„Unul dintre cei mai mari asceţi, Sfântul Pimen cel Mare, învăţa că începutul tuturor răutăţilor este neatenţia“.

De ce este aceasta atât de dăunătoare? Răspunsul este destul de evident: o persoană neatentă nu este capabilă să se vegheze pe sine. Este preocupată tot timpul cu lucruri din exterior. Cum poate fi atentă la propria sa inimă, dacă obiectul atenţiei sale nu îl face viaţa sa lăuntrică, ci evenimentele lumii exterioare? Aceasta nu este preocupată de reducerea fluxului de influenţe externe, ci, din contră, trăieşte în totalitate pentru ele. Viaţa interioară nu o interesează deloc, iar punctele de atracţie le află doar în viaţa externă, în lumea înconjurătoare, dând astfel frâu liber simţurilorSă vadă, să audă, sa simtă şi să guste totul, aceasta înţelege omul păcătos drept scop al vieţii sale. Sufletul lui este precum o autostradă uşor accesibilă. Vârtejuri de influenţe exterioare vin unul după altul, ca un caleidoscop, iar el se scufundă de tot în gândurile, sentimentele şi dorinţele generate de acestea. Cum să îşi vegheze inima şi să o păzească de întinare în faţa josniciei şi cruzimii acestei lumi, care zace în răutate? Nu este timpul, nici ocazia de a o face.

„Ca un fluture care zboară de la o floare la alta, aşa merge o persoană neatentă de la o plăcere lumească la alta, de la o grijă zadarnică la alta”, spune Sfântul Ignatie. „Un astfel de om este ca o casă fără uşi şi fără lacăt, în care nu se poate păstra nici o comoară, căci este deschisă hoţilor şi desfrânaţilor”.

Timpurile noastre sunt în principal vremuri ale neglijenţei şi ne este uşor de înţeles de ce. Căci, precum am spus, mândria umană de a se auto-impune care predomină astăzi nu are ca scop curăţirea inimii, ci strângerea de avantaje maxime pentru sine, ale căror dorinţe sunt considerate întemeiate şi care merită să fie îndeplinite imediat. „Pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume (I In 2,16) – toate formele plăcerii pun stăpânire pe sufletul omului de astăzi, iar el încearcă să le împlinească pe toate. Este ca şi cum omul modern se teme să nu piardă ceva, ca nu cumva să nu se folosească de vreunul dintre conforturile lumii trupeşti şi pământeşti. Astfel el caută cu lăcomie, în lung şi în lat, tot ce ar putea să îi folosească pentru propriul interes, pentru propria plăcere şi încântare. Putem spune cu certitudine că viaţa omului modern nu este altceva decât o goană frenetică după tot ceea ce înseamnă confort şi plăcere lumească. În această privinţă, vremea pe care o trăim astăzi nu se deosebeşte de cea a Imperiului Roman, la puţin timp înainte de naşterea lui Iisus Hristos, când oamenii strigau după „pâine şi circ”. Singura diferenţă este faptul că pâinea cea smerită şi formele de divertisment primitive nu mai mulţumesc astăzi pe nimeni. Acum, cerinţele poftelor „rafinate” ale oamenilor au devenit mai sofisticate. Pâinea trebuie să fie coaptă special şi însoţită de alte delicatese gastronomice, preparate după cea mai înaltă artă a bucătăriei sau, mai degrabă, a lăcomiei. Divertismentul, de asemenea, trebuie să fie rafinat şi mascat sub semnul artei, deşi este destinat să satisfacă cele mai de bază şi animalice pofte ale firii omului.

Pasul frenetic şi nevrotic al vieţii moderne face aproape imposibil să găseşti linişte şi pace pentru sufletele obosite şi epuizate. Acesta duce cu sine pe toată lumea, făcând-o să se simtă ca şi cum ar fi nişte zimţi tociţi şi uzaţi din mecanismului gigantic al vieţii moderne, care şi-a pierdut duhul creştin al libertăţii. Oamenii înşişi au devenit trupuri fără suflete, robite de păcat şi de tot felul de patimi. Cu adevărat, lumea modernă nu a ajuns altceva decât o sită gigantică prin care Satana ne cerne pe noi, nefericiţii, ca pe făină, în victoria sa triumfătoare.

Şi astfel suntem cu toţii cât se poate de neglijenţi. Ne grăbim în goana după un bine iluzoriu, înşelător, iar lucrul cel mai important – singurul lucru de care avem nevoie, şi anume curăţirea inimii, pe acela îl neglijăm, pentru că nu avem nici puterea, nici forţa, timpul sau ocazia de a ne concentra pe nevoinţa lăuntrică.

Încotro ne conduc toate aceste distrageri? Să nu fie totuşi chiar aşa de periculoase şi vătămătoare toate? Poate aşa ar putea părea la prima vedere. Dar, în realitate, ele duc la nenumărate lucruri rele în viaţa omului.

Omul neatent are un mod foarte simplist şi superficial de înţelegere a lucrurilor, chiar şi pe cele mai importante. Acesta nu este capabil să înţeleagă în profunzime esenţa lucrurilor sau să se gândească într-un mod raţional la ceea ce se petrece în jurul său. Aşadar, viaţa sa personală este dezorganizată şi plină de greşeli, pentru că adesea – uneori în mod involuntar, din cauza lipsei de sensibilitate şi consideraţie – provoacă mult rău şi suferinţă celorlalţi.

„Cel care este neatent – spune Sfântul Ignatie – adesea este contradictoriu: îi lipseşte profunzimea şi puterea emoţiilor, şi astfel este instabil şi fără prea multă viaţă”.

Rezultă că o persoană neglijentă nu este deloc una pe care să te poţi baza: este nedemnă de încredere, necredincioasă, lipsită de o gândire profundă. Aceasta tinde să dezamăgească, să fie necredincioasă sau să îi trădeze chiar şi pe cei pe care îi consideră prieteni adevăraţi.

Sfântul Ignatie continuă şi spune că

Iubirea de aproape este străină de omul neatent, care se uită cu indiferenţă la supărarea oamenilor şi aşază cu uşurinţă asupra lor sarcini greu de cărat”*.

Cel care nu este atent la sine, desigur, nu poate pătrunde în sufletul, în stările emoţionale ale celorlalţi. Astfel, sufletul său rămâne închis altora, nu poate avea simpatie sau înţelegere faţă de problemele altora. Acesta nu este capabil să înţeleagă povara altora şi astfel este aspru în relaţiile cu ceilalţi, cerând adesea de la ei lucruri imposibile sau peste puterea lor. In cele din urmă, conform Sfântul Ignatie Briancianinov,

„durerea îl afectează foarte mult pe cel neatent, în mare parte pentru că nu o aşteaptă. El aşteaptă doar bucuria. Dacă durerea este mare, dar trece repede, acesta uită curând de ea în tumultul distragerilor. Durerea îndelungată însă îl doboară“.

Acest lucru nu ne miră, căci misiunea omului distras este aceea de a căuta în viaţă numai ceea ce este plăcut, şi astfel lucrurile neplăcute sunt foarte greu de îndurat.

Care este rezultatul unei astfel de vieţi neglijente? Încotro îl duce neatenţia pe omul care se lasă în voia ei?

Potrivit Sfântului Ignatie, „însăşi neatenţia îl pedepseşte pe cel care se complace în ea. Cu timpul, totul devine plictisitor pentru el, iar acesta, neacumulând nici o cunoştinţă sau impresie substanţială, se cufundă într-o disperare agonizantă şi fără limite”.

Iar acest lucru este de înţeles. Omul neatent, umblând între gândurile şi sentimentele sale numai legate de probleme lumeşti, căutând numai divertisment şi distragere, se convinge curând că, în cele din urmă, totul este extrem de plictisitor şi monoton. În mod firesc, toate acestea duc la dezamăgire şi deznădejde. Deziluzia poate fi atât de mare, încât unii oameni îşi pun chiar capăt zilelor prin suicid, nefiind capabili să suporte o asemenea durere şi descurajare.

Cel mai mare prejudiciu al neatenţiei este acela că dezvoltarea duhovnicească a omului este complet stagnată. Viaţa duhovnicească este cu totul incompatibilă cu distragerea, căci una dintre condiţiile principale pentru succesul vieţii duhovniceşti este atenţia acordată îndeaproape sinelui şi tuturor stărilor sufletului.

„În lipsa unei atenţii acordate sinelui – spune Avva Agaton – este imposibil să izbuteşti în dobândirea oricărei virtuţi”.

„Toţi sfinţii – spune Sfântul Ignatie  au evitat cu grijă ispitele. Aceştia s-au concentrat în mod constant, sau cel puţin cât de des cu putinţă, asupra îngrijirii stării minţii şi a inimii lor, îndreptându-le după Evanghelie”.

Este imposibil să împlineşti poruncile Evangheliei fără să citeşti sau să studiezi Evanghelia cu grijă şi atenţie şi fără o atitudine asemănătoare faţă de ceea ce se petrece în sufletul tău. Dar atenţia şi trezvia sunt imposibile într-o viaţă de distrageri. Potrivit Sfântului Ignatie,

„Păcatul şi diavolul, care lucrează prin păcat, pătrund pe nesimţite în mintea şi inima omului. Acesta trebuie să vegheze constant împotriva duşmanilor săi nevăzuţi. Dar cum poate el să vegheze când cade pradă distragerilor?”.

De altfel, acesta este motivul pentru care Biserica se ridică atât de ferm împotriva oricărui tip de divertisment, distracţie sau amuzament şi le consideră nepotrivite pentru creştini. Toate aceste forme de amuzament îndepărtează atenţia omului de la propria persoană şi îl conduc către pierderea vigilenţei. Nu există un duşman mai mare pentru viaţa duhovnicească decât patima pentru oricare formă de spectacol şi divertisment. Din acest punct de vedere, este de înţeles de ce, în timpurile noastre, atât de ostile lui Dumnezeu şi duhului, această pasiune morbidă pentru amuzament şi distracţie a atins asemenea proporţii. Toate acestea, de dragul aparenţei, trec sub numele de „viaţă culturală” şi sunt săvârşite sub pretextul filantropiei: „seară caritabilă”, „piesă caritabilă”, „bal caritabil”, ca şi cum nu ar exista alte forme de a face caritate decât prin cumpărarea unui bilet la distracţie, care adesea este imorală şi păcătoasă. Acesta este scopul duşmanului rasei umane, al diavolului: de a ne cerne continuu, ca pe făină, forţându-ne să ne învârtim constant în vârtejul divertismentului şi al distragerii, neîngăduindu-ne să ne adunăm şi să medităm la starea noastră sufletească, la sufletul nostru.

Cum, dar, ar trebui să ne luptăm cu distragerile şi să dobândim „atenţia către sine” printr-o viaţă vigilentă?

Sfântul Ignatie ne învaţă că omul trebuie să îşi interzică orice activitate care îl amorţeşte”. Trebuie să alocăm timpul nostru într-un aşa fel, încât să fim preocupaţi constant cu activităţi sensibile, folositoare şi practice. Îndeplinirea responsabilităţilor, publice sau private, fără prea multă zarvă şi agitaţie nu vor duce niciodată la o viaţă agitată, ci, din contră, conduce la atenţia faţă de sine şi vigilenţă. Distragerea este facilitată de pierderea timpului sau de activităţi frivole, asemănătoare lenevirii.

Aşadar, înainte de toate, trebuie să ne temem şi să ne ferim de lenevire. Glumele copilăreşti şi vorbăria fără folos sunt dăunătoare, nepotrivite, dar au devenit totuşi populare şi apreciate de oamenii incapabili să determine gravitatea şi importanţa celor spuse. De asemenea, la fel da vătămătoare este şi reveria, care îl scoate pe om din viaţa reală, ducându-l într-o lume fantastică, ireală, făcându-l să fie distras de gânduri şi sentimente ce privesc mai degrabă lucruri imaginare.

Într-un cuvânt, este nevoie să te controlezi şi să nu permiţi simţurilor tale să poftească la tot felul de iluzii externe, ci să te ocupi cu onestitate şi conştiinţă de responsabilităţile tale, publice sau private, fără prea multă agitaţie sau irascibilitate.

Trebuie să ţinem bine seama că o viaţă de distrageri duce la înmulţirea răului în lume şi că doar „atenţia la sine” şi vigilenţa spirituală duc la suprimarea răului şi, implicit, la bunăstarea omenirii.”

 

Sursa : Arhiepiscopul Averchie Tausev, „Nevointa pentru virtute. Asceza intr-o societate moderna secularizata”, Editura Doxologia 2016

______________

Sursa – https://stranaortodoxa.wordpress.com/2019/12/10/inceputul-tuturor-rautatilor-este-neatentia-lumea-moderna-nu-a-ajuns-altceva-decat-o-sita-gigantica-prin-care-satana-ne-cerne/