Dorinţa ierarhilor străini de duhul Ortodoxiei de a convoca un Sinod Ecumenic este strâns legată
de ideea de modernizare a Bisericii Ortodoxe şi transformare a ei dintr-o instituţie dumnezeiesco-umană
cu putere mântuitoare într-o simplă organizaţie omenească. Printr-un asemenea sinod, ei ar putea legifera
măsurile reformatoare şi inovatoare pe care le consideră necesare împlinirii scopurilor lor. Cel care deschide
,,cutia Pandorei”, patriarhul Meletie, propune, la Congresul pan-ortodox din 1923, întrunirea unui sinod
ecumenic. Într-un cuget cu el, patriarhul român Miron Cristea, vorbind de nevoia Bisericii de
,,reorganizare şi reformare”, cere, în mai multe rânduri, reunirea unui sinod ecumenic

 

Congresul ,,pan-ortodox” de la Constantinopol, din 1923, reprezintă debutul procesului de introducere a modernismului în Biserică

Cei care au vrut să-şi însuşească caracterul legitim al Bisericii – de a deţine şi propovădui revelaţia despre Dumnezeu – au înţeles, în timp, că pentru aceasta trebuie să distrugă zidul de apărare, format din canoane, aşezăminte şi rânduieli, care apără învăţătura dumnezeiască de infiltrarea ideologiilor omeneşti.

La începutul secolului XX, după primul război mondial, care a reprezentat o adevărată bulversare a societăţii umane pe toate planurile, circumstanţele devin favorabile unui astfel de atac şi iniţiativa este luată imediat de conducerea Patriarhiei Constantinopolului. Aceasta emite două enciclice (1902, 1920), care susţin măsuri reformatoare ce vădesc acceptarea de către ierarhia bisericească a unei gândiri liberale.

Pasul următor este realizat de Patriarhul Meletie al Constantinopolului (1871-1935), care, profitând de poziţia sa, introduce în Biserică o serie de idei străine de învăţătura propovăduită de Sfinţii Părinţi. Mai mult, afirmând că ,,sfintele tradiţii ale Ortodoxiei sunt depăşite, de modă veche şi reprezintă nişte impedimente clare pentru unitatea creştină”, el începe să lovească cu putere în zidul canonic al Bisericii.

Un moment crucial al atacului său a fost Congresul ,,pan-ortodox” din 1923, de la Constantinopol, pe care l-a convocat pentru a-şi impune măsurile reformatoare întregii Biserici Ortodoxe. Deşi la acest congres, el nu a reuşit decât să introducă o schimbare a calendarului bisericesc, celelalte măsuri ale sale fiind prea inovatoare pentru acel moment, prin aceasta a obţinut un precedent pentru viitoare modificări ale canoanelor Bisericii şi, mai grav, a tulburat profund şi a dezbinat lumea ortodoxă.

 

Meletie Metaxakis este primul mare ierarh al Bisericii Ortodoxe care susţine oficial convocarea unui Sinod Ecumenic, al VIII-lea, pentru a decide ,,asupra tuturor problemelor Bisericii”

Un alt eveniment plin de semnificaţii al congresului, dar care a trecut aproape neobservat, a avut loc la cea de-a şasea sesiune a acestuia. După ce, înainte de primul război mondial şi în anii ’20 începuseră să se facă auzite voci moderniste care cereau convocarea unui ,,al VIII-lea Sinod Ecumenic”, în timpul celei de-a şasea şedinţe a congresului, patriarhul Meletie a propus ca Patriarhia Constantinopolului să ia iniţiativa pentru convocarea unui Sinod Ecumenic. Spre deosebire de cererile anterioare, care s-au făcut auzite din afara Bisericii, acum se auzea, pentru prima oară, această dorinţă exprimată din inima Bisericii, de însuşi patriarhul Constantinopolului. Poziţia sa era cu atât mai importantă cu cât el avea autoritatea necesară pentru convocarea unui astfel de sinod.

Potrivit cuvintelor patriarhului, acest sinod urma să decidă ,,asupra tuturor problemelor ce preocupă Biserica Ortodoxă la un moment dat”. Mai mult, Meletie a propus concret ca sinodul să aibă loc în anul 1925, în oraşul Nis (n.r.: actualmente în Serbia). Graba cu care el dorea convocarea unui sinod ecumenic vădeşte, într-o oarecare măsură, interesele oculte ale patriarhiului; probabil, el a încercat să-i ia pe nepregătite pe reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe locale prezenţi la congresul din 1923 ca aceştia să-şi dea acordul în pripă, pentru ca ulterior el să poată dirija cu abilitate evenimentele în direcţia dorită.

Mediul tulbure din punct de vedere politic, economic şi social al acelor ani era prielnic unor manevre de culise, care ar fi putut trece cu uşurinţă în ochii posterităţii ca fiind motivate de circumstanţele istorice ale momentului. Societatea se afla într-un proces de transformare profundă şi poate că nu ar fi dat prea mare atenţie hotărârilor unui sinod, care apoi ar fi fost introduse în Biserică pe nesimţite, dar ca literă de lege. Contextul era favorabil şi din cauza faptului că Biserica Ortodoxă Rusă, cea mai mare dintre Bisericile Ortodoxe şi, poate, cea mai conservatoare, fusese puternic atacată de regimul comunist şi nu ar fi putut lua parte la discuţiile şi hotărârile pe care le implica un astfel de sinod.

Însă, după experienţa amară a congresului din 1923, care a introdus o schismă gravă în sânul Bisericii Ortodoxe, Biserica Serbiei şi-a exprimat dorinţa ca toate Bisericile Ortodoxe locale să facă pregătiri serioase pentru desfăşurarea sinodului şi, eventual, să aibă loc o conferinţă pregătitoare. În aceste condiţii, sinodul a fost amânat.

Congresul ,,pan-ortodox” de la Constantinopol a provocat o asemenea zarvă în sânul Bisericii Ortodoxe, încât la câteva luni de la încheierea sa, Metaxakis a fost depus în mod ruşinos din scaunul patriarhal. Dar înlocuirea sa cu patriarhul Grigorie al VII-lea (1923-1924) nu a modificat prea mult starea lucrurilor. Echipa lui Metaxakis a rămas intactă în Fanar şi loială inovaţiilor introduse de liderul său masonic, urmărind în continuare schimbarea învăţăturii Bisericii cu o ideologie umană.

 

Nici în moarte, Meletie nu s-a dezis de adevăratul său crez: el a fost înmormântat după rânduiala masonică

Biruinţa patriarhului Meletie a fost imensă. Prin hotărârile adoptate la congresul din 1923, el a reuşit să producă o fisură în zidul canonic al Bisericii, urmată de o schismă în sânul ei.

Acest ierarh, care a luptat împotriva Bisericii de la cel mai înalt amvon al său, este descris de părintele Iustin Popovici (1894-1979) astfel: ,,Faimosul şi mândrul modernist, reformator şi autor al schismelor din sânul Ortodoxiei”, iar mitropolitul Meftodie Kondostanos (1942-1967) scria despre el: ,,Acest exilat din Ţara Sfântă (n.r.: în 1908, de către Patriarhul Damian al Ierusalimului, pentru ,,activităţi împotriva Sfântului Mormânt”), din Kition (Cipru), din Atena (n.r.: în 1921, el a fost depus de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei pentru activităţi potrivnice Bisericii, iar depunerea sa a fost revocată necanonic în urma presiunilor masonilor care doreau să-l înscăuneze patriarh de Constantinopol), din Constantinopol (n.r.: în 1923, în urma scandalului şi schismei provocate de congresul din 1923), Meletie Metaxakis – un spirit instabil, neliniştit, flămând de putere, un adevărat demon”. Sfârşitul vieţii sale, ca întreaga sa viaţă în sânul Bisericii, mărturiseşte adevărata identitate a patriarhului Constantinopolului, Meletie Metaxakis: după relatarea martorilor oculari, el a fost înmormântat, în 1935, la Cairo, ca patriarh de Alexandria, după rânduiala masonică !

 

Prin declaraţiile şi activităţile sale ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea îşi vădeşte unitatea de cuget cu Meletie Metaxakis

Ecumenism 32-1

Din nefericire, el nu a fost singurul ierarh care a propovăduit idei străine de învăţătura ortodoxă şi care a luptat pentru a le introduce, în scopul de a lovi zidul de apărare al Bisericii. Un alt exemplu grăitor pentru această atitudine anti-ortodoxă a ierarhilor din ultimul secol este patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea (1868-1939, mitropolit primat între anii 1920-1925, patriarh între anii 1925-1939), mason cu ,,grad foarte înalt” şi fost ierarh … greco-catolic.

 

Delegaţia unirii la Bucureşti (1918), formată din episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu (greco-catolic), Caius Brediceanu, Al. Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş

 

Măsurile pe care Miron Cristea a încercat, la rândul său, să le introducă în Biserica Ortodoxă Română vădesc limpede o unitate de vederi între el şi patriarhul Meletie Metaxakis. Astfel, imediat după înscăunarea sa, la 1 ianuarie 1920, ca mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române, el a declarat că Biserica are nevoie de ,,reorganizare şi reformare”, dorind, în acord cu ceilalţi ierarhi ortodocşi masoni, organizarea unui sinod ecumenic. Acest lucru îl făcuse cunoscut încă de la alegerea sa ca mitropolit primat în 1919, când a trimis o scrisoare tuturor patriarhilor ortodocşi în care propunea convocarea unui sinod ecumenic care să rezolve ,,problemele arzătoare ale Bisericii”.

De asemenea, la scurt timp după alegerea sa, în 1920, el a prezentat sinodului român un program de reformă în 9 puncte, care seamănă uimitor cu planurile patriarhului Constantinopolului. Acest program susţinea înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian, combaterea sectelor, revizuirea unor aspecte ale ritului, recăsătorirea preoţilor văduvi, precum şi organizarea unor instituţii de propagandă. O latură importantă a activităţii sale de conducător al Bisericii Române a constituit-o ecumenismul local, fiind considerat ,,pionierul mişcării ecumeniste din România”. Sunt cunoscute relaţiile sale apropiate cu ierarhii Bisericii Anglicane, numeroasele vizite şi participări la întruniri ecumeniste, recunoaşterea oficială a validităţii hirotoniilor anglicane în 1936 etc.

 

Ecumenism 32-2

Patriarhul Miron al României şi arhiepiscopul de Canterbury,
Cosmo Gordon Lang, la Palatul Lambeth, Anglia, 3 iulie 1936

 

Patriarhul Miron s-a străduit să imprime Bisericii Ortodoxe Române un puternic avânt modernist

Mitropolitul Miron a primit cu bucurie convocarea congresului din 1923, iar delegaţii români prezenţi la această întrunire au susţinut iniţiativa patriarhului Meletie cu privire la sinodul ecumenic. De asemenea, în urma consultării cu sinodul român, Miron a anunţat, în scrisoarea sa din 17 decembrie 1923, că Biserica Ortodoxă Română acceptă hotărârile congresului de la Constantinopol. Într-adevăr, un an mai târziu, la 1 octombrie 1924, avea loc schimbarea calendarului bisericesc în România. Mai mult, el a dorit să schimbe nu numai calendarul iulian, ci şi pascalia iuliană (n.r.: pascalia este metoda de calcul a datei Învierii Domnului), datele Învierii Domnului din anii 1926 şi 1929 nestabilindu-se după pascalia iuliană şi nici măcar după cea gregoriană.

Este interesant de remarcat faptul că patriarhul Miron, asemenea lui Meletie Metaxakis, a avut puterea politică de partea sa şi a putut, graţie acesteia, să opereze unele schimbări profunde în Biserică. ,,Relaţiile” pe care le avea deja când a ajuns patriarh s-au consolidat fenomenal în clipa în care el a devenit unul dintre membrii consiliului de regenţă înfiinţat în anul 1927, la moartea regelui Ferdinand.

Perseverenţa lui Miron Cristea în a imprima Bisericii Ortodoxe Române, ca una dintre cele mai mari Biserici Ortodoxe, un puternic avânt modernist este răsplătită de Patriarhia Constantinopolului, în 1925, cu ridicarea la rangul de Patriarhie.

 

Miron Cristea prevesteşte crearea Consiliului Mondial al Bisericilor

Patriarhul Miron îşi continuă activitatea modernistă la cârma Bisericii Române şi în deceniul următor, susţinând puternic convocarea unui sinod ecumenic pentru rezolvarea problemelor Bisericii, sau mai bine zis pentru legiferarea modernizării Bisericii şi distrugerea zidului canonic al acesteia. Astfel, la Conferinţa de la Sinaia, desfăşurată între 22-23 septembrie 1934, a fost emisă din nou ideea întrunirii unui sinod ecumenic. De asemenea, s-a discutat despre ,,lărgirea perspectivei pentru viitoare organizaţii ecleziologice internaţionale”, fapt care s-a tradus în realitate prin crearea, în anul 1948, al Consiliului Mondial al Bisericilor şi subscrierea Bisericii Ortodoxe Române la ,,idealurile” acestuia.

Din nefericire, Patriarhul Meletie al Constantinopolului şi Patriarhul Miron al României sunt doar două exemple din pleiada de înalţi ierarhi care au condus Biserica Ortodoxă în secolul XX şi care nu au urmărit decât înlocuirea învăţăturii ei dumnezeieşti cu ideologii omeneşti. Toţi aceştia au luptat împotriva Bisericii care le-a dat naştere şi s-au purtat nu ca ,,fii ai luminii”, ci ca nişte pui de năpârcă, care sfâşie pântecele mamei pentru a ieşi la lumină …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004) 

 

Ioachim Arnăutu

_______________

Sursa – http://www.catacombeleortodoxiei.ro/index.php/133-arhiva-revistei/cuprins?start=4