„Actul mărturisirii păcatelor nu se face decât înaintea lui Dumnezeu, prin mijlocirea celor investiţi de El, slujitorii Bisericii şi niciodată înaintea lui satan şi a slujitorilor lui.
Fiindcă numai pe slujitorii Săi, Hristos i-a investit cu dar şi har de a lega şi dezlega, de a ierta sau de a ţine păcatele oamenilor: “Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, iertate vor fi celor ce le veţi ţine. ţinute vor fi”. „Şi oricâte veţi lega pe pământ, legate vor fi şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ, dezlegate vor fi şi în ceruri” (Ioan, 20, 23).

O taină sfântă în care corespondenţa dintre om şi Dumnezeu se restabileşte pe baza unei acordări de încredere din partea lui Dumnezeu pentru actul recunoaşterii greşelii şi al promisiunii hotărâte, din partea omului, că nu va mai greşi. Scopul acestei taine este să fii înnoit în condiţia de fiu nevinovat, de nou născut, ca un înviat din moarte.
Or, mărturisirea păcatelor în faţa lui satan şi a slujitorilor lui provoacă batjocorirea penitentului, nu bucuria pentru regăsirea oii pierdute. Vameşul îşi mărturiseşte păcatele în templu, în faţa lui Dumnezeu, bătându-şi pieptul: “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul!”; Zaheu, înaintea lui Hristos, în casa sa, care devine, când intră Mântuitorul în ea, Casa lui Dumnezeu: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!”; păcătoşii şi desfrânatele s-au aruncat la picioarele Mântuitorului, cerând îndurare: “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
Iuda îşi mărturiseşte şi el, cu părere de rău, păcatul iubirii de arginţi, care l-a dus la vânzare, dar nu o face în faţa lui Hristos, ci în faţa acelora care îi speculaseră patima, de aceea la mărturisirea lui, “Am vândut sânge nevinovat”, ei răspund: „Ce ne priveşte pe noi, tu vei vedea!” Cu alte cuvinte, singur vei da socoteală pentru nesăbuinţa ta.

.
Mulţi din cei neexperimentaţi au considerat, fiind subtil induşi în eroare de conducătorii reeducării, că, recunoscându-şi păcatele în faţa lor, nu fac altceva decât o repunere a conştiinţei în poziţia de adevăr şi dreptate, ca o reabilitare a eului. Pierdeau din vedere că scopul urmărit nu era salvarea din păcat, ci contrariul: confirmarea în păcătoşenie, nu numai personală, ci a întregii comunităţi de ideal din care făcea parte, căci i se cerea să continue păcatul, prin delaţiune, injurii, loviri, nu să înceteze. Păcatul îl numeau sinceritate, negând lui Dumnezeu dreptul de a interveni ca cenzor al conştiinţei omului. Jonglând cu această falsă cinste sufletească, diavolul a înşelat pe mulţi; făcându-i să uite cununa martiriului, i-a transformat în unelte mai mult sau mai puţin conştiente de răul pe care şi-l făceau lor, aproapelui şi lui Dumnezeu, silindu-i să adopte formula omului fără Dumnezeu. Aici este cheia căderii multora. Însă nu toţi s-au prăbuşit până la fundul păcatului. Numai cei ce din iniţiativă personală s-au identificat cu diavolul în săvârşirea răului, nu şi cei care siluindu-li-se voinţa au făcut răul, dar nu au activat din iniţiativă proprie. Primii şi-au închis poarta harului milostivirii dumnezeieşti, ceilalţi s-au putut smulge din păcatul săvârşit de frică, conştient, prin sfâşieri lăuntrice, regretând neputinţa de a presta cu moartea trupului, salvarea sufletului. În acest război nevăzut, cunoaşterea adevărurilor de credinţă şi a metodelor de luptă trebuie dublată de buna cunoaştere a armelor de luptă ale adversarilor.”

.

Virgil Maxim, „Imn pentru crucea purtată”

__________

Sursa – https://stranaortodoxa.wordpress.com/2019/10/24/in-acest-razboi-nevazut-cunoasterea-adevarurilor-de-credinta-si-a-metodelor-de-lupta-trebuie-dublata-de-buna-cunoastere-a-armelor-de-lupta-ale-adversarilor-virgil-maxim/?fbclid=IwAR2UqxislcTgJEgaQjTU2yQ069w-escZtBoXhAEgjAxuzHDpIZX3Vol30WQ