Adepţi ai unei împărtăşiri mai rare, duhovnici şi teologi mai ,,tradiţionalişti”, bine intenţionaţi în demersul duhovnicesc, dar, promotori ai unor învăţături de influenţă apuseană (Catehismele sec. XVII), susţin fără echivoc că nu putem exercita o împărtăşire deasă sau continuă, motivând nevrednicia sau lipsa de evlavie. Această atitudine, susţin ei, contravine învăţăturilor patristice referitoare la primirea Sfintelor Taine, iar aderenţii acestei practici ar trebui să dobândească starea de ,,vrednicie” printr-o pregătire intensă şi la vremea stabilită de ,,normele” bisericeşti în vigoare (cele patru posturi, 40 de zile!), căutând totodată, să stingă toate patimile, pentru realizarea unei bune aşezări sufleteşti, potrivită împărtăşirii. Sfântul Chiril al Alexandriei răspunde acestora: ,,Dacă iubim viaţa veşnică, dacă vrem şi rugăm pe dătătorul nemuririi Hristos să fie cu noi, să nu ne lipsim de împărtăşirea cu Sfintele Taine, cum fac unii leneşi. Ca nu cumva adâncul în răutate, diavolul, să meşteşugească din vătămătoarea de suflet evlavie faţă de dumnezeieştile Taine, o cursă pentru sufletele noastre. Dar tu ce-mi răspunzi? Pavel aşa scrie, că cine mănâncă Pâinea şi bea Paharul Domnului cu nevrednicie, spre judecată luişi mănâncă şi bea. Deci şi eu, cercetându-mă pe mine nu mă văd vrednic de împărtăşire. La aceasta îţi răspund şi eu: Când dar o să fii vrednic? Când vrei să te înfăţişezi înaintea lui Hristos? De te vei teme totdeauna de cele mai mici greşeli ale tale şi greşeşti şi aluneci în ele, nu vei înceta niciodată, ca un om ce eşti (deoarece zice sfântul Prooroc David: Cine poate cunoaşte greşelile omului cele mici şi nu de moarte?). De unde urmează ca să nu te împărtăşeşti niciodată şi să rămâi lipsit de sfinţirea cea de suflet mântuitoare a Sfintelor Taine. Ci mai bine este să te gândeşti şi să trăieşti o viaţă mai evlavioasă, potrivit cu legile şi poruncile lui Dumnezeu şi aşa să te împărtăşeşti cu Sfânta Cuminecătură; crezând că este nu numai stricătoare a morţii, ci şi a neputinţelor celor sufleteşti şi trupeşti, pe care le avem. Pentru că Hristos, când se va sălăşlui în noi prin împărtăşire, încetează cugetul cel sălbatic al trupului nostru şi aprinde evlavia cea către Dumnezeu şi omoară toate patimile şi vindecă păcatele noastre ca a unor bolnavi. Deoarece ca un bun Păstor ce este, îşi jertfeşte sufletul său pentru oi, leagă pe cea zdrobită şi ridică pe cea căzută.”

Sesizarea sinceră a nevredniciei personale, întemeiată adeseori pe învăţături şi practici inexacte, nu motivează însă îndepărtarea de Sfintele Taine, considerând că este suficientă această constatare. E necesară recunoaşterea stării de nevrednicie ca realitate duhovnicească, dar e nevoie să dobândim o oarecare vrednicie pe care părintele duhovnicesc să o identifice în conformitate cu normele canonice existente în viaţa Bisericii. Este limpede pentru toată suflarea creştinească că ,,oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat de Trupul şi de Sângele Domnului (I Cor. 11, 27)  şi că este necesar ,,să se cerceteze însă omul pe sine, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar(I Cor. 11, 28), însă Sfântul Apostol Pavel nu a rostit aceste cuvinte pentru a ne îndepărta de Izvorul Vieţii, ci de a ne apropia de El, nu oricum, ci cu cercetare şi pregătire. Acest lucru îl reliefează apoi, întreaga Tradiţie Răsăriteană prin încurajarea credincioşior de a participa la Euharistie, lepădând păcatul şi crescând în iubirea faţă de Dumnezeu, cunoscând că cel ce se abține de la Sfintele Daruri se separă în chip evident de Hristos” (Sf. Teolipt al Filadelfiei) şi că ,,este cu neputinţă să se mântuiască credinciosul şi să primească iertarea păcatelor şi să dobândească Împărăţia cerurilor, dacă nu se împărtăşeşte cu frică, cu credinţă şi cu dragoste de tainicul şi neprihănitul Trup şi Sânge al lui Hristos” (Sf. Nil).

Biserica exprimă prin învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ideea deosebit de preţioasă, fundamentată scripturistic (I Ioan 5, 16-17), că cei care au păcate grave, ,,de moarte”, nu pot primi Sfintele Taine. „Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, – spune nicolae_cabasila_2Sfântul Nicolae Cabasila trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tainic al Său –, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n-au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).”

Îndepărtarea celor nevrednici de la Sfintele Taine şi-a avut întotdeauna temeiul pe pocăinţă, ca mijloc de îndreptare (vindecare), Biserica pronunţându-se împotriva păcatului şi a lepădării lui, nicidecum  a respingerii acestora de la cuminecare. Păcatul de moarte este cel care face mădularul mort, împărtăşirea neajutând în viaţa duhovnicească, fiind de cele mai multe ori spre osândă, neputinţă, boală şi moarte (I Cor. 11, 29-30). Atunci când însă păcatul nu este ,,de moarte”, împărtăşirea cu Sfintele Taine este permisă şi încurajată pentru creştinii râvnitori în a primi sfinţenia, nu printr-o participare formală şi indiferentă, ci conştientă şi cu pregătire, starea de pocăinţă şi lupta cu păcatul fiind atitudini permanente în viaţa duhovnicească. Sfântul Ioan Casian spune că: „Nu trebuie să nu primim Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţia cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici… să căutăm şi mai multe leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, dealtfel, vrednici să primim nici împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, în aşa chip măsoară vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti încât socotesc că împărtăşania nu trebuie luată decât de cei sfinţi şi nepătaţi şi nu mai degrabă pentru ca această participare să ne facă sfinţi şi curaţi. Aceştia, fără îndoială, cad într-o mare trufie decât cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puţin atunci când o primesc ei se socotesc vrednici de a o primi. Cu mult însă este mai drept ca de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de Acele Sfinte Taine s-o primim ca pe un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşartă trufie şi stăruinţă a inimii să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine…”

Starea de vrednicie, paradoxal, se dobândeşte prin recunoaşterea propriei nevrednicii, nu ca o constatare pasivă la nivelul intelectului, ci printr-o lucrare conştientă de izolare a păcatului şi dobândire a virtuţii. Însă, abia când ne apropiem de Sfântul Potir ,,cu frică de Dumnezeu, credinţă şi dragoste”, având binecuvântarea duhovnicului şi încredinţarea lăuntrică că avem nevoie de Hristos, că fără El nu putem trăi, putem spune că suntem oarecum vrednici de împărtăşirea cu Sfintele Taine şi că Îl primim nu pentru succesele noastre duhovniceşti, ci din iubire şi mulţumire pentru ,,Sfintele ce se dau sfinţilor”.

A fi refuznici în primirea Sfintelor Taine, motivând nevrednicia, poate da drepturi puterii diavoleşti de a ne ţine departe de sfinţenie. Blindaţi cu certitudini pseudoduhovniceşti, că nu putem primi Sfintele Taine decât după împlinirea ,,ritualului” ascetic, la soroacele stabilite de catehismele noastre şi încredinţaţi că suntem împlinitori ai poruncii a 4-a bisericeşti (!), amânăm cuminecarea, ajungând să respingem sistematic iubirea lui Hristos din viaţa noastră, manifestată jertfelnic în Sfânta Liturghie. Mai mult decât atât, devenim potrivnicii propriului nostru bine existenţial, ajungem să ne împotrivim binecuvântării lui Dumnezeu şi să facem loc răului sub toate formele lui. Iată 143735_sfantul-ioan-de-kronstadtcât de mare este durerea Sfântului Ioan de Kronştadt, văzând această lipsire a omenirii: ,,Sărmani oameni – obișnuia să spună – dacă ați ști voi de ce comoară mare, de ce dar vă lipsiți ținându-vă departe de Sfântul Potir! De ce ajutor de-viață-făcător în neputințele voastre, în nevoile voastre sufletești! Iată de ce nu este viață adevărată între creștinii ortodocși, după Duhul lui Hristos. Iată de ce împotriva voastră s-a întrarmat toată firea, toate stihiile, aerul, apa, focul, moartea, pedepsind în tot chipul pe cei ce s-au lepădat de Izvorul vieții!” ,,Bieți sărmani, nenorociți oameni! De ce vă lipsiți voi sub pretexte zadarnice ale grijilor lumești! Zici: ,,Eu sunt păcătos, nevrednic!” Căiește-te! Aici e curăția, aici e Fiul lui Dumnezeu Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, iar nu pe cei drepți!”

Indiferenţa, prejudecata, falsa evlavie, substituirea învăţăturilor sănătoase cu privire la împărtăşire, individualismul, stereotipia, conducerea după criterii ,,tradiţionaliste verificate”, calculul rigorist şi, de ce nu trufia, pot sabota viaţa duhovnicească autentică, participarea la Euharistie devenind permisă doar la anumite soroace, în anumite condiţii impuse de o legislaţia formalistă şi după criterii nepotrivite cu structura canonică, eclesiologică şi liturgică a Bisericii lui Hristos.

A trăi Ortodoxia ca pe un ansamblu de îndatoriri şi obligaţii pentru a câştiga prin propriile eforturi şi strădanii starea de vrednicie potrivită împărtăşirii, nu se justifică nici teologic, nici duhovniceşte. Riscul de a rămâne prizonierii unor concepte şi clişee pseudoduhovniceşti, este mai mare decât cel al banalizării actului împărtăşirii printr-o continuă apropiere de Sfintele Taine, ,,pretextul nedemnităţii mulţimii covârşitoare a mirenilor de a se apropia deseori de Potir” fiind expresia unei atitudini indolente, menite să limiteze manifestarea iubirii lui Dumnezeu în spaţiul tainic al Bisericii.

Preot Claudiu Buză

________________

Sursa – https://ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com/2017/05/08/impartasirea-cu-vrednicie-sau-nevrednicie/