Viaţa Sfântului Ierarh Nicolae Velimirovici

sfantul-nicolae-velimirovici
Sf. Ierarh Nicolae Velimirovici s-a născut în sătucul Lelici, din Serbia apuseană. A urmat cursurile Seminarului Sf. Sava din Belgrad, absolvind în 1905. A obţinut o bursă de doctorat la Universitatea din Berna (1908), publicîndu-şi teza în limba germană, în 1910; doctoratul în filosofie a fost pregătit la Oxford şi susţinut la Geneva, în franceză, pe tema Filozofija Berklija (Filosofia lui Berkeley), în 1909. La sfîrşitul anului 1909 a fost tuns în monahism. În 1919, Arhimandritul Nicolae a fost hirotonit episcop al Jicei, în cadrul Bisericii Sîrbe.
 .
În Aprilie 1915, în timpul Primului Război Mondial, a fost trimis de către Biserica Sîrbă în Anglia şi America, unde a susţinut numeroase cuvîntări, luptînd pentru unitatea sîrbilor şi a popoarelor slave de miazăzi. La începutul lui 1919 se întoarce în Serbia, iar în 1920 este strămutat în Arhiepiscopia Ohridei din Macedonia, unde, în 1935, a reconstruit cimitirul soldaţilor germani ucişi.
 .
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în 1941, Episcopul Nicolae este arestat de către nazişti pe cînd se afla în Mănăstirea Jicia (care a fost la scurtă vreme jefuită şi dărîmată), fiind apoi închis în Mănăstirea Liubostinia (unde, după o execuţie în masă, a replicat spunînd următoarele: “Aceasta este cultura germană, să ucizi sute de sîrbi nevinovaţi, din pricina morţii unui soldat german?! Şi turcii erau mai drepţi”). Mai tîrziu, acest “nou Gură de Aur” a fost transferat în Mănăstirea Voiloviţa (lîngă Pancevo), unde a stat închis împreună cu Patriarhul sîrb Gavriil (Dozici), pînă la sfîrşitul lui 1944.
 .
La 14 Decembrie 1944, a fost trimis la Dachau, împreună cu Patriarhul sârb Gavriil, unde unele surse (îndeosebi istorici ai Bisericii) consemnează că a fost întemniţat şi torturat.
 .
După război, părăseşte Iugoslavia comunistă şi imigrează în Statele Unite ale Americii, în 1946. Aici va începe să predea în cadrul cîtorva seminare creştine ortodoxe, precum Seminarul Ortodox Sîrb Sf. Sava din Libertyville, Illinois, Mănăstirea şi Seminarul Theologic Ortodox Sf. Tihon, din South Canaan, Pennsylvania (unde a fost rector; aici a şi murit) şi Seminarul Teologic Ortodox Sf. Vladimir, din Crestwood, New York.
 .
A trecut la Domnul pe † 18 Martie 1956.
 .
Legături cu alte personalităţi ale Bisericii
 .
În perioada dintre cele două Războaie Mondiale, Episcopul Nicolae face cîteva vizite în Sfîntul Munte, care îi modelează şi îi preschimbă pentru tot restul vieţii perspectiva şi viaţa duhovnicească. În această perioadă îl cunoaşte la Mănăstirea rusă a Sf. Panteleimon pe Sf. Siluan Athonitul şi îl hirotoneşte în 1930 ierodiacon pe Păr. Sofronie (Saharov); ulterior, după război, în 1952, la Londra, îl încurajează pe acesta să publice scrierile Sfîntului Siluan, spunînd: “Siluan e mai mare decît toţi ceilalţi sfinţi în dragostea sa! Cînd citeşti pe toţi ceilalţi, o disperare te cuprinde, dar niciodată nu se întîmplă aşa ceva cu ceea ce a scris Siluan”.
 .
În necrologul dedicat Sf. Siluan, publicat în revista misionară a eparhiei sale, Episcopul Nicolae scria:
 .
“Despre acest minunat monah nu se poate spune decît un singur lucru: era un suflet plin de blîndeţe. Nu sunt singurul care să fi simţit această blîndeţe, orice pelerin la Sfîntul Munte care l-a întîlnit a simţit această blîndeţe. Siluan era un bărbat viguros, înalt; avea o barbă neagră mare şi, la prima vedere, înfăţişarea lui nu îl făcea atrăgător pentru cine nu-l cunoştea. Dar era de ajuns o singură conversaţie ca să-l iubeşti pe acest om. Vorbea despre nemăsurata dragoste a lui Dumnezeu şi îi făcea pe păcătoşi să se judece foarte sever pe ei înşişi. Acest minunat ascet era un simplu monah, dar plin de dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Din toate părţile Sfîntului Munte numeroşi monahi alergau la el să-i primească sfaturile, dar era deosebit de iubit de monahii de la Hilandari şi Sfîntul Savva care vedea în el pe părintele lor duhovnicesc. Şi pentru mine, Părintele Siluan mi-a fost de un mare ajutor duhovnicesc. Simţeam cum rugăciunea lui mă întărea. La fiecare dintre vizitele mele la Sfîntul Munte mă grăbeam să-l vizitez. […] Cartea vieţii sale e smălţuită toată de mărgăritarele înţelepciunii şi de aurul dragostei. E o carte uriaşă şi nestricăcioasă.”
 .
Proslăvirea ca sfânt
 .
La 19 Mai 2003, Sfîntul Sinod al episcopilor Bisericii Ortodoxe Sîrbe a hotărît, în unanimitate, trecerea Episcopului Nicolae (Velimirovici) al Ohridei şi Jiciei în sinaxarul de sfinţi al sfintei noastre Biserici Ortodoxe.
 .
Sfîntul Nicolae Velimirovici a fost numit, nu de puţine ori, “Noul Gură de Aur al Serbiei”Sfîntul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul rus de San Francisco, care a fost în tinereţe profesor la un seminar din eparhia Jiciei, spunea despre el că este “un mare sfînt, un Hrisostom al zilelor noastre, a cărui însemnătate pentru Ortodoxia contemporană poate fi comparată doar cu cea a Mitropolitului Antonie (Hrapoviţki)”¦ Amîndoi au fost dascăli soborniceşti ai Bisericii Ortodoxe”.
 .
Troparul Sfîntului Nicolae Velimirovici :
 .
Propovăduitor cu limbă de aur al lui Hristos cel înviat,
Pururea călăuzitor al norodului sîrb cel de Cruce purtător,
Alăută sunătoare a Sfîntului Duh, iubit de monahii ce întru tine se bucură,
Slava şi fala preoţilor, învăţător al pocăinţei, vlădică al tuturor neamurilor,
Dreptar celor din oastea lui Hristos în rugăciunile către Dumnezeu,
Sfinte Nicolae, dascăl al Americii şi slavă a norodului sîrb,
Împreună cu toţi sfinţii, roagă pe Unul iubitorul de oameni
Să ne învrednicească de veşnică pace şi bucurie în Împărăţia Sa cea cerească!
.
.

Una dintre cele mai imortante cărți scrise de Sf. Ierarh Nicolae Velimirovici este:

Prin Fereastra Temniței

– care poate fi descărcată gratuit, în format electronic (pdf), chiar de aici:

– din care vă prezint câteva fragmente importante ce

MERITĂ DIN PLIN CITITE:

.
”Fraţii mei, trebuie să punem în armonie gândirea noastră cu gândirea lui Dumnezeu. Altminteri ne vom amăgi în fiecare ceas şi la fiecare pas. Nu degeaba grăieşte marele Apostol al lui Hristos: Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. (…) Noi însă avem gândul lui Hristos.” (I Cor 2, 14-16) De aceea apostolii au putut să cugete fără greşeală, să propovăduiască fără greşeală, să judece şi să lucreze fără greşeală. Pentru că au preschimbat mintea omenească în minte dumnezeiască, pentru că au cugetat nu precum oamenii, ci precum Dumnezeu.” (pag.24)
.
Sârbilor  (Românilor – n.m.), dacă nu vreţi să fiţi aruncaţi din nou într-o prăpastie şi mai îtunecată şi înfricoşătoare, atunci să ştiţi că singura cale este să vă întoarceţi la Hristos. Peste tot să şergeţi cuvâtul„cultură” din ţara voastră şi să puneți în loc cuvâtul „Hristos.” (pag.29) În rugăciunea Tatăl nostru și în rugăciunile ortodoxe ”nicăieri nu cerem, nici nu am cerut de la Dumnezeu să ne dea „cultură” sau„civilizaţie.” (pag.30-31)
.
”Şi nu va fi nici o mirare dacă Biserica va rândui o rugăciune împotriva „culturii” ca o îsumare a tuturor relelor. Căci dacă Biserica are rugăciuni împotriva mâdriei, împotriva urii, sălbăticiei, păgânătăţii, jurămâtului strâmb, fărădelegii, tâlhăriei şi împotriva a toată hulirea lui Dumnezeu şi a toată neomenia, de ce nu ar avea o rugăciune împotriva „culturii,” ca o însumare a tuturor acestor rele? Nu numai că o astfel de rugăciune ar fi îndreptăţită şi trebuincioasă, ci credem că s-ar cuveni o zi de rugăciune pe an, rânduită de stat, în care tot poporul, împreună cu câmuitorii săi, să-L roage pe Dumnezeu şi Domnul să-i izbăvească de„cultură”.  Căci „cultura” este noua păgânătate, noua închinare la idoli. Când popoarele amăgite de diavol se vor izbăvi de această mai de pe urmă idolatrie, abia atunci vor începe să se roage, cu pocăinţă şi suspine, Unuia Dumnezeului celui Viu în Treime, Tatăl şi Fiul şi Sfâtul Duh. Amin.”(pag.32)
.
”Vă întrebaţi, oare, dacă această generaţie de rătăciţi, cea mai rătăcită din întreaga istorie, va putea vreodată să se întoarcă la adevăr şi cinste? Va putea. Fie ca Hristos cel dispreţuit să binevoiască a se petrece acest lucru cât mai grabnic. Dar când se va petrece? Atunci când fraţii noştri din Apus vor scrie mii de cărţi pe an spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru. Şi când miile lor de gazete vor scrie zilnic spre lauda virtuţilor şi bunelor-săvârşiri Creştine, în loc să scrie despre crime, despre batjocorirea măririi dumnezeieşti, despre negoţul cu pornirile trupeşti. Când va avea loc această schimbare, atunci eretica omenire Apuseană se va înfăţişa înaintea văzutelor ceruri spălată, curăţită şi înmiresmată cu miresme cereşti. Atunci noi, drept-slăvitorii, ne vom bucura, căci îi vom redobândi pe fraţii noştri cei întorşi.” (pag.55)
.
Fraţii mei, citiţi Sfânta Scriptură mai înainte de toate şi mai mult decât toate. Cunoştinţele dobândite dacă citiţi tot, mai puţin Sfânta Scriptură, vor sluji doar la pieirea voastră, nu spre mântuire. După Sfânta Scriptură, să citiţi Vieţile Sfinţilor, adică înfăţişarea vieţilor sfinţilor şi sfintelor Bisericii celei Ortodoxe. Toate cărţile lumii acesteia nu pot aduce sufletului omenesc acea putere, mângâiere şi dulceaţă adusă de Sfânta Scriptură şi de Vieţile sfinţilor.” (pag.61)
.
”Răutate în inimă şi minciună în gură, fraţii mei, aşa a ajuns omenirea în vremurile noastre. Răutatea şi minciuna sânt focurile ce au pricinuit aprinderea întregii lumi în ultimele două războaie mondiale. Răutatea şi minciuna – aceste două meşteşuguri ale lumii, să ştiţi, vor lucra neobosit să producă şi cel de-al treilea incendiu mondial, mai înfricoşat decât cele două de mai înainte. Luptaţi, fraţilor, împotriva răutăţii şi minciunii. Luptaţi împotriva răutăţii din inimă şi minciunii din gură, ca să împiedicaţi noul război mondial între popoare.” (pag.62)
.
”Potrivit lăcomiei omeneşti, fiecare popor şi fiecare om caută putere, plăcere şi slavă întocmai după chipul Papei de la Roma. Potrivit inteligenţei omeneşti, fiecare popor şi fiecare om se socoteşte cel mai inteligent, zicând că i se cuvin toate bunătăţile pământeşti. Cum să nu fie atunci războaie între popoare şi între oameni? Cum să nu fie nebunie şi mânie între oameni? Cum să nu fie molime, secetă, revărsări de ape, bube şi tuberculoză, revoluţii, şi războaie, şi iar războaie? Trebuia să fie toate acestea, aşa cum trebuie să iasă puroiul din rana infectată, aşa cum trebuie să se răspândească putoarea necurăţiilor îngrămădite.”(pag. 78)
.
”Veacul nostru nu este bogat în înţelepciune. Din toate veacurile ce au trecut, acesta este, pare-se, cel mai sărac în înţelepciune. Nu numai că nu trăieşte cu înţelepciune, ci nici nu ştie ce este înţelepciunea. A uitat.” (pag.80)
.
Dacă Europa se laudă cu cultura, ea se laudă cu ceva, nu cu cineva. Căci şi alte popoare au cultura lor, şi nu au nevoie de cea Europeană. Alte popoare, precum Indienii şi Chinezii au o cultură mult mai bogată, mai profundă şi mai rafinată decât cultura Europeană; din această pricină ei urăsc şi dispreţuiesc cultura Europeană. De aceea, spunem: dacă Europa se laudă cu cultura, cu nimic se laudă. Dacă Europa ar fi rămas Creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos, nu cu cultura. Iar marile popoare ale Asiei şi ale Africii, chiar nebotezate, dar având deschidere duhovnicească, ar fi înţeles-o şi ar fi preţuit-o. Căci acele popoare se laudă cu credinţa lor, cu dumnezeii lor, cu cărţile lor religioase; unele cu Coranul, unii cu Vedele sau cu altele. Ei, carevasăzică, nu se laudă cu lucrul mâinilor lor, cu cultura lor – ci cu ceva pe care îl consideră mai presus de ei, mai presus decât orice altceva. Numai popoarele Europene nu se laudă cu Hristos şi cu Evanghelia lui Hristos, ci cu maşinile lor groaznice şi cu produsele lor ieftine, adică cu cultura lor. Urmarea acestei lăudăroşenii a Europei cu insistenţă asupra culturii este că toate popoarele necreştine Îl urăsc pe Hristos şi Creştinismul. Urând cele mici, urăsc şi ce este cel mai mare. Urând produsele şi oamenii din Europa, Îl urăsc şi pe Dumnezeul Europei. Dar, vai, Europa nici nu se sinchiseşte de aceasta – căci ea, mai înainte de toţi, şi-a urât şi şi-a lepădat Dumnezeul. Neamurile Europene au ajuns la această stare de neinvidiat din pricina creşterii sale greşite sub înrâurirea unei biserici aflate în greşeală de 900 de ani încoace. Pentru aceasta nu popoarele Europene sânt de vină; de vină sânt conducătorii duhovniceşti ai lor. Nu turma e de vină; de vină sânt păstorii.” (pag.91)
.
”Credinţa adevărată, credinţa Creştină – aceasta e cunoaşterea descoperită de Dumnezeu oamenilor în privinţa cele mai de seamă lucruri: despre Unul Dumnezeu, despre suflet, despre calea vieţii, despre cealaltă lume şi despre Judecata lui Dumnezeu. Această cunoaştere descoperită nu ţine nici de cultură, nici de incultură; nici de cunoaşterea omenească, nici de necunoaşterea lucrurilor lăturalnice. Iar lucruri neînsemnate sânt acestea: cum se face săpunul din seu, cum se extrage fierul din minereu, cum se fac drumurile şi se ridică podurile, cum se numără, se socoteşte şi se măsoară, cum se sădeşte şi se altoieşte, cum se cunoaşte înţelesul. Pentru aceste cunoştinţe mărunte, este de ajuns înţelegerea omenească. Şcoala modernă şi-a făcut sieşi şi lumii un dumnezeu din aceste cunoştinţe mărunte ale sale. Aceasta estecunoaşterea care semeţeşte, (I Cor. 8, 1) precum înţelept grăieşte Sfântul Pável, sau cunoaşterea cu mincinos nume, (I Tim. 6:20) tot după cuvintele lui.” (pag.96)
.
”Şcoala Europeană s-a depărtat de credinţa în Dumnezeu. Din această pricină s-a preschimbat într-o cameră de otrăvire, de aici provine moartea omenirii Europene. În culturile păgâne, niciodată ştiinţa nu s-a îndepărtat de credinţă, chiar dacă credinţa era greşită şi absurdă. Numai în Europa s-a întâmplat aşa ceva, în acea Europă care a primit de la Dumnezeu credinţa desăvârşită. Dar din pricina certei cu căpeteniile bisericii, Europa s-a mâniat şi s-a lepădat de credinţa cea desăvârşită, păstrând doar ştiinţa cea desăvârşită. O, fraţii mei, Europa a lepădat cunoaşterea lui Dumnezeu şi a primit necunoaşterea omenească! Ce nebunie, câtă întunecare! După Europa ne-am luat şi noi. Pentru aceasta, am pătimit cumplit. Oare ne vom înţelepţi? Oare vom avea înţelepciunea şi curajul să ne întoarcem din rătăcire pe calea cea dreaptă, înaintea Europei şi fără Europa? Aceasta este întrebarea de viaţă şi de moarte pusă acum înaintea noastră. Să apucăm, dar, pe calea părinţilor noştri, şi nu ne vom înşela. Să ne întoarcem la credinţa cea dreaptă şi să lepădăm ştiinţa cea mincinoasă, şi nu ne va părea rău. Să fim oameni, nu maimuţe, şi Dumnezeu ne va primi ca fii ai Săi.”(pag.97)
.
”Apusul a dat în mintea copiilor. În aceasta stă urâciunea şi nebunia lui. În perioada sa Creştină, atunci Apusul era ortodox, el vedea cu duhul şi privea cu mintea. Însă cu cât s-a îndepărtat mai mult de adevărul şi virtuţile Creştine, cu atâta i s-a scurtat vederea duhovnicească, până ce, în veacul al XX-lea, aceasta s-a întunecat de-a binelea. Nu i-au mai rămas acum decât ochii trupeşti, pentru vederea materială. Apuseanul şi-a înarmat ochii cei trupeşti cu multe instrumente nemaiîntâlnite, pentru a vedea mai bine şi mai în amănunt lumea materială, forma şi culoarea ei, numărul, măsura şi distanţa. El se uită prin microscop şi vede viermişorii, microbii, precum nu i-a văzut nimeni, niciodată. Se uită prin telescop şi vede stelele ca şi cum ar fi deasupra hornului casei, aşa cum nimeni altul dintre oameni nu le-a mai văzut vreodată. Dar până aici; atât, şi nimic mai mult! Însă în ceea ce priveşte întreaga vedere şi pătrundere duhovnicească în miezul ascuns al lucrurilor, în rostul şi înţelesul întregii zidiri din marele cosmos de deasupra noastră, o, fraţii mei! – în această privinţă, omenirea Apuseană de astăzi e mai oarbă decât Arabia musulmană, decât India brahmanilor, decât Tibetul budist şi decât China animistă. O mai mare ruşine pentru Hristos decât aceasta, ca cei botezaţi să fie mai orbi decât cei nebotezaţi, nici că se poate.” (pag. 105-106)
.
”Europa trăieşte în cercul fermecat al descoperirilor. Cine apare cu o descoperire nouă este proclamat geniu. Cine dispreţuieşte, însă, descoperirile altora e proclamat doctor în ştiinţe. Descoperirile Europene sânt foarte multe, aproape nenumărate. Dar nici una dintre aceste descoperiri nu-l face pe om mai bun, mai cinstit şi mai luminat. În ultima mie de ani, Europa nu a făcut măcar o singură descoperire în domeniul curăţiei duhovniceşti şi morale, ci numai în domeniul material. Descoperirile Europei au dus omenirea pe buza prăpastiei, au aruncat-o în beznă duhovnicească, în braţele unei stricăciuni întunecate, ce nu s’a mai pomenit în istoria Creştinismului. Căci Europa şi-a îndreptat toate descoperirile împotriva lui Hristos; ori după mintea sa smintită, ori la îndemnul Evreilor, nu ştim. Când s-a descoperit telescopul pentru observarea stelelor îndepărtate, oamenii de ştiinţă Europeni au făcut interpretări din aceasta în detrimentul Evangheliei lui Hristos. Când s-a descoperit microscopul, a fost o altă pricină ca să se râdă de Hristos. Când au fost descoperite calea ferată, maşina cu aburi, telegraful şi telefonul, întreg văzduhul a vuit de lăudăroşenia Europei pe socoteala lui Dumnezeu şi a Hristosului Său. Când oamenii au descoperit maşinile de mers sub apă, de zburat în văzduh, de convorbiri la mari distanţe, atunci Hristos i-a părut Europei la fel de nefolositor şi de anacronic precum mumiile Egiptene. Europa a întrebuinţat, însă, toate descoperirile ei din ultimele două sute de ani, spre sinuciderea în războaie mondiale, spre fărădelege, spre ură, la nimicire, la înşelare, la şantaj, la pângărirea lăcaşurilor sfinte şi a obiceiurilor sfinte, la minciuni, necinste, desfrânări şi nelegiuiri în întreaga lume. Dar, de fapt, Europa nu a înşelat pe nimeni, ci pe ea însăşi. Popoarele necreştine au văzut ce înseamnă Europa, ce aduce şi ce vrea ea, de aceea au şi numit-o <<Demonia Albă>>.” (pag. 133-134)
.
În Europa contemporană, Dumnezeu şi sfântul sânt dispreţuiţi; de aceea Europenii nici nu au frică de Dumnezeu, nici nu se ruşinează de oameni. Nimic nu este dispreţuit mai mult în Europa decât Dumnezeu şi sfântul.” (pag. 144)
.
Eşti un animal – nu te ruşina de asta, trăieşte ca un animal. Aşa cântă, vuiesc şi răsună nălucile moderne ce poartă încă forma trupească a oamenilor, dar au sufletele în lanţurile satanei, purtătorul răului şi întunericului. Iar numărul nălucilor e foarte mare în pământul numit Europa.” (pag. 148)
.
”...fiecare urăşte viciile sale în alţii. Europa respiră duhul Jidovesc, de aceea îi prigoneşte pe Evrei. Evreii nici nu mai sânt de nici un folos Europei. Ei şi-au încheiat lucrarea în Europa. Omenirea Europeană îi va înlocui cu destoinicie în lupta împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Hristos.” (pag. 158)
.
”În numele lui Hristos s-a botezat Europa păgână, şi cu numele Lui a pecetluit şi a întărit o bună vreme gândurile, cuvintele şi lucrările sale. Dar, zbuciumată şi îndepărtată de la calea sa, s-a desprins treptat de Hristos, şi a urmat de-a lungul veacurilor, uşor, uşor, cugetele nebunilor şi-ale celor fără de minte – din acea zi blestemată în care fariseii şi arhiereii ei, în trufia lor nebună, s-au rupt de Sfânta Biserică a Răsăritului şi au pornit pe o cale mai apropiată şi mai cunoscută necuratului Jupiter şi sângerosului Nero, decât blândului Hristos, Fiul Fecioarei. Cu vremea, Apusul Creştin şi-a înţeles cumplita înşelare şi, de aceea, şi-a urât arhiereii şi i-a lepădat, iar în locul lor i-a chemat şi i-a recunoscut pe filosofi ca fiind descoperitorii şi tâlcuitorii adevărului. O, fraţilor, ca şi cum adevărul ar putea fi aflat în pietrişul de pe ţărmul mării vieţii! Cu adevărat, nu se poate. Toate filosofările oamenilor sânt zadarnice şi primejdioase. Nu cunoaştem nici un filosof din Europa şi America să fi cunoscut adevărul şi să fi aflat calea. Nu ştim nici măcar unul, căci nici nu este vreunul. Toţi sânt păgâni. Toţi sânt mai aproape de stoici şi de epicurei, decât de Apostolii Ioán sau Pável. Toţi sânt nebuni şi ademenitori, călăuze oarbe ale celor orbi.” (pag. 160)
.
Aşa era la vechii Evrei, aşa e şi astăzi la Europenii Iudaizaţi. În ce constă esenţa culturii Europene? În curăţenia trupească. De aici marea nevoie de apă, apeducte, canale, băi. Cultura e curăţenia de dinafară. Cu cât a fost mai mult neglijată curăţenia lăuntrică a inimii, a minţii, a gândurilor, a conştiinţei şi-a cuvintelor, cu atât mai mult a fost accentuată curăţenia trupească de dinafară.” (pag. 172)
.
”Dar Evreii şi tatăl lor, diavolul, au izbutit, prin otrăvirea treptată şi îndelungată a duhului şi inimii omenirii Europene să o întoarcă de la cinstirea adevăratului Dumnezeu şi să o aducă la închinarea idolului culturii. Ce e cultura? Este o hârtie colorată sau un lemn cioplit, sau o piatră cioplită, sau o grămadă de pietre adunate într-o clădire, sau un cântec, sau o croială de haină, sau o maşină cu aburi, sau o maşină electrică, sau o maşină magnetică, sau un fluier ori o tobă, sau un drum asfaltat. Aceasta e cultura, şi nimic altceva. La aşa ceva s-au închinat Europenii ca unui dumnezeu, la îndemnul Evreilor şi-al tatălui lor, diavolului. După mintea acestor noi închinători la idoli, nu-i nimic dacă cineva ucide un om sau un milion de oameni, însă dacă cineva ar sparge o statuie de marmură, lucrare a culturii Europene, e rău. Sau dacă cineva porneşte un război, şi în război ard sate şi oraşe, şi se înfometează oameni, ori sânt trecute prin foc şi sabie popoare întregi, aceasta nu înseamnă nimic, dar cine dă foc unui tablou vechi ori distruge o bibliotecă de milioane de cărţi ce-l tăgăduiesc pe Dumnezeu e un sălbatic, e un adevărat ateu, căci a lovit în singurul dumnezeu al nebunilor albi nesăţioşi, în zeiţa culturii.” (pag. 178)
.
”…luându-se după cugetele sale greşite şi voia sa cea rea, afară de Hristos şi împotriva lui Hristos, omenirea a pierit, nevoindu-se pentru pâine şi întotdeauna rămânând înfometată; a înnebunit, răpind cele străine şi niciodată nu s-a îndestulat; s-a ruşinat certându-se despre ce înseamnă fericirea, dar s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de fericire; a orbit citind cărţi pentru a dobândi mai multă cunoaştere, însă, încărcându-şi creierul cu o povară de cunoştinţe din ce în ce mai mare, a ajuns şi mai lipsită de minte, şi mai întunecată, şi mai jalnică. Căci era obişnuită să caute pâine, fericire şi cunoaştere în afara Părintelui ceresc, împotriva căii şi meşteşugului arătat de Hristos. De aici e limpede că războaiele Europene se trag din războiul Europei împotriva lui Hristos; toată foametea şi amărăciunea ei vine de la neprimirea hranei propuse de Hristos; toată nefericirea, ruşinea şi nebunia Europeană se trag de la răsfăţata lepădare de Hristos şi rătăcirea după un bulgăre de sare a filosofilor ei cocoşaţi. Şi nu de ieri, ci de demult. De când? De când Papa a făcut ca Hristos să fie urât de Europa, şi de când Luther l-a tâlcuit greşit pe Hristos. (pag. 180-181)
.
”Precum dintotdeauna şi pentru totdeauna, aşa şi astăzi. Şi astăzi, fraţii mei, Dumnezeu îi blagosloveşte pe oamenii Golgothei şi îi blesteamă pe cei ai Sodomei. Cine sânt unii, şi cine sânt ceilalţi? Ai Golgothei sânt cei ce Îl pun pe Dumnezeu mai presus de om, şi toate celelalte le pun sub om; sânt cei ce se închină lui Dumnezeu cel arătat în chipul Domnului Iisus Hristos şi născut în trup de Preacurata Maria. Ai Sodomei sânt cei ce păzesc cu o grijă mai mare chipurile dumnezeilor lor păgâni şi mincinoşi decât vieţile oamenilor vii şi botezaţi; cei ce preţuiesc muzeele mai mult decât bisericile; cei ce vorbesc despre cultură mai mult decât despre Dumnezeu cel arătat în Hristos. Aceştia sânt oamenii Sodomei.” (pag. 190)
.
”Ceea ce a fost pentru Israíl viţelul de aur în pustie este pentru noul Israíl, adică pentru Europa botezată, Cultura. Cultura a fost proclamată de către nebunii şi smintiţii Europeni maică a tuturor dumnezeilor noştri. Cultura mai presus de toate. Dacă cineva se leapădă de Dumnezeul cel viu, nimeni nu îl va osândi, dar de Cultură nu are voie să se lepede, va fi osândit. Îl poate cineva ocărî pe Hristos cât vrea, şi nu va fi socotit învechit şi neînvăţat, dar dacă va defăima cineva Cultura, va fi considerat neisprăvit, neînvăţat şi nesocotit. Dar Cultura nu e altceva decât materie, praf, noroi, cenuşă. Fraţii mei, dacă vă veţi putea înălţa cu duhul chiar şi-un metru deasupra trupului, veţi vedea cum flacăra mâniei lui Dumnezeu arde fără cruţare oamenii şi popoarele ce umblă pe căile strâmbe, cum înghite toţi închinătorii la idoli, fie pe Evreii ce se închinau viţelului de aur, fie pe Europenii ce se închină gângavei Culturi. Foc şi pară, vifor şi furtună, întuneric şi bici, război şi boli, foamete şi viermi; c-un bici de zece ori mai mare loveşte Ziditorul cel batjocorit făpturile neînţelegătoare şi neruşinate. Aceasta se răsfrânge în războaiele Europene şi mondiale trecute. Iată lămurirea; iată tâlcuirea limpede.” (pag. 193-194)
.
De unde atâta deznădejde şi atâţia deznădăjduiţi în veacul nostru? De la goli­ciunea minţii şi de la pustiirea inimii. Mintea nu mai cugetă la Dumnezeu şi inima nu-l mai iubeşte pe Dumnezeu. De aici. Întreaga lume nu poate umple mintea omenească; numai Dumnezeu poate aceasta. Fără Dumnezeu, mintea e întotdeauna goală, iar toată cunoaşterea care intră în ea cade în gol, ca nişte pietre aruncate în prăpastie. Iubirea întregii lumi nu poate umple inima omului, căci inima simte nestatornicia iubirii lumeşti, care e când în creştere, când în descreştere, când seacă. Fraţii mei, şi mintea şi inima noastră sânt afierosite lui Dumnezeu, şi numai Dumnezeu le poate aduce împlinire, cu plinătatea Sa, cu plinătatea înţelepciunii bucuroase şi cu plinătatea iubirii credincioase. Fără Dumnezeu, totul este necunoaştere, numai necunoaştere. Fără Dumnezeu, totul e grijă, numai grijă. Fără Dumnezeu, totul e deznădejde, numai deznădejde.” (pag. 208)
.
”Ce este Europa? Erezie. Este erezie. Mai întâi arhi-erezia papală, apoi erezia lutherană, apoi cea calvină, apoi cea a „sâmbătarilor,” şi tot aşa, aproape fără sfârşit. Şirul tuturor acestor erezii se încheie cu atheismul, adică cu Europenii cei fără de Dumnezeu, lucru nemaiîntâlnit în istoria omenirii, niciodată, niciunde, nici ca număr, nici ca dezlănţuire. Aşadar, întâiul-născut – arhi-eretic, iar mezinul – arhi-atheu. Cum poate dăinui o astfel de cetate?” (pag. 210)
.
Europa este erezie. Şi orice erezie Creştină e mai rea decât păgânismul, căci experienţa a dovedit că e mai uşor să-i câştigi pe păgâni pentru Hristos decât să-i întorci pe ereticii Creştini la dreapta-slăvire. Câtă vreme ne vom chema ortodocşi, nu-i putem pune în nici un chip pe eretici drept pildă pentru noi. Ţelul Creştinilor ortodocşi nu este de a alerga după eretici, ci de a-i întoarce pe aceştia la calea cea dreaptă. În vremea noastră se descompune şi se transformă în putregaiul morţii tot ce este eretic, totul, chiar şi acele valori pe care ereticii le consideră drept mândria şi fala lor. Fie ca popoarele drept-slăvitoare să se ridice şi să trâmbiţeze ereticilor ca aceştia să se întoarcă la adevăr şi la cinste. Aceasta este îndatorirea vremii noastre.” (pag. 211)
.
”Că omenirea Europeană a făcut legământ cu moartea şi învoială cu iadul este cel mai vădit lucru dintre toate cele petrecute în istoria lumii în ultimele două sute de ani. Europa întreagă duhneşte a moarte. Universităţile Europene propovăduiesc moartea. Cărturarii Europeni descriu moartea. Oamenii de ştiinţă Europeni fac moartea nemuritoare. Politicienii Europeni lucrează pentru moarte. Dascălii Europeni sădesc moartea în sufletele tinerilor. Imperialiştii Europeni răspândesc moartea în întreaga lume. Revoluţionarii Europeni poartă stindardul morţii. Europa modernă este sinonimă cu moartea. Nu vrea să ştie de viaţa de după moarte.” (pag. 223-224)
.
”În cele din urmă, au scris minciună despre aşa-zisele „legi naturale” şi împotriva legilor nescrise ale lui Dumnezeu. Au scris minciună, necunoaştere şi nedreptate. Şi nimeni dintre oameni nu i-a judecat, căci neamurile Europene au slăbit de mult, şi nu mai ştiu să se împotrivească cruzilor şi îngâmfaţilor lor stăpâni. Iar după ce aceşti stăpâni îngâmfaţi şi cruzi, întunecaţi ca noaptea şi ca mormântul, nesătui de bani şi de slavă deşartă, au aruncat pe foc legea morală a lui Dumnezeu, au dat o nouă lege morală, adică: Că omul e liber să creadă sau să nu creadă într’un singur Dumnezeu sau în sute de dumnezei. Că fiecare e liber să se închine idolilor de argint, de aur, de lemn şi de hârtie. Că cel ce batjocoreşte numele Domnului nu va fi judecat, dar cel ce batjocoreşte un paznic de stradă va fi judecat. Că fiii trebuie să lepede credinţa părinţilor ca pe-o înşelare, nu trebuie să îi asculte şi să-i cinstească, ci să se despartă cât mai grabnic de ei. Că Duminica nu este nicidecum o sărbătoare, ci o zi ca oricare alta, şi că în acea zi omul trebuie să-şi odihnească şi să-şi hrănească trupul său mai bine ca în celelalte zile. Că e îngăduit a ucide pe oricine stă împotriva intereselor tale personale, profesionale sau naţionale. Că curvia şi preacurvia sânt totuna cu căsătoria. Că hoţia e un lucru relativ, care depinde de context. Că jurământul strâmb este necesar pentru binele indivizilor şi al societăţii. Iată, fraţilor, pentru ce a trebuit să vină marele război mondial. Ziditorul cel batjocorit a cutremurat pământul cu un război ca să scuture noroiul de pe sufletele Europenilor. Vor simţi ei oare durerea acestui cutremur, vor înţelege oare pentru ce au fost loviţi cu războiul care tocmai s’a încheiat? Îşi vor veni oare în fire, vor lepăda oare prosteştile şi nedreptele lor legi şi se vor întoarce la veşnica lege morală a lui Dumnezeu? Îi vor mai lăsa oare pe mincinoşii lor cărturari să scrie mai departe minciuni cu condeiul lor mincinos, ca să întunece lumina lui Dumnezeu în sufletele oamenilor lui Dumnezeu? Vor face oare acestea, sau nu? De aceasta depinde fericirea sau nefericirea, izbăvirea sau nimicirea Europei viitoare.” (pag. 227-228)
.
”Cei mai învăţaţi fii ai ei (ai Europei) sânt cei fără de Dumnezeu, ateii, după reţeta Jidovilor. Cei mai mari oameni de ştiinţă ai ei învaţă că natura este principalul dumnezeu, şi nu este vreun alt Dumnezeu în afară de natură, iar Europa primeşte. Politicienii ei vorbesc ca nişte lunatici despre egalitatea tuturor credinţelor şi necredinţelor, ceea ce Jidovii vor şi îşi doresc, căci le este de trebuinţă ca mai întâi să se facă egali în faţa legii cu Creştinii, pentru ca apoi să prigonească Creştinismul, să-i facă pe Creştini necredincioşi şi să le stea cu călcâiul pe grumazToate devizele Europene moderne au fost alcătuite de Jidovii care l-au răstignit pe Hristos. Democraţia, grevele, socialismul, atheismul, toleranţa tuturor credinţelor, pacifismul, revoluţia universală, capitalismul, comunismul, feminismul – toate acestea sânt creaţiile Jidovilor sau, mai bine zis, ale tatălui lor, diavolul; toate acestea, pentru a-l defăima pe Hristos, pentru a-l nimici pe Hristos, pentru a aşeza pe scaunul lui Hristos pe Messía lor Evreiesc, neştiind nici până astăzi că acela e însuşi satana, tatăl lor, cel ce i-a ţinut în frâul său şi i-a lovit cu biciu-i. Fraţii mei, nu este deloc de mirare că Jidovii fac toate acestea împotriva lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, pentru că însuşi Domnul Hristos cel înainte-văzător şi fără de greşeală a zis că tatăl lor este diavolul şi poftele tatălui lor vor să facă. E de mirare însă că Europenii, botezaţi şi mirunşi, s-au dat în întregime Jidovilor, încât cugetă cu minte Jidovească, primesc programele Jidovilor, îşi însuşesc lupta Jidovilor împotriva lui Hristos, primesc minciunile Jidovilor drept adevăruri, primesc lozincile Jidovilor ca pe ale lor, umblă pe calea Jidovilor şi slujesc ţelurilor Jidoveşti. Acest lucru este de mirare în vremurile noastre, şi nimic altceva. Toate celelalte sânt mai puţin importante, sau fără vreo importanţă. Dar cel mai important este cum a ajuns Europa Creştină slujitoare a Jidovilor, cum a căzut de la Părintele Luminii şi l-a primit pe diavol ca tată, în toate cugetele, dorinţele şi faptele ei. La aceasta se cuvine să cugetaţi, fraţi Sârbi, şi în legătură cu aceasta să vă îndreptaţi calea pe care să meargă cugetele, dorinţele şi faptele voastre. Să nu fiţi aflaţi ca fii ai satanei! Hristos să vă fie în ajutor. Amin.” (pag. 236-237)
.
Veacul al XX-lea este veacul cel mai bolnav din viaţa omenirii Europene, căci în acest veac capul omenirii s-a aplecat atât de jos, încât s-a împreunat cu genunchii, iar de aici nu mai poate vedea decât pământul şi viermii pământului, şi nu mai poate respira decât duhorile pământului. Să-i vorbeşti despre cer înseamnă să-i vorbeşte despre ceea ce nu poate vedea, căci întreaga ei fiinţă e atât de gârbovită încât, cu simţurile ei, nu poate percepe decât ceea ce e jos, ce e din pământ, ce e mai prejos de om.” (pag. 243)
.
”Dumnezeu aşteaptă şi aşteaptă. Ce aşteaptă Dumnezeu? Dumnezeu nu aşteaptă un om care să arate calea neamurilor şi să le dea legi de purtare mântuitoare. Nu aceasta aşteaptă Dumnezeu, căci deja s-a petrecut. Messía s-a arătat o dată, a arătat calea şi a dat Legea. Pe un al doilea nu-l pot aştepta neamurile. Dumnezeu, aşadar, nu aşteaptă vreun alt Messía, nici vreun cârmuitor, comandant de oaste sau înţelept genial. Toate acestea au fost, şi toate sânt nefolositoare pentru viitorul omenirii, pentru fericirea neamului omenesc.Dumnezeu aşteaptă în vremea noastră un popor. Nu un om, ci un popor întreg, care să se dăruiască Domnului din toată inima şi să-i slujească doar Lui. Dumnezeu nu aşteaptă un om înalt cât Himalaia ca să „călăuzească” şi să „salveze” omenirea. Pe acesta îl aşteaptă necreştinii şi nebunii. Dumnezeu aşteaptă un popor care să se plece în faţa Lui asemenea furnicarului înaintea omului, un popor care să slujească tuturor popoarelor cu dragoste, prin lumina adevărului şi pilda curăţiei.” (pag. 246)

(Sf. Nicolae Velimirovici – „Prin fereastra temniței”, în traducere din limba sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu, Ed. Predania, București, 2009

.

.

.

.