Nu cu multă veme în urmă i-am ascultat la Radio Actualități pe doi istorici care realizaseră un album pentru Muzeul Militar din București: fotografii de epocă pentru a rememora perioada cuprinsă între anii 1900-1920. Este un interval de timp care marchează exact un secol înaintea noastră. Și ce spuneau despre pozele acelea? Foarte grăitor, arătau niște oameni, din toate mediile, sănătoși la suflet și la trup, prezentau chipuri luminoase de la vladică până la opincă: Un invitat mai în vârstă, om cu multă experiență, a conchis: ,,Noi nu mai semănăm cu înaintașii noștri, nici măcar cu aceștia din fotografii”. Firește, a venit întrebarea: ,,Când am început să ne schimbăm, să ne întunecăm la chip și să ne bicisnicim la trupuri?” ,,Începând cu anul 1945, românii s-au schimbat radical, nu mai avem înfățișarea înaintașilor noștri apropiați”.

Constatarea aceasta simplă că ne-am schimbat asemănarea cu bunicii și străbunicii noștri m-a lovit ca un trăznet care s-a dus în abisul inimii. Doamne, ceva grav, dacă nu tragic, s-a petrecut și continuă să se lucreze asupra noastră! Ce se întâmplă cu noi, de ne schimbăm în rău, pe măsură ce trec anii de după al doi-lea război mondial? E vorba de schimbări observabile cu ochiul liber, în trăsături, în fizionomie, în starea pe care o comunică fața omului. Vrând-nevrând, chipul actual al românului exprimă o suferință tainică, suntem mohorâți, nervoși, grăbiți, depresivi, cu privirile duse sau țintite în pământ, îngrijorați, cu masca vânzătorului sau a cumpărătorului pe față, cu vorba dedublată și gândul înspicat, precum e limba șarpelui. Toți purtăm pecetea păcatului! Iertați, suntem acașă și pe stradă ca înt-un uriaș spital, plin de bolnavi dar din care lipsesc doctorii și asistenții, deci într-un spital fără nădejde de vindecare, fiindcă e un locaș străin de Dumnezeu…  Da, atunci, în 1945, am intrat sub cizma de fier ruginit a bolșevismului rusesc; acum, după 1990, am căzut sub cizma de oțel-beton a globalismului și suntem deja închiși în cușca fără ieșire a corectitudinii politice. Și ne schimbăm, fără să ne dăm seama într-un fel cu totul ciudat, pe nesimțite și pe neanunțate. Oare față de înaintașii de acum două sute de ani cum arătăm? Dar față de cei de acum patru-cinci sute de ani? Numai Dumnezeu poate să știe, El care ”cearcă inimile și rărunchii” (Ps. 7, 9). În fond, ce proces tragic se lucrează în și cu noi cu toți?

Oare cât putem să înțelegem cu mintea noastră slabă încotro ne îndreptăm? Că zice Sfântul Apostol: ”Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeți, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, nesupuși părinților, neînțelepți, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă” (Rom. 1,28-32). Nu cumva noi suntem aceștia, schimbațiii în rău, ”vrednici de moarte” (Rom. l, 32), conștienți de starea noastră căzută și, de aceea, atât de triști și nevolnici? Din cauza aceasta suntem atât de diferiți față de străbunii noștri? Se pare că am ajuns la cuvântul înfricoșător al prorocului David: ,,Stricatu-s-au oamenii și urâți s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Ps. 13, 1)? Să cugetăm o clipită la aceste cuvinte! Dacă Dumnezeu ”ne-a lăsat la mintea noastră”, înseamnă că ne-a părăsit din cauza nenumăratelor răutăți pe care le-am adunat în noi și, astfel, rămânând făpturi de sine, fără, Dumnezeu, ne-am stricat și la suflet și la trup. Rău de tot! Nu mai semănăm cu icoana vie a lui Hristos pusă în inimile noastre, nu mai semănăm nici măcar cu strămoșii din care ne tragem. Poate că e greu de acceptat cugetarea aceasta, dar ea este adevărată, anume că omul, în general  făptura creată, înger sau om, are esența în afara sa, aceasta provine de la Ziditorul său care îl umple cu dumnezeirea Sa. Omul singur, de sine, fără Dumnezeu, este lut și cenușă, praf luat de vânt. El nu poate fi și nu există de sine, autonom: ori este cu Hristos, ori este cu diavolul. Pozitria a treia, intermediară,  fără Dumnezeu și fără diavol, este exclusă. Doar mintea bolnavă poate teoretiza autonomia (antropocentrismul), ontologic ea nu existiă. Îngerul căzut s-a golit de Dumnezeu, a vrut să se umple cu sine și a ajuns, instantaneu, demon întunecat. Omul, dacă se golește de Dumnezeu, automat se umple cu cele ale diavolului. Numai voința de a alege una sau alta este complet liberă și cugetul care conduce acest proces este liber dar ușor influențabil, aș zice ușor de păcălit în slăbiciunile lui. Părintele Emilianos Simonopetritul tâlcuind cuvintele filocalice despre trezvie ale Sfântului Isihie, spune: ,,După cădere, omul are caracteristici demonice.  Zici o minciună. Biblia însă spune că tatăl minciunii este diavolul. Când te aud mințind, îți spun: Ești un drac! […] Prin urmare, nimeni nu zice vre-o minciună dacă nu e purtat de draci (Cuvânt despre trezvie. Tâlcuire la Sfîntul Isihie, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2014, p. 469). Dacă purtăm, de la alungarea din rai, trăsături demonice în noi, atunci ce se va întâmpla cu ființa noastră prin părăsirea de Dumnezeu? Devenim demoni cu totul, chiar de vom stiga sus și tare că suntem atei, eliberați, democratici, oameni  ”deplini”. Plini, într-adevăr, de otrava satanei!

De ce existența noastră este dependentă exclusiv de Dumnezeu? Ne răspunde Sfântul Iustin Popovici: ,,Pentru că obârșia noastră este din Dumnezeu, de aceea și ființa noastră, viața noastră și existența noastră depind în întregime de Dumnezeu” (Omul și Dumnezeu-Omul. Abisurile și culmile filosofiei, Sophia București, 2010, p.71), cuvânt care își are rădăcina într-un izvor apostolic: ,,Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem, precum au zis și unii din poeții voștri: căci al Lui neam și suntem” (Fapt. Apost. 17, 28, cuvântarea Sfântului Apostol Pavel adresată atenienilor în Areopag). Esența omului, osia existenței lui esteHristos. De aceasta ne încredințează cu putere în cuvânt tot Sfântul Iustin Popovici: ,,Fără Dumnezeu-Omul, omul este într-adevăr fără cap și, ceva mai mult, fără sine, fără, veșnicul lui sine, fără nemuritorul lui sine, fără sinele său cel după chipul lui Dumnezeu. În afară de Dumnezeu-Omul nu există om, ci numai subom, jumătate de om sau neom. Aici trebuie adăugat și următorul adevăr: fără Dumnezeu-Omul, omul este întotdeauna rob al păcatului, rob al morții, rob al diavolului” (Biserica Ortodoxă și ecumenismul, Mânăstirea Petru Vodă, 2002, p. 109). Filosofii nihiliști se pot duce cu mintea în orice colț al speculației vor, dar dincolo de această realitate nu pot trece: esența omului e în Hristos iar fără El omul devine un stârv pe care îl batjocorește diavolul. Pentru întărire, mai aducem un cuvânt al Sfâtntului Iustin Popovici: ,,Fără Dumnezeu-Omul și în afara Dumnezeu-Omului, omul se află totdeauna în primejdia de a ajunge asemănător cu diavolul: fiindcă păcatul e totodată și putere și chip al diavolului; și, robindu-se păcatului în afara Dumnezeu-Omului, omul se face de bună voie asemănător diavolului, se împropriază diavolului. […] Nu trebuie să ne scape din vedere că scopul cel mai însemnat al diavolului este acela de a-l lipsi pe om de asemănarea cu Dumnezeu, de a-l dezîndumnezeu-omeni, de a-l dezîndumnezei și, în felul acesta, de a-l preface într-o fiintă asemănătoare cu el. Antropocentrismul umanist e, în esență, diavolocentrism” (op. cit., p. ll0). Centrul omului este Dumnezeu iar dacă îl părăsește pe Acesta, centrul omului devine Satana. La mijloc nu e decât un gol care, după voia persoanei, se umple fie dintr-o parte, fie din cealaltă.

Acestea fiind lămurite, ne întrebăm în continuare: în ce direcție se schimbă, ce cale urmează omul contemporan, in speță încoto ne îndreptăm noi, păcătoșii? De ce ne stricăm la suflete și la trupuri urmând un curs al lumii pe care nu-l înțelegem? Un prim răspuns căutăm a-l afla de la Cuviosul Arhiepiscop Averchie Taușev: „Acum, în al XX-lea veac al epocii creștine, s-au ivit bărbați înțelepți -neocreștini după cum își zic unii dintre ei. Ei propovăduiesc un soi de neocreștinism dulceag, sentimental, trandafiriu, lipsit de orice trudă și luptă, o imaginară dragoste pseudo-creștină, atotcuprinzătoare, și îndulcirea fără opreliști din toate plăcerile acestei trecătoare vieți pământești. Ei ignoră cu desăvârșire nenumăratele pilde din Sfânta Scriptură care vorbesc cu tărie și lămurit despre lupta duhovnicească, despre urmarea Mântuitorului  Hristos întru răstignirea față de Iume, despre multele necazuri care il așteaptă pe creștin în viața aceasta.[ …] Într-un fel acești înțelepți moderni nu reușesc să vadă că, în chip hotărât,C uvântul lui Dumnezeu … întărește faptul că viața pe pământ se va îndepărta tot mai mult de Legea lui Dumnezeu, că în privința moralității oamenii vor cădea tot mai jos, că toți care voiesc cu bună-cinstire a viețui întru Hristos Iisus vor fi prigoniți. Iar oamenii cei vicleni și fermecători  vor merge spre mai rău, înșelând și înșelându-se cf.2 Tim. 3, 12 – 13″ (Apostazia și Antihristul după învățăturile Sfinților Părinți, Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni, Constanța, 2008, p. 160). Pentru propovăduirea  vicleană a acestor creștini ”dulcegari”, unii cu înalte demnități eclesiale pe cap, pe care Părintele Averchie îi numește neohiliaști, dar și pentru păcatele noastre, taina fărădelegii a primit îngăduință de Sus să se lucreze în mădularele noastre. Îi luăm în discuție aici pe creștinii botezați canonic, nu pe păgâni, pe papistași și pe tot neamul de confesiuni pseudo-creștine. Ac eia au cârmit-o de multă vreme spre sălașurile întunecate ale înlocuitorului de Dumnezeu. Pseudo-iubiriștii, prin atitudinea pe care au imbrățișat-o, îl părăsesc ”diplomatic” pe Hristos, adică prin înșelăciune, luând și turma cu ei. Alții, însă, au făcut-o abrupt și continuă să-L alunge pe Dumnezeu-Omul din viața lor.

Sfântul Nicolae Velimirovici privește foarte critic spre europeni, prin aceștia înțelegând toți oamenii Occidentului: ”Europenii nu l-au rugat, ci l-au izgonit. Îl izgonesc prin tot ce le stă Ia îndemână: prin școli, prin presă, prin politică, prin filme, prin ghicituri științifice și prin toată trufia lor culturală; Îl izgonesc și prin gânduri, prin cuvinte și prin fapte – fiecare în parte, în grup și toți laolaltă” (Prin fereastra temniței, Predania, București, 2007, p. 75). De o bună bucată de vreme și noi suntem ,,europeni” cu patalama la chimir și am început să-i urmăm, fără  discernământ, pe europenii apostați. Ei l-au ales pe diavol în locul lui Dumnezeu. Sfântul Nicolae al Jicei și Ohridei ne jeluiește pentru opțiunea noastră: ,,Pricina întunecatului zbucium al omenirii Apusene se poate lămuri într-un cuvânt: pentru că l-au ales pe Varavva, în locul lui Hristos, pentru că au ajuns barabe, în loc să fie creștini” (op. cit., p. 43). Soarta noastră întunecată decurge din aceeași opțiune-nebunească. Această cădere, în care suntem antrenați și noi, este deplânsă cu durere de către Sfântul Nicolae Velimirovici: ,,Oamenii cei păcătoși și întunecați s-au lepădat de El, de Cel ce este viu în veac și dătător de viață și au înălțat în locul Lui cultura. Au înălțat, bieții de ei, ceva schimător și trecător, tărcat ca un șarpe veninos, stăruitor ca o desfrânată, necruțător ca porcul mistret, viclean ca vulpea, sângeros ca lupul. Toate popoarele lumii au simțit acestea pe spinarea lor. […] Toate neamurile urăsc numele lui Hristos din pricina creștinilor. Toți Îl alungă pentru că aud de la creștini cum ei înșiși se leapădă de El în numele culturii lor, iar pe apusenii botezați și cultivați îi numesc diavolii albi. Pe urmele acelor diavoli albi, ale acelor închinători la cultură, noii închinători la idoli, au pornit și mulți din fiii Serbiei (n. n.  a se înțelege, în prezent, aproape toți ortodocșii din Răsărit!)”( op. cit., pp. 16, 17). Mulți dintre neocreștini știu ce fac, dar și mai mulți sunt cei aflați în confuzie, în rătăcire din neștiință. Ne întunecăm la chip, după asemănarea cu diavolul, ponind de la minte și de la inimă care a ,,ajuns un organ al răului și o unealtă a minciunii” (Sfântul Nicolae Velimirovici, op. cit., p. 61) și prin acestea ne ,,împărtășim cu duhul rău” fără să ne dăm seama de această tragedie.

Sfântul Ignatie Briancianinov, de peste veac, ne caină cu lacrimi: ,,înfricoșătoare nenorocire este lipsa din om a adevăratei cunoașteri a lui Dumnezeu: ea primește lucrurile diavolului drept lucruri ale lui Dumnezeu. […]  Neștiința și cugetarea trupească, văzând acele minuni (n. n. ale Antihristului!), nu vor sta câtuși de puțin să chibzuiască: le vor primi fără întârziere, potrivit înrudirii duhului propriu cu duhul acelor minuni, potrivit orbirii lor, vor socoti si mărturisi lucrarea satanei drept lucrare cât se poate de mare a puterii lui Dumnezeu. […] Minunile lui Antihrist vor fi primite fără împotrivire și cu entuziasm de către cei apostaziați de la creștinism, de către vrăjmașii Adevărului, vrăjmașii lui Dumnezeu: aceștia s-au pregătit pe sine pentru primirea pe față, cu lucrul, a trimisului și uneltei satanei, a învățăturii lui, a tuturor lucrurilor lui, după ce au intrat dinainte în împărtășire după duh cu satana” (Predici, Sophia, București 2008, p.274.

Mai înspăimântătoare lucrare a tainei fărădelegii din veac decât pregătirea noastră acum pentru ,,împărtășirea după duh cu satana” nu mi-a fost dat să cunosc. Să nu credeți că e o greșeală sau e o glumă proastă ceea ce v-am spus. Sfântul Episcop lgnatie ne arată lămurit și măsura groaznică a acestei ireversibile rătăciri: ,,Precum duhul lor se afla în stare de vrăjmășie față de Hristos, în aceeași măsură se afla în stare de împărtășire cu Antihrist, cu toate că erau despărțiți de acesta printr-o uriașă întindere de vreme, care acum ajunge, iată, la două mii de ani […] Prin lepădarea de Hristos, omenirea se va pregăti pentru primirea lui Antihrist, îl va primi în duhul său. În însăși întocmirea duhului omenesc va apărea cererea, chemarea lui Antihrist, împreună-simțirea cu el, așa cum în starea de boală grea apare setea de o băutură ucigătoare” (op.cit., p.284). Antihrist încă nu s-a arătat, dar noi ne schimbăm la duh și la față covârșiți de duhul lui, absorbiți de duhul lui. Acesta e sensul tragic al schimbărilor la care suntem supuși acum, se vede cu ochiul liber în comportamentul și pe fețele oamenilor, dar noi refuzăm să vedem și să înțelegem. Generalizarea ereziei ecumeniste, prin pseudo-sinodul din Creta, iunie2016, transformă Ortodoxia noastră în creștinism antihiristic și acesta intră triumfal în Biserică. Sfântul Ignatie Briancianinov ne anunță  că asta e o boală așa de grea, atât de insuportabilă, încât ea cheamă sinuciderea omenirii, ca pe o sete de otravă.

Există vre-o cale de ieșire? Categoric există!  Alegerea între a fi dumnezeu-om sau a fi demon. Însă acum noi, omenirea, am ajuns la atâta deșteptăciune, la atâta știință, la atâta cultură și civilizație, încât refuzăm să-L primim pe Hristos. În locul îndumnezeirii optăm pentru înluciferire. Domnul Iisus Hristos ne spune clar, cu multă iubire: ,,Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (loan 15,5). Fără Hristos nu numai că nu putem face nimic, dar nici măcar nu mai suntem oameni, ci sălașuri pentru diavolul. O, fraților, sensul adevărat al schimbării lumii nu este asemănarea cu diavolul, ci asemănarea cu Dumnezeu.

Sfântul lustin Popovici ne cheamă stăruitor la aceasta și ne învață: ,,Fiind zidit ca dumnezeu-om potențial, omul se străduiește, cuprins în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, să își aducă mintea la asemănarea cu Dumnezeu, să o schimbe la față în dumnezeominte (noi  avem mintea lui Hristos, I Con 2, 16); să-și aducă conștiința la asemănarea cu Dumnezeu, să o schimbe la față în dumnezeoconștiință; să-și aducă voia la asemănarea cu Dumnezeu, să o schimbe la față în dumnezeovoie; să își aducă trupul la asemănarea cu Dumnezeu, să îl schimbe la față în dumnezeotrup (Trupul e pentru  Domnul și Domnul pentru trup, I Cor. 6, l8). În-dumnezeu-omenindu-se prin Biserică și în Biserică, omul se întoarce la asemănarea cu Dumnezeu cea dinainte de cădere” (Biserica Ortodoxă și ecumenismul, p.110). ”Se străduiește” omul, zice Sfântul Iustin, dar câți dintre noi ne mai trudim să punem în strălucire chipul lui Hristos din inimile noastre și să dobândim asemănarea cu Sfânta Treime? Când e atât de ușor să evoluăm pe autostrada păcatului! Spre ce? Spre tristețe veșnică și spre moarte. Mai bine, haideți să ieșim din moarte, ca Lazăr, la Învierea personală prin Crucea luminoasă a lui Hristos !

Ioan Enache