. Văzând aţa, profesorului Manu i-a revenit ideea ca să transpună pe ea, în alfabet morse (un nod dublu, linia, un nod simplu, punctul) textul pe care îl avea de transmis. Cu migală şi cu multă răbdare, făcând mii de noduri, a reuşit să „scrie” pe câţiva zeci de metri de aţă textul celor şapte articole ale Constituţiei americane. A făcut apoi un ghem pe care l-a transmis destinatarilor împreună cu instrucţiunile de decodare.

Această nouă metodă de scriere a constituit o adevărată revoluţie de comunicare din închisoare. Şi a dat multe dureri de cap celor care vegheau ca deţinuţii să nu comunice între ei.

După 1958, când la conducerea închisorii Aiud a venit colonelul Crăciun şi au început pregătirile pentru declanşarea reeducării, profesorului George Manu, despre care administraţia închisorii ştia că are o mare influenţă asupra celorlalţi deţinuţi, i s-a cerut -ca şi celorlalte personalităţi din Aiud- să accepte reeducarea şi să facă în faţa deţinuţilor o declaraţie de desolidarizare de trecut şi de toate crezurile şi idealurile sale. Cu toate presiunile care s-au făcut asupra lui, el a refuzat demn şi fără ostentaţie orice compromis. Pentru atitudinea fermă şi fără echivoc, profesorul George Manu a plătit cu viaţa. Datorită regimului inuman la care a fost supus în urma refuzului său categoric de a face declaraţiile care i se cereau, boala i s- a agravat. Ultimul diagnostic pus de medicul oficial al închisorii, doctoriţa Balea, în prezenţa colonelului Crăciun , a fost meningită T.B.C. Tratamentul însă i s-a refuzat şi de data aceasta, fiindu-i condiţionat de semnarea declaraţiei care i se cerea. S-a stins din viaţă împăcat cu sine şi cu toţi cei din jur, în 1961, în infirmeria Aiudului, unde a fost internat doar cu câteva ore înainte de a muri.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, Editura Christiana, București, 2009, pp. 144-146)

.

George Manu – un mare erou al neamului românesc

Într-una din zile sunt mutat în altă parte. Cu mine este și Eugen Dragomir. În noua celulă nu cunosc pe nimeni, în schimb Eugen Dragomir are o explozie de bucurie când dă ochii cu cineva. Ambii se îmbrățișează când se văd. Imediat Eugen Dragomir mă ia de mână și mă prezintă persoanei cu care se îmbrățișase. Era vorba de profesorul George Manu. Fără nicio rezervă sau vreo altă reținere, în mod spontan, ne strângem mâinile prelung, exprimându-ne satisfacția că suntem împreună. Amândoi auzisem unul de celălalt. De acum suntem în aceeași celulă. După ce trece animația de moment, ne împărțim toți opt, câți eram, în cele patru paturi. Voi dormi cu profesorul Geroge Manu în același pat, câtă vreme vom sta în această formație.

Cunoștința făcută cu această persoană, convorbirile ce am avut cu ea, precum și modul de viață ce am dus împreună, le consider a fi cele mai importante, mai fructuoase, din câte am avut în detenția mea.

Afirm aceasta din punctul de vedere al clarviziunii, al orientării, al puterii de a judeca situația politică în ansamblul ei, în prezent și în perspectivă, pe care profesorul George Manu mi le-a împărtășit; de asemenea, pregătirea sa intelectuală, cunoștințele ce poseda în toate domeniile, de la istorie, la muzică, de la filozofie, la literatură, m-au făcut să-l consider a fi o adevărată bibliotecă, mai cu seamă datorită amabilității sale de a împărtăși și altora orice i se solicita. Am constatat dăruirea sa de a veni în ajutorul oricăruia i se adresa cu lămuriri, o precizare, un sfat, calități pe care, cu greu aș putea afirma că le-am mai întâlnit. La toate aceste însușiri se adaugă una care-i era proprie, datorită educației primite: modestia, care-l făcea și mai respectat și mai stimat și mai iubit de către toți cei cu care era în contact.

Deși își pierduse libertatea în 1948, avea un moral sănătos din care împărtășea celor din jur. […]

Profesorul Manu credea că deznodământul nu poate veni decât numai printr-o confruntare militară, în urma unei coaliții capabilă să-și asume întreaga răspundere istorică. Nu vedea acestă posibilitate așa de curând, mai cu seamă în urma convorbirilor cu acei diplomați. Pentru aceasta își exprima convingerea că rezolvarea este de durată și, ca aare, noi cei din închisori să fim pregătiți a rezista cât mai mult cu putință. Excludea orice idee de compromis sau de capitulare în fața noii orânduiri. Prefera să cădem fermi pe pozițiile inițiale, decât să abdicăm. Făcea referire la un dicton, care constituia o conduită etică de urmat: ”decât să învingi printr-o infamie, mai bine să mori mergând pe drumul onoarei”. Era conștient că toate suferințele generației noastre, cum spunea el, a generației ”40-iste” a secolului al XX-lea, nu vor fi zadarnice. […]

Deasemenea, susținea că reprezentăm un simbol al rezistenței românești, al spiritualității creștine împotriva materialismului ateu. Cu asemenea satisfacții în suflete să ne menținem pe pozițiile ocupate acum. Acestea erau convingerile lui. Parcă venea din altă lume, coborât din alte sfere. […]

După ce ne-am despărțit, fiecare urmându-și destinul, ne aflam la câteva celule unul de altul. Ne comunicam prin perete și prin sistemul Morse pe ață. El era singur, izolat de cealaltă lume. Îmi comunică o informație mai aparte. Fusese chemat la conducerea închisorii, propunându-i-se eliberarea imediat, cu condiția ca să lucreze în cercetare nucleară la Dubno, în U.R.S.S.. […]

Când aude el ce i se cere, fără nici o rezervă le dă un răspuns categoric de refuz. Nici nu voia să audă de una ca asta. În acest scop venise cineva special în Aiud, să-i vorbească. A rămas intransigent, pe poziția sa demnă și fără compromisuri.

Readus în celulă, tot singur, este complet abandonat. Într-un târziu îmi comunică că nu prea se simte bine. Începe a-i lipsi pofta de mâncare. În acea celulă nu-i nici un pat. Stă deci pe dușumea doar cu pătura. Cere să fie văzut de medic. Nimeni nu-l ascultă. Este cu totul ignorat. Zace întins fără să se mai poată ridica. Milițienii îl i-au în primire doar văzândul acolo unde sta ghemuit, înfășurat în pătură. Nu mai poate primi nici mâncarea de la un timp. Mult a durat această stare a lui.

Nu-mi mai răspunde la chemările ce i le fac. Vecinii lui de celulă observă toate acestea.

Într-un târziu mi se comunică faptul că fusese dus la infirmerie, nu pe picioarele sale ci pe pătură.

Ulterior am auzit cum a fost primit de medicul închisorii. Dr. Balea văzându-i starea în care se afla a exclamat astfel: ”vai, domnule profesor, cum v-ați lăsat să ajungeți în starea aceasta?” la care el i-a putut da, abia vorbind, următorul răspuns: ”nu m-am lăsat eu să ajung astfel, ci cei m-au lăsat în starea asta”.

Lângă el, în ultimele clipe din viață s-a aflat arhitectul Nicolae Goga pe care-l cunoscusem la minele Baia Sprie și Cavnic. Profesorul George Manu i-a încredințat acestuia ultimele sale gânduri, un fel de testament moral. Goga, după un timp, este adus în Zarcă. Este vecin cu mine. El este cel care ne aduce trista veste. Dar nu numai aceasta, ci îmi transmite un mesaj personal al profesorului, rostit în ultimele lui clipe. ”Spune-i lui Nicki (cum îmi spunea el) ca să spună tuturor să nu cedeze sub nici o formă presiunilor la care vor fi supuși. Să rămână fermi pe poziție, să nu accepte nici un compromis. Să rețină tot ce am vorbit amândoi”.

Nicolae Goga i-a promis că-mi va transmite această ultimă dorință, ceea ce a și făcut. Arhitectul Nicolae Goga este cel care i-a închis ochii. […]

Acesta a fost marele român, un adevărat om de viță nobilă, un adevărat os de Domn, descendent din familia imperială a Bizanțului, profesorul George Manu. […]

Dacă se va scrie vreodată despre calvarul românilor sub regimul comunist, dacă se va menționa vreun nume, acela al profesorului George Manu va fi înscris cu litere de aur dăltuite, la loc de mare cinste.

I-am purtat și-i port venerație ca fiind un mare erou al Neamului românesc, venerație pe care o voi duce cu mine în mormânt.

(Nicu Păun – Din documentele rezistenței nr. 6, A.F.D.P.R., București, pp. 237-249 apud Multele suferinței, Vol. II)

.

 

George Manu – ”se dăruia cu o dragoste infinită tuturor”

Puțini sunt cei care au trecut prin închisorile Aiudului, fără să fi auzit de ”profesorul George Manu”, omul cu o memorie fabuloasă, care fusese, parcă, făcut să fie profesor.

Această vocație a lui a plătit-o sărManul, cu multe săptămâni de izolare și înfometare, care l-au adus uneori pe marginea prăbușirii fizice. Dar, de fiecare dată, când era readus între ”studenții” lui, care eram noi cei de toate vârstele și de toate formațiile intelectuale, renăștea în câteva zile, umplând Zarca cu plăcuțele lui cerate.

Era de o ingeniozitate uluitoare. Metoda cu emulsia de săpun întinsă pe funduri de gamele, pe scândurele, pe talpă, pe cârpe, pe cioburi de sticlă, era rodul inventivității lui inepuizabile. Pe acestea scria cu vârful unui ac, cu litere de tipar foarte mici, deși avea 20 dioptrii la ochelari.

Așa au circulat lecțiile lui de istoria Angliei sau a Franței, geografia lumii, lecțiile de limba franceză sau engleză. Apoi, după însușirea metodei de către noi toți, poeziile lui Radu Gyr, Nichifor Crainic și alți poeți de-ai noștri ca Dragodan, Vișovan, Dem. Iliescu. George Manu nu obosea niciodată! Cu același entuziasm, își relua lecțiile întrerupte din cauza restricțiilor impuse de administrație.

Am avut norocul, să fiu izolat în Zarcă, în perioada 1950-1952, mai multe luni împreună cu acest titan al culturii, ce zăcea în închisorile comuniste. Nu se da învins niciodată. Lucra tot timpul. Când condițiile penitenciare făceau imposibilă comunicarea cu ceilalți, fiind singur în celulă, ”profesorul” cu vârful unui ac pe care-l salva de la orice percheziție, scria pe pereți cursuri întregi din bagajul său de cunoștințe inepuizabile, pentru cei care vor fi mutați în celula unde fusese el. Rodul acestei munci l-au cules unii, citind și învățând: istoria Mării Negre, istoria Americii și a Constituției Americane, dicționare și gramatici de limba engleză și franceză, date de astronomie, fizică nucleară și câte și mai câte.

În una din aceste perioade a inventat și un sistem de comunicare, constând dintr-o combinație a scrierii cu noduri, a vechilor locuitori ai insulei Paștelui cu sistemul Morse. Astfel, pe o simplă ață scoasă din saltea, (când avea așa ceva) sau dintr-un ciorap, înșirat cu noduri mari și mici (nodurile mari fiind liniile și cele mici fiind punctele din alfabetul Morse) texte întregi, care aveau avantajul de a fi ușor de ascuns sau manipulat și aproape imposibil de găsit și descifrat pentru gardieni.

Dacă era cu mai mulți în celulă, făcea imediat ”clasă”, predând tot felul de lucruri interesante, pe gustul fiecăruia. Era plăcerea lui cea mai mare. Acest lucru îi încânta și pe colegii lui de celulă, nesimțind când le trecea timpul. Pentru cei care iubeau geometria, cu ajutorul unei ațe de culoare deschisă, desena pe pătură figurine, pe care demonstra apoi teoreme celebre, care întrețineau tonusul cerebral al studenților săi, creându-le preocupări care-i rupeau de la mizeria cotidiană și-i ridicau în sfera lui Descartes, Pitagora…

Pe soba de tablă, permanent rece, cu o bucată de ipsos din pereți, propunea probleme de algebră elementară sau superioară sau ecuații diferențiale, pe care le fabrica el pentru cei mai înaintați, iar cele mai interesante le imortaliza, scriindu-le pe perete sus, deasupra ușii.

Pentru profesor, această muncă fără întrerupere era o rugăciune de recunoștință către cel Atotputernic, pentru că îl înzestrase cu acest dar dumnezeiesc, de a nu uita nimic din ceea ce învățase. Spunea adesea ”asta este datoria mea”. Când se concentra să reconstituie ceva, cobora în el însuși, ca într-o mină bogată, încărcată cu minerale rare și cu geode splendide; atunci fața lui era complet imobilă, parcă și-ar fi părăsit trupul, călătorind cu spiritul în locuri necunoscute nouă. Aceste momente nu țineau mult, căci își recăpăta repede mobilitatea și volubilitatea obișnuită, asemeni apei unui izvor artezian, care după ce străbate în subteran straturi adânci de rocă, se dăruie, la suprafață, țâșnind în soare, spre potolirea setei celor mulți.

Toți se întrebau, când și cum putuse acest om să acumuleze atât de mult și atât de multe. Eu mi-am dezlegat pentru mine enigma și-mi pare bine s-o fac cunoscută și altora, acum. […]

Era nepotul generalului Manu, cel cu strada, cum spuneam noi între noi. Având de mic o debilitate fizică, părinții au hotărât să nu-l trimită la școală, ci i-au găsit profesori de cea mai înaltă ținută morală și intelectuală, care veneau acasă la elev, după un program alcătuit de însuși generalul. Astfel a învățat istoria nu după Manuale, ci din prelegeri, care i se întipăriseră în memorie pentru totdeauna.

Istoria o ştia şi ne-o preda conjugând evenimentele pe tot cuprinsul Europei. Geografia o preda în mare amănunt, îmi amintesc că pe timpul când se vorbea de Coreea şi războiul de acolo, la una din plimbările în cerc, Nistor Chioreanu i-a şoptit pe apucate: „Măi George, scrie-ne şi nouă ceva despre Coreea, că în afara faptului că este o peninsulă a Asiei de răsărit, mare lucru nu prea ştim!”.

N-au trecut decât 3-4 zile şi circula în toată Zarca o tăbliţă cu două feţe scrise: pe prima faţă, o hartă a Coreei, executată cu o precizie de cartograf, cu toate râurile, cu toate golfurile şi denumirile lor, cu toate oraşele, căile ferate, cum cred că nici un profesor de specialitate coreean n-ar fi putut s-o facă; pe a doua faţă se dădeau date economice, cuprinzând producţia de cărbune, ţiţei, minereu de fier, mangan, cupru, suprafeţele agricole, cele cu livezi, păduri, păşuni, lungimea totală a drumurilor, a căilor ferate, principalele surse de energie şi aşa mai departe.

La alte 3-4 zile a început un serial pe bucăţi de săpun cu preistoria Coreei, înşirând migraţiile de popoare dinspre vest şi sud-vest către est, punând totul în legătură cu marea migraţie a popoarelor mongolice spre America. A urmat apoi istoria Coreei pe alte plăcuţe.

Acesta era omul! O comoară inestimabilă, care se dăruia cu o dragoste infinită tuturor celor care doreau să înveţe.

Memoria şi logica sa atingeau uneori limite care înspăimântau pe oricine, dar mai ales pe imbecilii de anchetatori, care nu puteau sub nici o formă să cuprindă cu mintea lor dimensiunile acestor calităţi.

Astfel, când la sfârşitul lui 1947 a apărut în Franţa raportul redactat de profesor asupra livrărilor noastre către U.R.S.S., demonstrând că plătisem deja de două ori, în materii prime şi produse, cele prevăzute în convenţia de pace, profesorul a fost arestat şi supus la torturi îngrozitoare ca să-şi divulge reţeaua de colaboratori care îi furnizaseră informaţiile. Au trecut luni distrugătoare pentru el până a reuşit să-i facă să înţeleagă procedeul său de lucru: coroborând datele ce se publicau atunci în anuarele statistice cu datele de producţie a diverselor ramuri şi cu datele culese direct de la consulatele comerciale ale principalilor noştri parteneri şi făcând scăderea între producţia totală a ţării şi ceea ce pleacă în altă parte decât U.R.S.S., i-a rezultat cu precizie volumul livrărilor către ruşi.

Nu înţelegeau sub nici o formă cum putea un om să aibă îngrămădite în creier atâtea date, lucru pe care la acel timp nici măcar calculatoarele nu erau în stare să-l facă. Au început să-l tortureze. Exasperaţi, călăii i-au scos ochelarii, şi apoi unul dintre ei, cu o mişcare îndemânatică, executată cu o mică paletă, i-au întors pe dos ochiul drept. O durere îngrozitoare l-a făcut să urle. I-au spus:

„Tâlharule! Ţi-l întoarcem şi pe celălalt pe dos şi apoi ţi-i extirpăm pe amândoi!”

”Ascultați-mă căci vă pot dovedi, că tot ce v-am spus e adevărul adevărat și am lucrat singur, fără complicitatea cuiva!”. În acea clipă i-a venit ideea salvatoare şi le-a propus să ia în mână statisticile de producţie, începând din septembrie 1944 şi să urmărească dacă el cunoaşte exact acele date. A urmat o confruntare care pentru George Manu era o jucărie, deşi trecuseră multe luni de când le lecturase. Pe anchetatorii lui însă, inclusiv pe cei sovietici, i-a dezarmat, convingându-i că se găsesc în faţa unui fenomen unic. Recunoaşterea a venit din partea kaghebistului, în ruseşte:

„Dă-l în … măsii, că are un cap cât tot ministerul vostru de berbeci!”

Când își luase doctoratul în mod strălucit la Institutul Curie, cu o teză de fizică nucleară, pe atunci un subiect ultramodern, a fost solicitat să rămână director de studii la Institut. A refuzat, pentru ca să vină să facă apostolat în țara pe care o iubea. A ținut, după instalarea la catedră, o conferință la Sala Dalles, la care au asistat toți marii profesori de fizică și matematică de pe vremea aceea: prof. Bianu de la Politehnică, Țițeica, Pmopeiu, Mangeron de la Iași, Barbilian, Hulubei și alții. Dintre cei mai apropiați profesorului Manu îi era un unchi al său după mamă, generalul Cantacuzino Grănicerul, cum i se spunea, datorită faptului că fusese comandantul unei divizii de grăniceri. După ce l-au felicitat toți, la sfârșitul conferinței, generalul se apropie de profesor, îl îmbrățișă cu efuziune și-i spune textual: ”Mă! deștept ești!… Ai vorbit două ore și n-am înțeles nimic!”. A fost pentru George Manu un superlativ al aprecierii care, peste ani, îl emoționa din nou când mi-l povestea. ”Vezi tu! posibiliitățile de nuanțare ale limbii române? Ea, este mai profundă, mai expresivă și mai aproape de adevărul nativ decât toate.”

Târziu, în noapte, liniștea totală se lăsă peste închisoare. Cu ochii deschiși încă vegheam. Mi-am dat atunci seama că cea mai mare calitate a ”profesorului”, mai mare chiar decât uriașa sa memorie și putere de muncă, era dragostea, pe care o transmitea celor pe care îi încânta cu tezaurul lui de cunoștințe.

Această dragoste de a cunoaște, transmisă din om în om – asemenea lumânărilor din seara Învierii, care se aprind de la una la alta – a inundat Zarca, apoi Aiudul și apoi, prin cei plecați, toate închisorile, fiind una din formele cele mai puternice de rezistență – rezistența spiritului, învățată de la el.

De aceea acum, la atâția ani de când a plecat dintre noi, cel care a fost George Manu, să nu uităm că ne-a lăsat moștenire dragostea; dragostea lui și a lui Pavel din Tars; să o păstrăm și să o creștem, învăluind în ea tot neamul românesc, spre mântuirea lui, iar pe el să-l odihnească Dumnezeu în Pacea Lui cea Sfântă.

(Gheorghe Jijie – George Manu – Monografie, Editura Babel, Bacău, 2010, pp. 341-345)

.

Profesorul Manu – un mare savant și un adevărat erou al neamului nostru

L-am cunoscut pe profesorul Manu într-o dubă care ne transporta de la Aiud la Gherla. Participaserăm la greva foamei din Aiud din primăvara anului 1957. În urma acelei greve, o bună parte din deținuții de pe Zarcă a fost trimisă disciplinar la Gherla.

Auzisem de el cu un an în urmă când fusesem adus în Zarcă. Când se pomenea numele profesorului Manu, toți cei ce-l cunoșteau personal sau din auzite, simțeau parcă nevoia să se îndrepte din spate și să asculte cu respect.

M-am întrebat de multe ori, cărui fapt se datora acest imens respect? Era condamnat pe viață pentru că fusese legionar1, dar era respectat de toți deținuții indiferent de apartenența lor politică.2 Deasupra calităților de om politic, avea ceva care îl impunea în fața tuturor. Era totodată un mare om de știință. Doctor în fizică și matematică, fusese timp de zece ani asistent al savantei Marie Curie la Sorbona. Învățasem înainte că cel mai mare specialist român în domeniul fizicii nucleare era Horia Hulubei. Mi s-a explicat în închisoare că Hulubei s-a impus în lipsa lui Manu, îndepărtat de la catedră și din cercetări încă din anul 1945.

În afara marilor sale specialități, fizica și matematica, profesorul Manu putea preda cu ușurință chimie, istorie, istoria artelor, biologie, geografie și alte discipline, cu excepția muzicii. Nu se punea problema că n-ar fi cunoscut marii compozitori și principalele lor creații, dar note și tehnică muzicală nu cunoștea, și mărturisea cu regret că era afon.

Nu a existat nici un om care să treacă prin închisoare și să nu dorească să stea cu el în celulă. Când am venit eu în Zarcă, el se afla de șapte ani acolo. De șapte ani nu făcea altceva decât să împartă altora cultura pe care o acumulase de-a lungul unei vieți dedicate științei. Era o enciclopedie cu suflet, într-adevăr cu suflet. Era profund conștient de misiunea pe care o avea de îndeplinit în închisoare, și o făcea cu tot sufletul.

Prin inactivitatea la care eram supuși de administrația închisorilor, toți deținuții eram condamnați la mutilare psihică. Personalitățile intelectuale din Aiud erau însă conștiente de scopul urmărit de Securitate, și atât cât a fost posibil s-au opus cu abnegație și dăruire înfăptuirii acestui țel diabolic. Dintre aceste mari personalități ale gândirii românești, profesorul Manu era poate cel mai marcant. Multilateralitatea și neobosita sa activitate găseau ecou în sufletul fiecăruia dintre noi. Prin ținuta, exemplul, și mai ales activitatea sa, profesorul Manu s-a opus ca o stâncă mutilării sufletești a deținuților.

Muncea, de când se scula dis-de-dimineață până seara târziu, pentru a trimite în fiecare celulă tot ceea ce i se cerea, căci nu cred că a existat un singur om în Zarcă, în acea perioadă, care să nu-i fi pus măcar o singură întrebare. Muncea cu toată convingerea și tot devotamentul să salveze deținuții pe care Securitatea voia să-i ducă la disperare și nebunie. Și munca profesorului Manu nu a fost zadarnică.

Cât a trăit în închisoare, a ținut adevărate cursuri universitare de limbi străine (engleză, franceză, germană), istorie (a României, Franței, Rusiei, Americii), geografie (a Americii de Nord, Chinei, etc.); istoria artelor, istoria descoperirii și evoluției energiei atomice, și multe altele.

Era mândru de franceza învățată de la el de Duță Costin care avusese ”noroc” să stea trei ani în aceeași cameră cu profesorul.

Cursurile sale erau scrise pe mici tăblițe de săpun și transmise celorlalți deținuți de cele mai multe ori prin așa zisa cameră de baie și W.C., sau uneori chiar sub ochii orbi ai gardienilor. Această permutare continuă de tăblițe era riguros planificată, o tăbliță rămânând, în general, numai o singură zi în aceeași celulă. Descoperirea unei asemenea tăblițe putea să ne coste 10-14 zile de izolare cu regim sever. Primejdia nu ni se părea mai grea însă decât idiotizanta inactivitate întelectuală la care ne supunea conștient administrația. Noi, deținuții de pe Zarcă și alte secții ale Aiudului, le-am înfruntat cu curaj, iar el, profesorul Manu, cel mai grav vizat dintre noi toți, nu a ezitat nici o clipă să-și continue munca de apostol.

Când transmiterea informațiilor și a lecțiilor pe plăcuțele de săpun a devenit cunoscută Administrației și gardienilor, și am început să fim controlați și supravegheați cu strictețe, s-a renunțat la această cale, dar activitatea intelectuală a continuat neabătută. Profesorul Manu a creat atunci cel mai nebănuit mijloc de transmitere a informațiilor: sistemul de morse pe ață… un fir lung de ață scoasă din saltea… un noduleț pe acest fir însemna un punct, două nodulețe apropiate însemna o linie. A fost poate cel mai ingenios și mai eficace mijloc de comunicație între deținuți, creație a gândirii și inteligenței marelui profesor. Cui putea oare să-i treacă prin minte că un ghemotoc de ață aruncat la gunoi conținea cea mai înălțătoare hrană sufletească transmițându-se sub ochii incapabili să vadă lumina ai brutelor de pază. Ceea ce se putea scrie pe hârtie într-o oră, se ”înnoda” pe ață în două zile de muncă încordată, dar Manu nu s-a plâns niciodată. Făcea acest lucru cu plăcerea profesorului care își pregătește elevii, cu dragostea Apostolului care își îndeplinește misiunea.

George Manu nu era numai un intelectual de mare clasă, ci și un neîntrecut artizan. În tot ceea ce făcea, tindea spre perfecțiune. Scrisul său, de exemplu, era mai frumos și mai ordonat decât cel de tipar. Nodurile de pe ață erau de o regularitate de neimaginat. Când două ațe trebuiau înnodate, nodul de legătură nu era niciodată în plus, ci făcea parte din cod, încât niciodată nu-ți dădeai seama care era nodul de legătură.

A fost scos din zarca Aiudului după opt ani de penitență ca să poposească apoi în zarca Gherlei. Cu această ocazie ne-am întâlnit în duba care ne transporta acolo. La Gherla am stat trei săptămâni în aceeași celulă cu alți trei camarazi de suferință. Am fost un fericit că am avut prilejul să stau cu Profesorul chiar și atât de puțin. Împreună cu ceilalți trei deținuți eram numai ochi și urechi să nu pierdem nimic din ce spunea și transmitea George Manu.

Adeseori, îl priveam admirativ și-l studiam pe furiș. Avea pe atunci 54 de ani. Purta ochelari cu lentile foarte groase, nu era prea înalt și părea foarte modest, prea modest pentru ceea ce era. O singură dată, vorbindu-ne despre un curs ținut la Paris, a ridicat capul, și-a îndreptat spatele și a aruncat o privire peste celula transformată pentru o clipă în aula Sorbonei, cuprinzând cu ochii ”sutele” de studenți care îi umpleau sala până la refuz…

Atunci am văzut în el ”proferosul”.

Nu avea nimic din temeritatea luptătorului revoluționar, și nici ascunzișurile sau cinismul oamenilor politici. Era profesorul calm, stăpân pe cunoștințele sale, și gata oricând să le comunice altora. Avea parcă ceva din măreția familiei din care se trăgea. După mamă era Cantacuzin, dar nu familia îi dădea strălucire, ci el făcea să lucească încă o floare pe arborele genealogic al familiei de bazilei Bizantini.

Era sănătos la trup, la minte și la suflet, și avea o mare memorie gata să-l servească în orice clipă. Întrebându-l odată de câte ori a citit lucrările pe care ni le prezenta, a răspuns: ”O singură dată, dar atunci m-am confundat cu cartea.”

Ne-a vorbit odată despre o lucrare la lui M. Roller în legătură cu Răscoala din 1907, în care erau reproduse telegramele dintre Ministerul de Război și unitățile militare care participaseră la reprimarea răsculaților; precum și între Ministerul de Interne și prefecturile de județ, și răspunsurile acestora. Cu acest prilej, profesorul a făcut următoarele remarci:

”Am fost foarte măgulit când am citit ordinele date de bunicul meu (generalul George Manu, ministru de război la acea vreme), de a nu se trage în răsculați. Am studiat toate aceste telegrame și am calculat numărul persoanelor împușcate de autorități. Acest număr nu depășește 400, din care aproximativ 40 erau o bandă de tâlhari care operau pe malurile Oltului. Aceste telegrame constituie singurul document istoric despre cei morți la răscoală. De unde scoate presa comunistă numărul de 11.000 de țărani împușcați în 1907? Nu am înțeles niciodată de ce regimurile democratice din trecut nu au publicat aceste telegrame care le-ar fi desvinovățit de o cifră atât de apăsătoare.”

Printre alte lucruri importante, pe care mi le-a spus profesorul George Manu, demn de reținut este cartea pe care a scris-o nu mult înainte de a fi arestat. Se intitula ”Behind the Iron Courtain”. Fusese expediată pe căi ascunse în Apus și tipărită deja în lumea liberă. Autorul ei nu se cunoștea.

În ancheta profesorului Manu a reieșit că autorul acestei cărți era el. Unul dintre ofițerii anchetatori i-a spus: ”Domnule!… și cât ne-am bătut noi capul ca să aflăm cine a scris-o. Și conține numai date bazate pe documente, care nu pot fi combătute.”

Multe din aceste documente, a complectat profesorul, mi le-a pus la dispoziție Anton Golopenția, pe atunci director general la Institutul Central de Statistică. Mai târziu a fost și el arestat și ucis în timpul anchetei.

La Gherla a continuat aceeași muncă începută la Aiud. Am stat trei săptămâni împreună, după care eu am fost transferat la București. Am regretat enorm despărțirea de el. De atunci nu l-am mai văzut nici o dată. Am aflat că a fost readus la Aiud după un an și jumătate, unde cu aceeași grijă a continuat preocuparea sa cu viața spirituală a condamnaților.

George Manu avea o sănătate de fier care i-a impresionat pe mulți. Ne mărturisea că în închisoare nu suferise nici o boală. ”Mi-e rușine să spun că sunt închis de zece ani”, afirma uneori.

În cadrul ”reeducării”, la care au fost supuși toți deținuții din Aiud, a avut o atitudine conformă cu sufletul său: demnă, dârză, constantă, fără nici un fel de înclinare. A fost un exemplu pentru toți ceilalți. Toți cei din Zarcă l-au urmat în tăcere. Binele a fost infestat însă de rău.

Printre oamenii căliți acolo, au fost introduși agenții administrației. Curând s-a aflat, dacă mai era nevoie, cine este creierul și sufletul rezistenței din Zarcă. I s-a aplicat un regim foarte sever, și a avut nenorocul – el, omul sănătos – să se îmbolnăvească de T.B.C.

Colonelul Gheorghe Crăciun, Comandantul închisorii Aiud, i-a refuzat orice fel de tratament medical. Când se știa sigur că moare, a fost transportat la Spitalul închisorii.

Și, pe dealul din preajma Aiudului, la Cimitirul Trei Plopi, în gropi neștiute de nimeni, uitate chiar și de cei care le-au săpat, unde zac mii de trupuri desuflețite în chinurile Aiudului, se află și profesorul Manu, un mare savant și un adevărat erou al neamului nostru.

La aflarea tristei vești, a fost o consternare generală în sufletele deținuților din Aiud, cu atât mai mult, cu cât treceau prin grele vremuri ale reeducării.

Dar, așa cum se întâmplă cu oamenii de măreția lui, Profesorul Manu nu a murit de tot. Sufletele, care au primit tot timpul hrana spirituală prin neobosita lui strădanie, continuă să-l poarte cu ele și-l vor purta de-a pururea.

(Ion Dima – George Manu. Monografie, ediție îngrijită de Gheorghe Jijie, Editura Babel, Bacău, 2010, pp. 317-321)


1. George Manu nu a fost condamnat pe viață pentru că fusese legionar ci pentru că a fost unul din membrii de bază ai Mișcării Naționale de Rezistență și mai ales pentru că a editat cartea ”Behind the Iron Courtain”, sinteză în care U.R.S.S. era demascată ca țară care jefuia sistematic patrimoniul națiunii române.

2. În acest sens este elocvent exemplul profesorului de psihologie Nicolae Mărgineanu, a cărui aversiune față de Mișcarea Legionară este de netăgăduit. Cu toate acestea, profesul Mărgineanu îl va evoca la modul cel mai frumos pe George Manu, cu care a avut ocazia să facă schimb de experiență în zarca Aiudului.

.

George Manu a fost una dintre limbile de foc care s-a pogorât în închisoare ca asupra apostolilor

Am ajuns în celulă cu George Manu după o perioadă de cruntă izolare. Cu patru luni de zile mai înainte, fuseserăm izolaţi – selecționați după criterii numai de Securitate ştiute – vreo optzeci de inşi. Nu am fost introduşi in celulele celorlalți deținuți. În marele penitenciar Aiud, care avea trei clădiri rezervate deținuților ci numai într-una mai restrânsă, numită Zarcă – zarcă, cuvânt unguresc, înseamnă închisoare – deci o închisoare în închisoare.

Este bine să descriu felul in care am intrat eu in Zarcă pentru că a fost identic în tratament pentru toți cei de acolo.

Venisem cu o dubă auto, vreo douazeci de persoane. Ne-au debarcat în fața clădirii numite Zarcă. Am fost urcați la etaj, unde ne aşteptau o serie de milițieni, fiecare cu un ciomag în mână. Ajuns în faţa unuia dintre ei mi-a spus:

– Dezbracă-te la piele!

Evident, familiarizat cu disciplina de puşcărie, m-am dezbrăcat, m-a perchezitionat, întâi la haine, cu mare minuție, ca mai apoi să treacă la percheziția corporală. Greu de imaginat ce putea să găsească pe corpul meu gol, dar totuşi aceasta s-a făcut, nu cu mâna, ci cu un băț, o vergea de lemn, m-a scormonit în urechi, ca şi când aş fi avut ceva în urechi, m-a scormonit în gură, pe la gingii, ca şi când aş fi ascuns ceva în gură sau sub limbă. Cu vergeaua m-a controlat şi în anus.

Am înțeles că acelaşi milițian a aplicat un tratamentul similar tuturor celorlalți, cu aceeaşi vergea trecută prin toate părțile corpului scormonea şi în gură. Spun aceasta nu ca un episod din biografia mea ci ca un episod din biografia lui George Manu, pentru că şi el a fost supus aceluiaşi tratament.

George Manu a intrat, la fel ca mine, într-o celulă goală în care nu era absolut nici un obiect. Nici pat, nici rogojină, nici saltea, nici pătură, nici scaun, nici masă, nimic, iar eu în pielea goală. Era în noiembrie. Începuse să se simtă frigul, care ne pătrundea până la os. După un timp mi-au fost aruncate, cu un dispreț care se voia nimicitor, o pereche de chiloţi, o cămaşă cu mâneci scurte, o bluză cu coatele tocite şi roase, şi un pantalon din reformele altor închisori, sau aduse în acest stadiu de uzură de cei care acolo, în Aiud, le purtaseră. Speram să mi se dea măcar o rogojina, să mi se dea măcar o pătură. Nimic din toate acestea. După câteva ore a apărut din nou milițianul, care mi-a băgat în celulă o tinetă, obiect din ceramică de circa patru litri, pe care trebuia să-l folosesc pentru nevoile fiziologice.

A trecut ziua fără ca să ne dea ceva de mâncare. Natural, nici nu am încercat să dorm pentru că nu puteam să dorm fără nimic pe podea. Şi speram că în cele din urmă ni se vor da saltele, pătură sau paturi. Nu s-a întâmplat aşa ceva. Totuşi a venit un, ceea ce se numeşte, terci – noi ardelenii îi spunem cir de mămăligă – la amiază ni s-a dat o aşa-zisă ciorbă de varză, în care erau două foițe de varză, fiecare de mărimea unei cutii de chibrituri, cu un gust uşor sărat. Seara ni s-a dat un ceai, din coajă arsă de pâine.

Aceasta a fost alimentația noastră acolo. Dar n-a fost doar prima zi, ci la fel a continuat şi in următoarele. Într-un târziu regimul ni s-a îmbogățit, în sensul că ni s-a dat o ciorbă de arpacaş. Ciorba de arpacaş conţinea maximum patrusprezece boabe de arpacaş. Dar puteau să fie şi numai trei. Nici o găină n-ar fi supravieţuit cu patrusprezece boabe de orz pe zi. O nouă îmbunâtâtire am cunoscut atunci când ni s-a dat un nou aliment, bogat în sine, valoros în sine, dar nu în castron, pentru că am numărat maximum nouă boabe de fasole. Putea să fie şi trei, dar mai erau şi hoaspe goale de boabe.

Trecând aşa câteva săptămâni am auzit o bătaie în perete. Notez că am intrat în celulă desculţ, mi s-au dat o pereche de bocanci, uzaţi, scorţoşi, fără şireturi, fără obiele, fără ciorapi. Făcea ca frigul să fie și mai bine simțit pe pielea scorojită. Același tratament l-a avut bineînțeles şi George Manu. Bătaia din perete mi l-a identificat prin glas pe profesorul Petre Tomescu, fostul ministru al sănătății pe vremea lui Antonescu. Principala lui vină era faptul că a fost ministru pe vremea lui Antonescu şi, că deci era vinovat de dezastrul ţării pentru că în calitate de ministru al sănătăţii nu se putea să nu fi ucis comunişti, nu se putea să nu fi ucis sovietici – acesta era raționamentul Securităţii. Profesorul Tomescu mi-a spus:

– Eşti tânăr şi trebuie să supravieţuieşti. Să știi că suntem aici pentru a fi exterminați. Singurul mod de a lupta împotriva exterminării este plimbarea. Te plimbi necontenit de dimineaţa până dimineața, cine nu se plimbă, moare. Acesta este planul Securității şi noi nu putem colabora la planul de ucidere a noastră prin indolenţă, prin lenea de a ne mişca. Ai resurse şi mişcă-te continuu.

Am uitat să menţionez că absenţa totală a mobilierului era completată şi de absența totală a cercevelelor de la ferestre. Singurul obstacol în calea frigului nefiind decât zăbrelele.

Am stat aşa vreo patru luni de zile. Lucru de necrezut, biologic, medical, fiziologic, că poate cineva să umble patru luni de zile. De necrezut, de aceea nici n-am scris, pentru că ceea ce aş fi scris ar fi fost luat în deriziune de către toţi, nimeni n-ar fi putut accepta că un om poate să umble fără oprire patru luni de zile. Dar cine n-a umblat, a murit.

Am mers patru luni de zile, patru luni cu alimentaţia pe care v-am descris-o, pe ger – pentru că a venit decembrie, ianuarie, februarie, martie – a fost o iarnă năprasnică la sfârşitul căreia din optzeci de inşi din câţi intraserăm mai rămăsesem în viață treizeci.

V-am descris situaţia mea pentru că este identică pentru toţi cei care au intrat în Zarcă. Şi vorbind despre ce am pătimit eu, întelegeți ce a pătimii George Manu, cu care eu nu am fost atunci acolo, pentru că eram, singur în celulă. Dar toate cele spuse despre mine sunt aplicabile literă cu literă lui George Manu, lui Radu Gyr, lui Radu Mironovici, … în sfârşit, tuturor celor care erau acolo.

La capătul acestor patru luni, la sfârşitul iernii, înțelepciunea de partid a socotit să fim scoşi din izolarea cruntă în care ne aflam şi să fim grupați mai mulți în celulă. Am fost introdus în celula numărul trei de la etajul Zărcii. Am fost ultimul care am intrat în această celulă.

În faţa mea apar nişte figuri desfigurate de foame, scheletice, atât de istovite şi de secătuite de substanță, încât prin pielea capului, prin pielea frunții li se vedea sutura oaselor craniene. În special la frunte şi la tâmple se putea bine distinge sutura oaselor. Celula în care am fost introdus era dominată nu de o persoană, pentru că nu m-a impresionat persoana, era dominată de o pereche de ochelari. În întunericul, în semiobscuritatea celulei strălucea o pereche de ochelari. Nu strălucirea lentilelor ciobite le făcea să fie remarcate ci strălucirea privirii din spatele lor. Ulterior mi-am dat seama că nu strălucirea privirii era cea care se reflecta ca dintr-o oglindă, ci strălucirea inteligenței: Inteligența aceasta care strălucea dincolo de lentile, dincolo de orice priviri, era inteligența lui George Manu.

Cel care s-a ridicat să mă îmbrățişeze ca pe ultimul venit a fost doctorul Ilie Niculescu. Doctor nu în medicină ci în ştiințe economice. Tânăr şi el, abia dacă depăşise treizeci – treizeci şi cinci de ani. Avea o figură care îți inspira, îți exprima puritate, sinceritate dar în acelaşi timp fermitate. Mai erau acolo Radu Mironovici, Dan Brătianu, prințul Mavrocordat şi generalul Iacobici şi profesorul George Manu. Toți m-au primit cu toată căldura posibilă şi imaginabilă. Cu atât era mai elocventă această căldură dacă o comparam cu bestialitatea celor care mă introduseseră aici. Eram tânăr, cel mai tânăr dintre ei, dar şi bătrânii s-au simțit datori, în dragoste, să se ridice şi să mă primească. Am ajuns între ei cu timiditatea novicelui, cu timiditatea pe care ți-o inspiră prestanța unor asemenea personalități recunoscute.

Ce era de remarcat în această celulă? Discuțiile de înalt nivel intelectual. Pe mine, care făcusem filologia, m-au impresionat, în special, cunoştințele subtile de limbă engleză ale celor prezenți. Că George Manu era firesc să vorbească perfect englezeşte, având în vedere familia şi educatia pe care o avea, nu mă miră. Că Nicolae Mavrocordat era firesc să vorbească perfect franțuzește şi englezeşte prin educația pe care o primise, dar ca Ilie Niculescu să intre în competiție cu ei prin cunoaşterea perfectă a limbii engleze m-a uimit. Şi am asistat timp de săptămâni la discuții asupra unor nuanțe de expresii şi de intonare, de conținut a unor cuvinte englezeşti, pe care cei prezenți, de şcoli diferite – fie de şcoală Cambridge, fie de şcoală Oxford – şi le disputau.

În această dispută lingvistică – la care eram simplu spectator, neavând cu ce să particip – a excelat George Manu. Alături de cunoştinţele de subtilitaie ale limbii engleze el adăuga o erudiție absolut uimitoare. Nu mă refer la cunoştinţele de ştiinte exacte ci la cunoştinţele de istorie politică, de filosofie, de literatură, din toate domeniile extrăgându-și material informativ pentru demonstrația sa filologică.

Ca nimeni altul mi-a vorbit despre masonerie, despre leninism şi despre primejdia pe care o prezintă pentru noi prezenţa în coasta României a acestui bloc masiv asiatic, Rusia sovietică. Deşi Rusia este considerată ca un teritoriu locuit de popoare slave nu demografia contează ci ideologia. Toată această masă de popoare slave ideologic era satanizată prin educaţia marxistă, ateistă şi criminală care i s-a făcut. De aceea, din acest moment eram înspăimântat de masivitatea acestui bloc din coasta României, care oricând risca să-și rupă băierele şi să se reverse asupra Europei. Fapt asupra căruia ne avertiza George Manu.

– Noi nu vom ieşi de aici, dar tu vei ieşi – îmi spunea mie. Tu vei vedea împlinindu-se ceea ce-ţi spun eu acum. Se vor înstăpânii ruşii tot mai mult peste noi şi aşa cum în trecut Europa a fost răvăşită de invaziile barbare astăzi vom trăi o nouă revărsare, chiar dacă nu cu tancurile, căci războiul a trecut dar va fi o revărsare de comunism şi de ateism venită de la Moscova.

Era un om de înălțime mijlocie… Ce să zic? Un metru şaptezeci-şaptezeci şi cinci. Să spun că era slab ar fi de prisos. Am spus că i se vedeau oasele frontale la limita suturii dintre ele. Parcă vedeam prin piele subţiată a frunții zimţişorii prin care oasele frunții se îmbinau între ele. Odată, când ne-a vorbi despre Dante şi ne tâlcuia strofa de pe frontispiciul Infernului, a intrat un milițian în celulă.

– Ce spui tu, mă, acolo, Ochilă?

Îi ziceau Ochilă profesorului Manu pentru că purta nişte ochelari care nu puteau să nu atragă atenția. Nişte ochelari care fuseseră striviţi, călcați în picioare și acum, cu mâna lui extrem de meticuloasă, extrem de pedantă, cu atâta migală şi-a reparat ochelarii, şi i-a legat în fel şi chip cu sfoară… cu ce sfoară? Cu sfoara scoasă din pături și din cămaşă. Destrămam cămașa, răsuceam firul pe care reuşeam să-l scoatem din cămaşă şi cu acest fir răsucit, el și-a constituit armătura ochelarilor, şi-a legat braţele ochelarilor, şi-a legat rama ochelarilor. La una dintre lentile aţa trebuia să se încrucișeze peste lentilă pentru că altfel cădeau cioburile de lentilă. Oricât de ciobită ar fi fost lentila, prin ea răzbătea strălucirea ochilor săi care corespundea aceleaşi străluciri de pe zâmbetul lui.

Avea nişte buze subtiri mereu cu un surâs pe ele. Parcă aşa se născuse, surâzând. Și acuma în închisoare, când discuta cu anchetatorii, când îi înfrunta pe milițieni, el parcă surâdea. Nu o făcea cu sfidare, nu simula bunătatea şi bunăvoința, amabilitatea, nu, aşa era figura lui, mereu dispusă la surâs.

Vorbind, te privea. Probabil era obişnuit să vorbească cu bărbia în piept şi ne privea peste ochelari. Încât toată strălucirea ochilor se vedea dincolo de ramele ochelarilor, contribuind la imprimarea cuvintelor care le comunica. Cum o fi fost afară? Desigur că era mai corpolent. În închisoare însă nu vă pot descrie slăbiciunea lui diferită de a altora că toți erau scheletici.

Ceea ce îl distingea pe el de ceilalți era febrilitate mâinilor. Pentru că cosea, scria, făcea noduri, desena – unde desena? Pe talpa bocancului, pe perete. Ca să nu ne umple păduchii ni se dăduse D.D.T. Ungea fundul gamelei sau talpa bocancului, cu emulsie de săpun, peste care presăra D.D.T, şi pe acest material didactic, cu un vârf de aşchie făcea o schiță şi ne făcea portretele fiecăruia. Avea o îndemânare în a surprinde esențialul de pe fizionomia fiecăruia. Păcat că aceste schite extraordinare nu s-au putut păstrat. Ar fi vrednice de un muzeu.

Bătea alfabetul Morse. Cu mâinile sale febrile avea o viteză de bătaie uluitoare pe care noi ceilalți nu o puteam realiza. Bătea Morse cu alfabetul de închisoare. Fiecare linie era două bătăi şi fiecare punct era o bătaie. Şi bătea amețitor. Se oprea din când în când din bătăi ca să savureze efectul cadenței în care bătea, se întorcea spre noi şi zâmbea, vrând parcă să spună: a fost bine? Era el însuşi încântat de performanțele pe care le avea ca mânuitor al acestui instrument Morse adaptat la închisoare.

În viața de celulă era deosebit de cald, deosebit de blând, de îngâduitor, de înțelegător cu ignoranța mea, chiar şi a generalului pentru că nici unul dintre noi nu se putea compara cu el în cultură, în inteligență şi în minuția cunoștințelor. Țin minte un moment absolut dramatic când George Manu ne vorbea cu o candoare de adolescent, parcă mărturisind o puritate pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o la vârsta pe care o avea, vorbea atunci despre realitatea minunilor lui Hristos.

– Eu nu vă vorbesc ca teolog, eu vă vorbesc ca om de știință. Şi toate minunile lui Hristos pot fi abordate cu toată rigoarea de ştiință, fără a avea pretenţia că epuizăm misterul. Dar atâta cât este accesibil minții noastre din minunile şi supranaturalul învățăturii lui Hristos avem datoria să-L epuizăm. Şi eu ca intelectual creştin nu pot să nu-mi investesc întreaga capacitate intelectuală în a-L cunoaşte pe Hristos.

Era omul acesta un om sec, searbăd, de știință? Era un fizician care stătea aplecat pe microscop şi pe calcule aritmetice? Desigur că era. Dar pe deasupra era ceea ce nu se bănuia, un credincios.

Era un credincios de o adâncă fervoare, nu bigotă, nu manifestată în gesturi. Nu ne-a povestit niciodată că a participat la vreun pelerinaj, nu ne-a povestit niciodată că a avut vreodată o educaţie spirituală, dar cu firea lui de cercetător şi setos de a cunoaşte, am convingerea, că a parcurs o întreagă literaturi patristică, pentru că nu rareori făcea aluzii sau cita din sfinţii părinți ai Bisericii.

M-am mirat, dar desigur mirarea mea era deplasată. Cum de acest om a acumulat cunoştinte de teologie, pentru că viața lui n-a fost una în teologie, alta în Biserică. A fost una în laborator, a fost în familie, a fost un om de societate. Când a învățat teologie? Când a citit teologie? Pentru noi este de mirare. Pentru el era lucru perfect normal. Pentru că aceasta era forța lui intelectuală de a asimila totul şi de a putea transmite cu fidelitate tot ce a asimilat.

Ştiind că sunt catolic n-a evitat nici sursele catolice şi puțini inşi mi-au vorbit cu atâta competență despre gândirea științifică a Sfântului Thomas d’Aquino:

– Care n-a fost numai un teolog, măi mânzule, a fost un om de ştiință. Toată gândirea lui stă la baza științei de astăzi. Ține minte ce-ți spun: Thomas d’Aquino a avut o gândire perfect științifică, aplicată domeniului teologic.

Bineînteles că citisem și eu până la vremea aceea din literatura spirituală a creştinismului dar nu aş fi putut să fiu în stare să formulez asemenea judecăți şi aprecieri despre o persoană ca cele pe care le făcea George Manu.

Imi amintesc cum ne vorbea despre Dante – era în stare să citeze cânturi întregi din Dante, nu mai puţin din Baudelaire, din Paul ClaudeL din Goethe. Ne reproducea şi interpreta strofa înscrisâ pe frontispiciul intrării în infern: Lasciate ogni speranza, voi che entrate – lăsați orice speranță, voi cei care ați intrat:

Nu-i adevărat, bătrâne Dante – zicea George Manu – nu lăsăm nici o speranţă afară, intrăm cu speranță în infern, pentru există un Hristos în cer.

Fizicianul vorbea de un Hristos în cer atuncea când intra în infern. Vorbea cu calm, cu convingere, cu vigoare, dar potolit, despre doctrina comunistă, despre urmările comunismului în societatea de mâine a României şi a Europei:

– Vinovat nu este Stalin pentru comunism. Să nu crezi măi – îmi spune mie – să nu-l acuzi pe Stalin, nu el este vinovatul, ci Satana. Pentru că Satana l-a inspirat pe Marx, Satana l-a inspirat pe Lenin şi Satana şi-a manifestat violența prin Stalin, acolo trebuie căutată originea răului, acolo unde s-a produs o revoltă împotriva iubirii lui Dumnezeu, în cer. Deci Arhanghelul Mihail l-a izgonit pe Satana cu flacără de foc pentru că a îndrăznit să fie semeț în faţa măreției lui Dumnezeu. Ține minte ”mânzule” ce-ți spun, că nu vei mai auzi aceste lucruri după ce vei ieşi. Întregii lumi, întregii societăți româneşti îi va fi frică să vorbească despre ceea ce a trăit. Dar tu să ții minte şi să scrii. Tu vei ieşi, noi nu vom ieşi, şi dacă tu nu scrii, să ştii că nu comuniştii ne-au ucis, ci voi ne-ați ucis, care nu spuneţi ce am trăit noi aici.

Am stat vreo şase luni în aceeaşi celulă. Pe lângă rugăciunile pe care le făceam, în comun sau separat, fiecare povestea câte ceva. Desigur că cel mai puţin povesteam eu, în afară de cazul când trebuia să fac eu sfertul de oră de rugăciune în comun, în rest vorbeau ceilalţi care aveau o experienţă bogată de viaţă. Generalul Iacobici umblase prin lume, prinţul Mavrocordat la fel. Radu Mironovici era un om tăcut, nici el nu prea vorbea, în schimb Ilie Niculescu şi George Manu povesteau mult.

George Manu în special ne purta prin toată literatura, prin toată filosofia şi prin toate doctrinele politice. Cel mai mult m-au impresionat pe mine – pentru că mi-era un domeniu mai puţin cunoscut – prelegerile despre primejdia comunistă şi prelegerile lui despre primejdia masoneriei.

Toate aceste prezentări le făcea dintr-o perspectivă creştină. Îl solicitam câteodată să ne vorbească despre subiecte de ştiință.

– Ştiinţă veți putea auzi afară, căci e plină librăria de cărți de ştiință. Despre Hristos nu veţi auzi, despre cum se trăieşte cu Hristos în suferință nu veți auzi afară, pentru că sunt scoase cărțile de această natură. Și veți auzi doar minciunile ce spune partidul despre Hristos şi despre trăirea spirituală.

De aceea el se străduia să ne informeze şi asupra vieții spirituale să ne transmită experiența sa spirituală de om de ştiință. Desigur, credibilitatea de care se bucura George Manu în fața noastră era alta decât cea de care s-ar fi bucurat un teolog, un preot. Pentru că fiecare ar fi putut să fie creditat că face o pledoarie pro domo, că îşi face meseria. George Manu nu-şi făcea meseria vorbind despre Hristos, ci făcea o mărturisire de conştiință.

Ştia că societatea românească nu se va putea salva decât prin credință, nu prin știință:

– Trăim într-un veac al ştiinței şi credem că totul se rezolvă prin ştiință. Vă spun eu, un om care am stat pe microscop: nu prin știință, nu prin laborator, ci prin credință.

George Manu a fost una dintre limbile de foc care s-a pogorât în închisoare ca asupra apostolilor şi ne-a vorbit nouă cu limba ştiințifică pentru a înțelege ceea ce nimeni n-ar fi putut înțelege decât în lumina Sfântului Duh.

(Mărturie dată de monseniorul Tertulian Langa monahului Moise în iunie 2006; publicată în volumul George Manu. Monografie, ediție îngrijită de Gheorghe Jijie, Editura Babel, Bacău, 2010, pp. 332-340)

.

Profesorul George Manu – răbdare imensă şi dedicaţie deplină faţă de oameni

Cu câteva luni mai înainte [de începerea procesului de reeducare n.n.], a închis ochii pentru totdeauna profesorul George Manu la infirmeria închisorii, respingând cu dispreţ orice târguială cu schingiuitorii Neamului. Profesorul George Manu a fost una dintre cele mai eminente figuri ale închisorii din Aiud şi, probabil, în întreaga țară nu am avut mulţi ca el. Lui i s-a solicitat cu stăruinţă, luni întregi, ca să accepte misiunea de intermediar între deţinuţi şi administraţie, în vederea pregătirii căii de reeducare în lumea deţinuţilor din închisoare.

Cu preţul propriei sale vieţi, el nu şi-a trădat conştiinţa şi a rămas tot timpul pe o poziţie netă şi categorică contra regimului comunist, pe care l-a denunţat şi l-a condamnat pentru infamiile lui.

Nu putem trece peste acest nume, care va rămâne ca un stindard de virtute al Neamului românesc din timpurile de prea tristă bejenie, fără a revela ce a însemnat profesorul George Manu pentru închisoarea Aiud şi cât de covârşitor va rămâne memoria acestui savant şi martir în istoria rezistenţei şi politicii româneşti. Dacă pentru unii oameni închisoarea a fost un loc unde s-a intrat pentru a se muri sau a ieşi din ea ”mort” pentru o cauză, George Manu a intrat viu în închisoare şi va rămâne deapururea viu, indiferent că nu a mai ieşi de sub bolţile ei sumbre şi reci.

George Manu s-a născut dintr-o familie de vechi intelectuali români, din aristocraţia tării noastre şi, în acelaşi timp, dintr-o familie a cărei membri au fost prezenţi de câteva ori la prezidarea destinelor României. Astfel, boierul Ion Manu din Țara Românească, a fost membru în Căimăcămia din 1858, alăturea de I. A. Filipescu şi Emanoil Băleanu. Bunicul profesorului George Manu a fost generalul Gheorghe Manu (1833-1911), care s-a distins prin bărbăţie şi patriotism în războiul de independență, fiind ministru de câteva ori.

După anul 1944, cel ce era profesor la Politehnica din Bucureşti în acea vreme, a sesizat groaznicul pericol în care era asvârlită România de pe urma semnării unui armistiţiu fără nici o garanţie reală, şi de aceea profesorul George Manu a trecut neîntârziat la acţiune. El nu făcea parte din acea categorie de oameni politici în care să se împreune genialitatea gândirii cu temeritatea faptei şi ieşirea pe baricade. George Manu era prin excelentă un erudit şi un savant. Pentru el convingerea în iminenta justiţiei triumfătoare şi în puterea ireductibilă a cuvântului, constituiau pârghii existenţiale cu conţinut metafizic.

La scurt timp după capitularea României în fața puhoiului sovietic, George Manu a întocmit un amplu Memoriu către marile puteri aliate, exclusiv U.R.S.S., în care demonstra şi detaila prin cifre şi date concludente adunate cu multe riscuri, de riguroasă exactitate, spolierea şi jaful la care era împinsă România prin armistiţiul încheiat. Acest Memoriu va constitui odată un document de mare valoare a felului cum unii dintre cărturarii țării au înţeles efectiv şi patriotic să-şi servească ţara şi să lupte împotriva uzurpatorilor comunişti.

În anul 1948, George Manu, a cărui activitate era urmărită pas cu pas de Securitate (atunci numindu-se încă Siguranţă), a fost implicat în aşa numitul Proces al Marei Trădări Naţionale, După cum se ştie, în grupul celor acuzaţi de trădare naţională, erau cuprinşi reprezentanţi ai tuturor partidelor politice romaneşti şi chiar şi unele persoane cari nu au aparţinut vre-unei grupări politice oarecare, cum au fost, de pildă, profesorul Nicolaie Mărgineanu sau industriaşul Max Auschnitt, dar cari aveau temute relaţii cu puterile Occidentului sau, pur şi simplu, exercitau încă puternice influiențe în economia României. Alăturea de inginerii Ion Pop, Ioan Bujoiu, de Max Auschnitt sau profesorul Nicolaie Mărgineanu, au figurat persoane bine cunoscute în viaţa politicii româneşti, ca Nicolaie Pătrașcu, Nistor Chioreanu, din partea Mişcării legionare, sau Horia Măcelaru, membru al partidului naţional-ţărănist.

Profesorul George Manu, după ce a fost condamnat, a fost depus de la început la Aiud. În scurte şi neînsemnate perioade a fost transferat şi pe la alte închisori, dar la Aiud şi-a executat cea mai mare parte din pedeapsa sa de 25 de ani temniţă grea până ce a decedat în anul 1961.

Am avut ocazia să stau împreună, în penitenciare, cu zeci de persoane cari au împărţit aceeaşi celulă cu profesorul George Manu sau cu persoane cari au fost cu celulă în apropierea aceleia a profesorului Manu, sau chiar pe secţia unde se afla el ori în aceeaşi clădire. Am reuşit să-mi formez o impresie aproape completă despre acest minunat om, a cărei pierdere a însemnat enorm de mult, nu numai pentru lumea deţinuţilor în acele timpuri de cumpănă, dar, de bună seamă, şi pentru întreaga gândire şi cultură românească.

.

Iată cum mi l-a prezentat pe profesorul George Manu căpitanul I. V. din Roşiorii de Vede:

– Domnul profesor Manu (trebuie să remarcăm că nimeni nu îi spunea altfel, chiar după ce a decedat, decât ”domnul profesor Manu”, întru atât s-a impus prestigiul său), era un om cu înfăţişare comună. Nu ştiu cum a arătat când a fost sănătos, dar când l-am cunoscut eu, după greva din 1954, când am fost aduşi vre-o şaizeci de oameni în lanţuri de la Baia Spriei, de la mină, arăta ca un ascet. Am fost ţinuţi atunci, în acea iarnă, tot timpul cu lanţuri la picioare, lanţuri scurte şi grele, încât nu ne puteam scula de pe podele. Am stat fără foc şi cu raţia de mâncare redusă la jumătate, şi chiar mai puţin. Printre noi aceştia, era şi domnul profesor Manu şi între cei cincizeci de tuberculoşi cari am fost declaraţi în primăvară, a fost şi domnia sa. În afară de faptul că eram tuberculoşi, toţi şaizeci eram distrofici în ultimul grad.

De la acest om am reținut din prima clipă a întâlnirii acea privire intensă și învăpăiată de căldura spiritului. Un om cum nu am mai întâlnit un altul în viață. Bunătatea îi era nelimitată. Fiecare aveam momente de irascibilitate cauzate de camaradul de celulă, cum se întâmplă de obște. Fiecare aveam defecte și ne-am creiat complexe felurite din slăbiciuni. Domnul profesor Manu nu a avut nici o stricăciune de acest fel. Întotdeauna senin, extrem de binevoitor cu toți, întotdeauna gata de a face toate concesiunile pentru a stabili armonia în celulă, chiar când acestea i-ar fi putut atrage restricțiuni serioase în comoditatea minimă pe care o aveam, renunțând chiar la porția sa de mâncare, numai pentru a satisface foamea unuia pe care îl vedea că se sfâșie de suferință. Niciodată obosit când i se cerea vre-o consultație din cel mai felurit domeniu, domnul profesor Manu era veșnic cu mâna întinsă dar și cu sufletul deschis. Nu a fost nici o întrebare, după câte îmi amintesc, care să îi fi fost pusă, și la care el să nu fi dat răspunsul competent. În literatură, filosofie, mecanică, fizică, chimie, istorie, religie, politică, în toate acestea, avea temeinice cunoștințe. Un om cu adevărat enciclopedic. Nu exista un singur om în Aiud să nu-i fie îndatorat cu ceva domnului profesor Manu. Fie cu o cunoștință în plus, fie cu învățarea unei limbi străine (franceza sau engleza), fie cu un sfat sau cu o stimulare într-un moment de depresiune, cu toții am luat ceva de la domnul profesor Manu.

Aş putea spune multe, chiar foarte multe, despre încercările la cari a fost supus domnul profesor Manu în scopul de a sluji cât mai bine tuturor solicitărilor la cari era antrenat. Fiind un excepţional «morsist», bătea cu uşurinţă la ţeavă sau perete mesagii sau lecţii cari erau difuzate, apoi, în continuare, prin alte relee. Aş vrea numai să povestesc o împrejurare după care vă veţi putea de seama mai bine de răbdarea imensă şi dedicaţia deplină a acestui om, când era vorba de a servi ştiinţa şi pe oameni.

După anul 1960, când au început să sosească în închisoare cei din noua recoltă, la Aiud s-au înteţit din nou rigorile disciplinare, cari, şi până aici erau destul de aspre, dar, totuşi, controlul nu era chiar de tot strict. Imediat după ce au sosit noii arestaţi, s-a urmărit, mai cu seamă, comunicările dintre celule. De aceea ne-a fost greu să mai vorbim la ţeavă sau prin pereţi, decât foarte rar şi cu multă precauţiune. Mesagiile noastre erau laconice. Domnului profesor Manu i se ceruse de către un grup de studenţi, de la secţia de sub noi, să li se dea pe săpun sau pe sticlă, câteva articole din Actele Constituţionale Americane din Constituţia Federală, din 1787. Domnul profesor Manu s-a gândit la cea bună şi sigură posibilitate de a transmite ceea ce i se solicitase şi, până la urmă, a imaginat cea mai incredibilă născocire. A profitat de faptul că în acea zi ni se dăduse ac şi aţă în celulă şi a desfăcut un fir lung de pe mosorel, pe care l-a înfăşurat apoi pe o bucată de petec. Ferindu-se să nu fie văzut de gardienii cari ne spionau prin vizetă, domnul profesor a început să facă noduri minuscule pe firul de aţă, câte unul sau două mai apropiate unul de altul. Aceasta era o nouă cale de a transmite pe ață scrierea Morse. O muncă enormă, scrupuloasă, migăloasă, aproape imposibil de conceput şi de săvârşit pentru un alt deţinut.

După ce lucrarea a fost terminată, mosorelul cuprinzând toate cele şapte articole ale Constituţiei din 1787, a fost depus la un colţ de scară, când s-a ieşit la plimbare. Cei de jos, fiind informaţi, l-au luat de unde fusese pus, când le-a venit şi lor rândul să fie scoşi la aer.

Într-o iarnă, după ce acest nou fel de comunicare a fost pus în practică, ni s-a făcut o percheziţie inopinată celulei noastre şi încă la câteva, din jur, până la piele. Într-un buzunar al domnului profesor Manu gardienii au găsit un mosorel de aţă albă înşirat cu noduri. Domnul profesor Manu nu a putut să justifice de unde şi-a procurat ața (aceasta fiind interzisă în celulă, la fel ca şi acul) şi nici nu a reuşit să explice semnificaţia nodurilor. Desigur, era o «turnătorie» a unui agent informator dintre deţinuţi.

Pentru lecţia de engleză pe care domnul profesor Manu şi-o pregătise să o trimită la destinaţie, unei celule, a fost pedepsit la zece zile de «neagră». De data aceasta, spre deosebire de alte dăţi, domnul profesor Manu a fost desbrăcat până la cămaşe şi indispensabili, raţia de mâncare i-a fost redusă la un sfert şi nu i s-a dat căldură deloc. Tuberculos cum era, este uşor să vă închipuiţi cum s-a reîntors de la izolator.

Eu consider că această izolare, a încheiat căpitanul I. V. evocarea sa presărată cu admiraţie, duioşie, revoltă şi indignare, a fost decisivă înrăutăţirii sănătăţii şubrede a domnului profesor. Notez că domnul profesor Manu a mai suferit multe astfel de pedepse, dar aceasta mi s-a părut cea mai gravă şi mai detestabilă. Nu ştiu ce i s-a mai întâmplat ulterior, până la moarte, deoarece, după câteva luni de la nenorocirea pe care v-am amintit-o, am fost despărţit de el.

Profesorul Manu, după cum am reuşit să mă informez mai târziu, a fost scos dela ZARCĂ, unde a executat cea mai mare paste din detenţie, de câteva ori în acel timp, şi a fost dus la biroul colonelului Crăciun şi a locotenent-colonelului Iacob. Profesorului Manu i s-a propus să reexamineze situaţia politică în care se afla România la acea dată, în baza materialului care i se punea la dispoziţie de către administraţie şi, apoi, în baza convingerii pe care şi-o va face, -anume că în țară s-au produs mişcări de opinie ireversibile şi progese în toate domeniile- profesorul Manu să se angajeze să ducă discuţii cu ceilalţi deţinuţi în scopul convertirii lor la o altă înţelegere a revoluţiei produse în țară, care a fost necesară şi de dorit, pe care masele populare o acceptă şi o susţin, condamnând orice împotrivire reacţionară din țară sau din afara țării.

Spre onoarea sa, profesorul George Manu a respins categoric această propunere şi a preferat să sufere umilinţe, chinuri şi maltratări în continuare. Când a ajuns aproape de istovire, când n-a mai avut nici atâta putere să se ridice în capul oaselor în pat, a fost dus la infirmerie. Dar era prea târziu. Hemoptiziile nu au mai putut fi oprite şi, multe organe interne, care fuseseră deja lezate, încetaseră să mai funcţioneze. Până la această dată nu s-a auzit vreodată profesorul Manu văitându-se. Unul dintre oamenii, care a fost martorul patimilor şi morţii profesorului George Manu, descriind ultimile clipe ale aceluia care a fost o făclie a Aiudului, mi-a relatat astfel scena ultimă:

– Se stingea în fiecare clipă. Numai ochii îi mai ardeau ca două luminiţe şi pieptul i se zbătea dureros. Transpiraţia morţii îi scosese broboane pe frunte şi pe pieptul care îi era desvălit. Deodată, ţintindu-şi privirea în tavan, a zis cu o voce de nerecunoscut:

– Iertați-mă, fraţilor. Daţi-mi voie să oftez odată.

«Profesorul Manu a oftat adânc. Parcă acest oftat se asemăna cu un alt geamăt pe care Fiul Omului L-a avut pe cruce, când suferinţele au atins paroxismul. Apoi, s-a zvârcolit într-un spasm scurt, chinuitor, faţa i s-a crispat şi din pragul morţii a mai avut luciditatea de a mai spune câteva cuvinte pe cari nu le voiu putea uita niciodată:

– Fiți credincioşi idealurilor voastre şi rămâneţi demni…

A mai spus câteva cuvinte pe cari noi cari eram lângă el, în alte paturi de suferinţă, nu le-am înţeles. După un timp, trupul lui a început să se răcească şi pe faţa lui s-a înălţat, din străfundurile fiinţei lui, din nou, seninătatea, doar în colţul buzelor şi sub unghiul pleoapelor s-au adâncit câteva cute subţiri şi negre de durere.

Acesta este profesorul George Manu care a făcut onoare intelectualităţii române din penitenciare. Nu a fost acesta numai un autentic om de ştiinţă, dar a fost, în aceeaşi măsură, un mare şi luminat patriot, a fost un umanist în sensul nobil al cuvântului. El a creiat o școală în penitenciar, prin instrucţia zilnică pe care a desfăşurat-o ani şi ani la rând, lipsindu-se de odihna minimă la care avea dreptul, dând hrană minţii şi sufletului de care aveau atâta nevoie tinerii smulşi de pe băncile şcolilor sau universităţilor. El a pregătit oameni pentru viaţă şi le-a inspirat idealuri. Neabdicând niciodată de la linia onoarei, prin atitudinea rectilinie care l-a caracterizat şi prin care s-a impus, de o înaltă ţinută etică, Manu a fost o pildă elocventă a puterilor miraculoase ale valorilor spiritului, de înnobilare şi de înălţare a omului prin cultură…

(Ion Cârja – Întoarcerea din infern)

..

Profesorul George Manu – Caracter excepţional și erou al onoarei

Noroc că am cojocelul, căci iată, se declanşează o serie de izolări. Probabil că au ordin să izoleze din fiecare celulă. Metode specifice de intimidare. În celula noastră sorţii cad pe Aristide Puiu şi pe mine. Motivele? Diverse: Aristide Puiu deoarece a cântat, eu pentru că am vorbit prea tare şi aşa mai departe. […] Toată ziua povestim. Discutăm diverse probleme (religioase, politice, etc.) şi povestim amintiri. […]

Celula noastră de la parter corespunde în subsol cu una din celulele de izolare. Acolo apare într-o zi profesorul George Manu, una din marile personalităţi ale vieţii româneşti contemporane. Este împreună cu Dumitru Chica, prieten vechi, cu care are bucuria de a sta în aceeaşi celulă. Profesorul George Manu este cel care ne transmite material pentru învăţarea limbii engleze. Este o adevărată enciclopedie în toate domeniile. Dar mai presus de aceasta, este o mare personalitate morală. Descendent din familia Cantacuzinilor şi nepot al generalului Gheorghe Manu, eroul luptelor pentru Independenţă, acest om, român, savant şi creştin, reprezintă în chip ilustru blazonul familiei. Este o adevărată onoare să cunoşti un asemenea om şi să te bucuri de aprecierea şi simpatia lui.

***

Unii spun că profesorul George Manu ar fi murit. Nu ne vine să credem. Din nefericire, se confirmă că este adevărat. Mare personalitate, profesorul George Manu (savant atomist, intelectual polivalent, caracter excepţional, erou al onoarei) a fost ucis de bolşevici. S-au exercitat asupra lui presiuni fizice şi morale de durată, ca să cedeze. A murit demn şi dârz, ca un coborâtor veritabil din spiţa princiară a Cantacuzinilor şi din viţă ostăşească a generalului Gheorghe Manu, eroul Independenţei. Cel care spusese la procesul din 1948, la ultimul cuvânt, că “tot ce-am făcut a fost pentru a distruge comunismul şi îmi pare rău că nu am reuşit”, nu putea să moară decât în acest fel!

***

A merge pe urmele profesorului George Manu înseamnă să-ţi onorezi propria ta viaţă şi sensul ei.

(Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

.

Modestia și răbdarea profesorului Manu

Cu ocazia distribuirii separate a lui Balş, Gheorghiu şi Chioreanu au fost făcute şi alte schimburi în aranjarea noastră1 aşa încât în camera din dreapta mea a fost adus Manu. Am regretat vecinătatea amiralului Măcelaru, dar m-am bucurat de aceea a colegului meu, profesor de fizică nucleară la Universitatea din Bucureşti, care m-a introdus în tainele structurii atomului prin gaura comună a coşului de la soba sa şi a mea.

Stăteam de vorbă ceasuri întregi, iar schimbul nostru de cunoştinţe îl comunicam şi celorlalţi. Eu, în schimb, l-am introdus în tainele psihologiei.

Tatăl lui Manu, consilier la curtea de casaţie, era fiul generalului Manu, fost şef al Statului major al armatei române, ministru de război şi la un moment dat prim-ministru. Casa în care s-a născut era o superbă vilă, clădită după modelul muzeului Rodin de la Paris, de care tatăl său şi mama sa s-au îndrăgostit în timpul călătoriei lor de nuntă. După exproprierea moşiei nu şi-au mai putut însă permite luxul de a o întreţine şi astfel a fost cumpărată de Auşnit, care în calitate de cel mai mare industriaş al ţării putea susţine cheltuielile ei. Azi ea este casă de oaspeţi pentru şefi de guverne şi capete încoronate. George Manu nu s-a plâns totuşi nicicând de faptul că din o atare vilă superbă a ajuns la zarca din Aiud, unde dormea pe o jumătate de rogojină ruptă, acoperit cu o jumătate de pătură, ferfeniţă şi ea, răbdând nu numai foamea neumană, ci şi frigul cumplit.

Frământarea intelectuală, pe care ne-o prilejuia schimbul de cunoştinţe, ne făcea să uităm de toate neomeniile.

(Nicolae Mărgineanu – Mărturii asupra unui veac zbuciumat, p. 206)


1. Acțiunea se petrece la închisoarea Aiud, între anii 1958-1959, perioada Sfintelor Paști.

Sursa – https://www.fericiticeiprigoniti.net/george-manu

 

<iframe src=”https://www.digi24.ro/embed/special/campanii-digi24/1989-anul-care-a-schimbat-lumea/george-manu-omul-care-a-sfidat-comunismulsa-le-spui-tuturor-ca-n-am-facut-niciun-compromis-253792?video=0&width=570&height=320″ allowfullscreen marginwidth=”0″ marginheight=”0″ align=”top” scrolling=”No” frameborder=”0″ hspace=”0″ vspace=”0″ width=”570″ height=”320″ ></iframe>

Trădători de ţară. Duşmani ai poporului muncitor. Criminali. Exploatatori. Spionaj în favoarea anglo-americanilor. Sabotori ai economiei naţionale. Sunt acuzaţiile aduse de către puterea comunistă unui grup de 12 persoane, între care cinci oameni de afaceri, trei profesori universitari, doi avocaţi şi un militar, în cadrul procesului „Marii Finanţe”. Înscenarea judiciară fără precedent în istoria Romaniei avea scopul precis de a abate atenţia opiniei publice de la situaţia economică dezastruoasă în care se află România, după terminarea războiului şi semnarea Convenţiei de Armistiţiu.

„Ruşii furau mult mai mult decât erau românii obligaţi să le dea prin Tratatul de Armistiţiu”, spune Şebran Manu, fiul lui Gheorghe Manu.

După impunerea guvernului Groza la 6 martie 1945, SUA au acuzat URSS că se amestecă în treburile interne ale României. Stalin l-a însărcinat pe Andrei Vîșinski, membru în Comisia Interaliată de Control, să răspundă acestei provocări. În calitatea sa de procuror general al URSS, Vîșinski a regizat procesele publice bolşevice, încheiate cu sentinţa condamnării la moarte a membrilor „vechii gărzi leniniste”. Pe scurt, Vîșinski a primit ordinul de a face în România ce ştia cel mai bine: să semene teroarea.

„Şi Vîșinski a cerut României să facă un proces care să demonstreze că americanii se amestecă în treburile interne ale ţării, cum fac de altfel şi azi ruşii. E aceeaşi politică sfidătoare şi percutantă şi de mare efect, pentru că întotdeauna lumea crede puţin că ar fi ceva adevarat”, spune Nicolae Mărgineanu, fiul psihologului Nicolae Mărgineanu, condamnat în procesul „Marii Finanţe”.

Una dintre victimele procesului „Marii Finanţe” a fost profesorul George Manu. Între anii 1945 şi 1947, George Manu a reuşit să se ascundă de comunişti şi a redactat studiul „În Spatele Cortinei de Fier. România sub ocupaţie sovietică”. Comuniştii l-au acuzat că, prin această lucrare, ar fi dezvăluit puterilor occidentale secrete de stat.

Un act de trădare

„A fost catalogat ca un act de trădare, spionaj, exact la antipodul realităţii. Este unul dintre cei care a intuit foarte rapid direcţia în care va merge România”, spune Silviu B. Moldovan, cercetător CNSAS.

„Avea (n.r. Gheorghe Manu) o inteligenţă uluitoare şi memorie fabuloasă. A studiat toate relaţiile economice cu URSS, cu celelalte ţări şi a scris o carte semnată Testis Dacicus, în care spunea cum un popor mare ajunge să jefuiască un popor mic”, spune Nicolae Mărgineanu.

„Avea surse la ministerul economiei, de finanţe, prieteni de-ai lui, iar restul era cultura lui generală, tot ce e geografie, geopolitică”, spune Şerban Manu.

Principalul instrument folosit de comunişti în timpul anchetei a fost tortura. Pentru a demonstra că George Manu era un spion aservit Occidentului, anchetatorii cu patru clase au inventat acuzaţii absurde la adresa lui.

Fiind atât de crunt bătut, a recunoscut acest complot, că vrea să sape o galerie până în Parlament, ceea ce era o prostie. Nici într-un an de zile nu se putea săpa aşa ceva. A recunoscut sperând că absurditatea acestei acuzaţii va fi dovedită la procese. Le-a mers mănuşă, exact ce-şi doreau. Ceva fabulos”, explică Nicolae Mărgineanu.

„N-a fost nimic. M-au bătut într-una să spun ce complot am pus la cale. Şi am inventat chestia cu planul de a arunca în aer clădirea Parlamentului, în timpul unei şedințe. După ce am spus chestia asta nu m-au mai bătut”, spune Şerban Manu.

Condamnat la muncă silnică

Acesta nu a fost însă singurul episod în care anchetatorii comunişti l-au chinuit pe profesorul George Manu.

„I-a bagat o paletă la ochi şi i-a întors ochiul pe dos. O durere groaznică”, spune Gheorghe Jijie, fost deţinut politic. Scânteia, organul partidului unic, relata în fiecare zi despre faptele aşa-numiţilor sabotori şi publica telegramele muncitorilor de la întreprinderi care cereau în „deplină unanimitate” pedeapsa capitală.

La procesul Marii Finanţe au asistat mai marii partidului comunist, în frunte cu Teohari Georgescu şi Ana Pauker, dar şi oameni ai muncii.

„La momentul în care era sala plină de muncitori care veniseră să-i huiduie şi să strige: jos criminalii poporului, moarte lor, aşa scandau, şi Manu le-a spus procurorilor: eu am vrut să distrug comunismul. Şi-mi pare rău că nu am reuşit”, povesteşte Gheorghe Jijie.

George Manu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi închis la Aiud. Aici va deveni profesor pentru mulţi deţinuţi. Unul dintre cei care au învăţat de la Manu este filosoful Demostene Andronescu.

„Foarte mulţi, şi eu printre ei, ne-am definitivat forma intelectuală în închisoare. Majoritatea deţinutilor de la Aiud au învăţat limba engleză de la Manu”, spune Demostene Andronescu, fost deţinut politic.

Ofiţerii sovietici i-au propus lui George Manu eliberarea pentru a lucra la centrul nuclear de la Dubna. Cu o condiţie: să renunţe la convingerile sale.

„L-au chemat la închisoare şi i-au pus în vedere să lucreze la Dubna. Dar Manu ştia foarte bine că Dubna era centrul atomic al URSS. A zis că eu am luptat împotriva comuniştilor, deci n-am să lucrez pentru sovietici, spune Gheorghe Jijie.

Din acelaşi motiv, George Manu a refuzat, deşi era în agonie, să se dezică de idealurile sale, aşa cum i-a cerut torţionarul închisorii de la Aiud, Gheorghe Crăciun.

„Şi, refuzând, şi Crăciun i-a refuzat medicamentele. L-au lăsat să moară la modul propriu. L-au băgat în infirmerie când efectiv nu se putea face nimic. Şi nici n-au făcut nimic”, spune Şerban Manu.

George Manu a murit la Aiud în anul 1961. Avea 58 de ani şi 34 de kilograme. Trupul său a fost aruncat în groapa comună de la Râpa Robilor.

„E valea plângerii unde îi aruncau pe toţi, claie peste gramadă. Se caută, din când în când se identifică câte unul”, spune Şerban Manu.

„Să le spui tuturor că n-am făcut niciun compromis!”

– Sunt ultimele cuvinte ale profesorului George Manu, care rezuma crezul lui de-o viaţă. Cartea sa, În spatele Cortinei de Fier, a fost tipărită pentru prima oară abia în anul 2011. A zăcut în arhiva securităţii mai bine de 70 de ani. Documentul rămâne una dintre cele mai importante mărturii despre brutalitatea cu care sovieticii au impus regimul comunist în România. Comuniştii au exterminat elitele Romaniei, dar nu au reuşit să ucidă spiritul unor oameni pentru care libertatea a fost până în ultima clipă a vieţii lor cea mai importanăa valoare.

„Aparent, în România, a fost cea mai slabă rezistenţă faţă de comunism, faţă de celelalte ţări. Tata e una dintre probele că nu e adevărat”, spune Şerban Manu.

__________

Sursa – https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1989-anul-care-a-schimbat-lumea/george-manu-omul-care-a-sfidat-comunismulsa-le-spui-tuturor-ca-n-am-facut-niciun-compromis-253792