Sf. Vasile cel Mare: „De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”.

Sf. Grigorie Teologul: „Dar când este vorba despre o vădită necurăţie, atunci trebuie mai degrabă să mergem la foc şi sabie, necătând la nevoile vremii şi a stăpânitorilor şi îndeobşte necătând la nimic, decât să fim părtaşi la sămânţa vicleniei şi să ne atingem de cei îmbolnăviţi. Cel mai groaznic este să te temi de ceva mai mult decât de Dumnezeu, şi din cauza fricii acesteia slujitorul adevărului să devină trădător al învăţăturii credinţei şi adevărului

Sf. Atanasie cel Mare: „Fugiţi de cei care, prefăcându-se că nu sunt de acord cu Arie, de fapt slujesc împreună cu cei care îl urmează

Sf. Maxim Mărturisitorul: „Aflând eu Biserica Bizanţului aşa precum era înainte, atunci şi eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, şi voi merge la împărtăşirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice şi smintitorii arhierei, până atunci nici un fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtăşesc cu dânşii vreodată”.

Sf. Marcu al Efesului: „Fugiţi de ei şi de orice comuniune cu ei, o, fraţilor! Asemenea oameni sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care îşi iau chipul Apostolilor lui Hristos”.

Sunt pe deplin încredinţat că cu cât mai mult mă îndepărtez de el [patriarhul uniat – n.n.] şi de cei ce-l urmează, cu atât mai mult mă apropii de Dumnezeu şi de drepţi şi de Sfinţii Părinţi. Îndepărtarea de ei este unirea cu Adevărul şi cu Sfinţii Părinţi şi teologi ai Bisericii”.

Toţi Dascălii Bisericii, toate Soboarele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă diferit şi să oprim comuniunea cu aceştia

Sf. Meletie Mărturisitorul: „Nu-i ascultaţi nici pe pustnici, nici pe preoţi, şi nici pe cei ce ne propovăduiesc învăţături nelegiuite, şi povăţuiesc în chipul cel rău, şi nici pe aceştia şi nici chiar pe episcopi să nu-i ascultaţi, dacă mărturisesc lucruri neadevărate, care nu sunt spre folos. Să fim lucrători, şi să cuvântăm, şi să stăm împotriva celor ce îndeamnă la rătăcire în chip viclean.

Nu este cu dreptate şi cu cuviinţă bine-credincioşilor a tăcea acolo unde se calcă poruncile lui Dumnezeu şi din aceasta îşi întăresc înşelăciunea ceilalţi potrivnici. Pentru că a zis un mare părinte: Acolo unde este primejdie a se despărţi cineva de la Dumnezeu, ce bine-credincios poate să stea deoparte şi să tacă, sau cu totul să se liniştească? Pentru că tăcerea sa îl vădeşte cum că şi el se învoieşte acestor rele. Şi aceasta ne-o arată Înainte-Mergătorul Domnului şi vitejii Macabei, care pentru o mică poruncă a legii s-au primejduit până la moarte şi n-au părăsit nici cea mai mică parte a predaniilor primite. Căci războiul de multe ori este lăudat şi lupta se arată mai bună decât vătămătoarea de suflet pace. Că mai bine este să stea cineva împotriva celor rău cugetători, decât să urmeze lor şi să se despartă de Dumnezeu pentru a se uni cu ei

 

De ce toţi aceşti Sfinţi şi Cuvioşi sunt atât de întăriţi în această chemare de a fugi de eretici? De ce nu se cuvine să ne supunem episcopilor care propovăduiesc erezia? De ce vedem aceeaşi stăruire în viaţa şi învăţătura tuturor Părinţilor care au trăit în timpurile răspândirii ereziilor? Pentru că aici este pusă pe cântar propria noastră mântuire – lucul cel mai scump şi râvnit de către orice creştin.

Aşadar, felul în care creştinii se cuvine să fugă de eretici şi să se îngrădească de împărtăşirea cu ei îl putem vedea în multe pilde din vieţile Sfinţilor şi din istoria Bisericii, iar temeiul canonic pentru aceasta a fost formulat în canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol, ţinut în 861. Numele acestui canon este „Osânda schismei. Schisma faţă de Patriarh. Care despărţire nu este schismă”, iar în text se spune aşa: „Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru Patriarhi, Drept aceea, dacă vreun presbiter sau episcop, sau mitropolit arîndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea în faţa sinodului şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, Fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cei ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări”.

 

____________

Sursa –