E un coșmar să vezi în jurul tău
O-ntreagă tară, cum se prăbușește
Și binele, îngenuncheat de rău,
Și fierul rosu, biruit de clește.
Și hărmălaia e un alt coșmar,
La conjugarea crizelor atroce,
Și oamenii cinstiți, care dispar,
Și un popor rămâne fără voce.
Și-n toate a pătruns un fel păgân
De-a ne privi copiii și părinții
Și-i un cosmar că fiece român
Își pierde forța brațului și-a minții.
Iar vânzătorii încă mai promit
Să vândă, și mai mult, această țară,
Într-un azil al lumii, părăsit,
Acest popor nefericit să moară.
Cu ochii-nlăcrimați de tot ce văd,
Privesc nesomnu-n fiecare noapte
Și-aș vrea să iau în brațe-acest prăpăd,
Ca pe-o grămadă de otrăvuri coapte.
Și-apoi, cu-acestea toate, să dispar, ‘
În tragic ritual de kamikadze,
Ca țara să-mi salvez de-acest coșmar
Și de aceste stranii metastaze.
E mult prea mult, în fiecare zi,
Acumularea răului în toate,
Că oamenii nici nu mai pot trăi,
De-atâta repetată nedreptate.
Ca o-ntrebare fără de răspuns,
Continuind istorica derivă,
În Evul Mediu parcă am ajuns
Și mergern spre Comuna Primitivă.
Și parcă e-o strădanie-n zadar,
Să vezi narcotizatele popoare
Cum se învață și cu-acest coșmar
Și ce-ngăduitor e fiecare.
Civilizație-n marșarier,
Restaurație și sărăcie,
Și tot mai lung e drumul pân’la cer,
Și tot mai mic e omul care știe,
Mă uit în ochii tăi, poporul meu,
Încredințându-ți una din oferte,
Așa să mă ajute Dumnezeu,
Să-ți fiu folositor, când ți-este greu,
Sau, dacă nu, trufia să mi-o ierte!
Adrian Păunescu,
6 septembrie 1996.