Sfântul Efrem Sirul a fost Părintele Bisericii care a analizat căderea primilor oameni în păcat şi consecinţele acestei căderi în modul cel mai amănunţit. Numai după ce parcurgem interpretarea Sfântului din Comentariile sale la Geneză înţelegem importanţa sumedeniei de aspecte ale căderii în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva, analizate de către Sfânt în cel mai mic detaliu, şi putem să ne făurim o viziune foarte bine documentată şi apropiată de adevărul Scripturii asupra realităţii păcatului adamic, asupra gravităţii acestui păcat şi asupra consecinţelor pe care le-a atras asupra oamenilor. O astfel de înţelegere a realităţii în care trăim, ca o consecinţă a realităţii acelei căderi, constituie premisa unei adevărate angajări făcute în cunoştinţă de cauză şi cu asumarea întregului comportament necesar pentru a ajunge pe calea cea strâmtă ce duce către mântuire.

Ispitirea primilor oameni. Bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu ca aspecte ale iubirii Lui pentru om, vădite în stabilirea poruncii şi alegerea momentului, locului şi modului ispitirii.

Analiza ispitirii protopărinţilor noştri este punctul forte al capodoperelor exegetice ale Sfântului Efrem, Comentariile sale la Geneză. Conform Sfântului, ca orice meşteşugar care îşi testează prin încercări artefactul cel mai de preţ al lucrului mâinilor sale, şi Dumnezeu trebuia să încerce modul în care primii oameni îşi folosesc darul liberului arbitru cu care Creatorul îi înzestrase ca semn al chipului Său cu posibilitatea lucrării asemănării cu El. Aşadar, cei care, prin suflarea de viaţă asupra lor, fuseseră înzestraţi cu capacitate de judecată ca semn al liberului arbitru, trebuiau să hotărască în ce mod îşi folosesc această libertate caracteristică fiinţelor raţionale.

Ispitirea era aşadar necesară şi Sfântul Efrem pune în evidenţă iubirea lui Dumnezeu pentru om arătată în actul acestei ispitiri. În primul rând, Dumnezeu le-a dat o singură poruncă spre ascultare pentru a rămâne în viaţă şi a cărei respectare contracara orice ispită. Ba chiar, după cum observă şi Sfântul, porunca pusă lor înainte reprezenta şi o prevenire a faptului că va urma ispitirea. Iar porunca era extrem de uşor de respectat – Sfântul spune că „cu greu trebuia să fie numită poruncă”( C Gen L1, p. 30) – atâta vreme cât minima interdicţie, un pom, era contracarată de maxima permisivitate, constând în miile de pomi asemănători ai Raiului, printre care şi Pomul Vieţii, dimpreună cu toate cele de pe pământ:

Dumnezeu, în dreptatea Sa, a interzis un singur pom celui căruia, în bunătatea Sa, îi dăduse totul în Rai, pe pământ, în aer şi în mări. Căci atunci când Dumnezeu l-a creat pe Adam, El nu l-a făcut nici muritor, şi nu l-a plămădit nici nemuritor, astfel încât Adam, fie prin ţinerea poruncii, fie prin încălcarea ei, să capete de la unul dintre pomi ceea ce prefera.

Dumnezeu a creat Pomul Vieţii şi l-a ascuns pe acesta de Adam şi de Eva. Acest lucru a fost astfel încât Pomul să nu le işte prin frumuseţea lui vreo mare luptă şi astfel să le dubleze agonia. În plus, nu ar fi fost drept ca ei să fie atenţi la porunca de la Cel Care nu putea fi văzut de dragul unei răsplăţi care era sub ochii lor.

Chiar dacă Dumnezeu, în bunătatea Sa, le dăruise toate celelalte, El a vrut, în dreptatea Sa, să le dea viaţa nemuritoare care urma să fie conferită de mâncarea lor din Pomul Vieţii. De aceea, Dumnezeu a stabilit pentru ei o poruncă. Nu era o poruncă mare faţă de marea recompensă pe care o pregătise pentru ei; El le-a interzis lor doar un pom, atât cât să fie suficient ca ei să se afle sub poruncă. În schimb, Dumnezeu le-a dat lor tot Raiul ca ei să nu se afle sub nicio constrângere spre a încălca legea.

(C Gen E1, II, 17, 3-5, p.108-109)

Aşadar, în acea stare primordială, darul cel mai mare, cel al nemuririi omului, putea fi obţinut prin respectarea celei mai uşoare porunci posibile, poruncă ce conţinea în sine cumva şi un avertisment despre o viitoare ispitire. Dar nu numai porunca a fost extrem de uşoară, ci şi ispitirea care nu a avut în ea, după cum ne spune Sfântul Efrem, nimic subtil şi era foarte uşor de contracarat. Într-adevăr, Eva nu a fost ispitită de vreunul dintre animalele nobile create în dimineaţa aceleiaşi zile, ci de şarpe, cel mai nesemnificativ şi respingător la înfăţişare animal al zilei a 5-a, care nici măcar nu avea curajul să se uite în ochii ei:

După cum am spus mai înainte, era nevoie de un ispititor. Totuşi, pentru acest scop, lui Satan nu i s-a permis să trimită nici vreunul dintre îngeri, nici vreunul dintre heruvimi sau serafimi. Nici lui Satan însuşi nu i s-a permis să vină la Adam în grădină, nici în apariţie omenească, nici în apariţie divină, aşa cum el a venit la Domnul nostru pe munte. Nici Behemoth sau Leviatan, renumitele fiare gigantice, n-au venit, nici vreuna din celelalte fiare, nici vreunul dintre animalele curate n-au venit, ca nu cumva unul dintre ele să fie motivul pentru care Adam şi Eva să fi călcat porunca. Mai degrabă un şarpe a fost lăsat să vină la ei care, deşi şiret, era foarte vrednic de dispreţ şi hidos.

Şi când şarpele a venit, nu a făcut nici semne care să fie crezute, nici nu a recurs la vreo scamatorie, ci a venit singur, umil, cu ochii în pământ fiindcă nu era capabil să se uite la strălucirea celei pe care urma să o ispitească. De frică, el nu s-a dus la Adam, ci a venit mai degrabă la Eva astfel încât să o facă să mănânce mai repede din pomul din care i se poruncise să nu mănânce.” (C Gen E1, II, 18, 1-2, p. 109-110)

Cel mai puternic argument în favoarea bunătăţii lui Dumnezeu faţă de om în actul ispitirii a fost, aşa cum a observat Sfântul Efrem, alegerea de către Creator a momentului acestei ispitiri. Într-adevăr, dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu pentru om cerea ca ispitirea să fie făcută în acel moment în care ispita să fie cea mai mică posibilă. Dar care era acel moment? O logică elementară ne spune că acel moment trebuia să fie un moment foarte apropiat de crearea Evei, ca porunca să-i fie foarte proaspătă în minte. De aceeaşi părere este şi Sfântul Efrem:

Observând că o poruncă le-a fost dată perechii celor care urmau să fie ispitiţi, era de aşteptat ca ispititorul să vină dintr-un moment în altul.” (C Gen E1, II, 17, 2, p. 108)

În plus, Sfântul arată că, de vreme ce doar fusese creată, războiul Evei cu ispita ce o reprezenta chiar pomul interzis era mult mai mic în acele momente în care, privind la toate minunăţiile Raiului şi pământului, copacul interzis nu a fost cu nimic mai ademenitor pentru ea decât miile de alţi copaci din care avea voie să mănânce:

Mai înainte ea nu gustase nimic din miile şi milioanele de pomi care îi erau ei permişi.

Faptul că nu gustase încă din ei nu se datora faptului că ea postea, ci mai degrabă faptului că foamea nu îşi exercitase nicio putere asupra ei, căci ea doar ce fusese creată chiar atunci.

Şarpele nu a fost deloc împiedicat ca să vină cu toată graba, fiindcă chiar şi graba şarpelui a lucrat împotiva şarpelui. Căci, de vreme ce Eva doar ce fusese creată, ea încă nu ştia ce era foamea şi nici nu era angajată în vreo luptă interioară pricinuită de frumuseţea pomului. Aşadar, deoarece ea nici nu postea, nici nu era prinsă în vreo confruntare datorată pomului, şarpele a fost complet nestingherit în a veni şi a o ispiti.” (C Gen E1 II, 18, 2-3, p. 110)

Înţelegem acum că iubirea lui Dumnezeu pentru om a îngăduit ca ispitirea Evei să aibă loc aproape imediat după crearea ei în ziua a 6-a. După cum ne arată Sfântul Efrem, încântată de darul existenţei preafrumoase în care s-a trezit la viaţă, Eva nu simţea niciun imbold de foame sau poftă şi, fără să mănânce din fructele vreunui pom din Rai, după admirarea peisajului acestei grădini minunate, ieşise afară din ea ca să cunoască şi creaţia de pe pământ. Din discuţia avută cu şarpele în afara Raiului, reiese faptul Eva poseda darul vorbirii şi aflase de poruncă de la însuşi Adam dacă nu chiar de la Însuşi Dumnezeu – Cuvântul Cel Care o fasonase. Faptul că nu s-a temut de şarpe, sau nu a considerat straniu că acesta era în stare să vorbească, sunt argumente în plus pentru a susţine ideea că doar ce fusese creată şi nu experimentase faptul că animalele erau necuvântătoare.

Aşadar momentul ispitirii a fost ales cu grijă de către Dumnezeu ca ispita să fie cel mai uşor posibil de învins: clipa ispitirii a fost aleasă imediat după creaţie ca porunca proaspăt întipărită în mintea primilor oameni creaţi să lucreze favorabil respingerii şarpelui prin însăşi prospeţimea ei, fără niciun impuls interior din partea foamei sau curiozităţii lăuntrice de a compara gustul celorlaltor fructe cu cele ale pomului interzis; locul ispitirii a fost în afara Raiului, ceva mai departe de obiectul ispitei ca această depărtare, la care se asocia şi curiozitatea Evei de a cunoaşte animalele despre care Adam doar ce-i povestise, să o determine cu atât mai mult să ignore sfatul şarpelui şi să-şi continue liniştită drumul în afara Raiului spre împlinirea propriei şi fireştii curiozităţi de a vedea frumuseţea acestor vieţuitoare cărora le era stăpână; în fine, apariţia stranie şi intempestivă a şarpelui vorbitor, graba anapoda şi prefăcătoria lui iniţială în ce priveşte necunoaşterea conţinutului poruncii, necunoaştere care contrastează apoi cu prefăcuta ştiinţă despre consecinţele încălcării poruncii pe care iniţial părea că nu o cunoaşte, coroborate cu faptul că acela nu o privea în ochi în timp ce-i vorbea spunându-i minciuni, erau suficiente semne că ea se confrunta cu o ispită care contrasta puternic cu porunca lui Dumnezeu de al cărei adevăr Eva luase cunoştinţă foarte clar şi faţă către faţă. Prin grija lui Dumnezeu, toţi aceşti factori contribuiau din plin la respingerea sfatului dat de şarpe, care respingere, printr-o luptă de o clipă, aşa cum ne încredinţează Sfântul Efrem într-o veritabilă demonstraţie de teologie virtuală, ar fi atras asupra primilor oameni, prin împlinirea dreptăţii, nu numai desfiinţarea poruncii ci şi darul nemuririi întru bucuria unei vieţi paradisiace atât în Rai cât şi pe pământ, viaţă menţinută de păstrarea necontenită a legăturii de iubire a omului pentru Creatorul său. Sfântul Efrem arată că imediat după această extrem de uşoară ispitire, dacă ar fi fost răbdată cu succes, s-ar fi desfiinţat de la sine interdicţia de a mânca din pomul interzis, ca semn al maturităţii şi demnităţii comportamentului primilor oameni, căci, odată înlăturată ispita prin ascultarea poruncii, porunca însăşi nu-şi mai avea rostul de vreme ce dreptatea ar fi fost împlinită. Drept răsplată a victoriei lor asupra ispitei, aceştia ar fi avut voie să guste din roadele Pomului Cunoaşterii, ca semn al fixării cunoaşterii lor întru Dumnezeu, cunoaştere care ar fi sporit necontenit prin dobândirea ulterioară a nemuririi datorate mâncării din roadele Pomului Vieţii:

Dacă Eva ar fi fost învingătoare în acea bătălie momentană, în acea scurtă confruntare, şarpele şi acela care a fost în şarpe şi-ar fi primit şi aşa pedeapsa pe care au primit-o, în timp ce ea, împreună cu soţul ei, ar fi mâncat din Pomul vieţii şi ar fi trăit pentru totdeauna. Odată cu această viaţă promisă pe care Adam şi Eva ar fi obţinut-o, ei ar fi avut şi prin dreptate ceea ce li se dăduse mai înainte prin bunătate.” (C Gen (E1) II, 18, (4), p. 110)

Parcă de-abia acum începem, cu ajutorul Sfântului Efrem, să întrevedem adevărata dimensiune a gravităţii păcatului strămoşesc.

Gravitatea şi urmările păcatului strămoşesc.

Aşadar, aşa cum spune Sfântul Efrem, în urma sfatului şarpelui, Eva, aproape imediat după ce a cunoscut porunca de a nu mânca din singurul pom interzis, chiar a mâncat din acest pom fără să fi gustat cumva fructele vreunui alt pom din Rai! Asemenea şi Adam. Au dispreţuit cu totul darurile oferite de Dumnezeu: atât cel dat prin bunătate – anume binecuvântarea de a stăpâni asupra tuturor animalelor de pe pământ, lăsându-se ei înşişi stăpâniţi de un animal neghiob şi lipsit de raţiune care, asemenea asinei lui Valaam, dobândise vorbirea numai pentru o clipă spre a-i ispiti -, cât şi cel dat prin dreptate, căci respectarea poruncii asigura viaţa primilor creaţi şi nu o viaţă oarecare, ci una plină de încântare datorată bogăţiei de daruri cu care era înţesat atât Raiul cât şi întregul pământ. Ce poate fi mai absurd decât ceea ce s-a petrecut atunci?

Sfântul Efrem Sirul argumentează solid că nimic pe lumea asta nu poate fi mai absurd, subliniind astfel gravitatea păcatului adamic, care a constat în dispreţul arătat de om Însuşi Creatorului său prin dispreţuirea aproape imediat de la aducerea lui în existenţă atât a vieţii fericite cât şi a darurilor încântătoare oferite de Acesta. Să sistematizăm această analiză amănunţită făcută de Sfânt a absurdităţii comportamentului dispreţuitor al protopărinţilor noştri faţă de Creatorul lor în comiterea păcatului.

Dispreţul oamenilor faţă de Dumnezeu în comiterea păcatului adamic a fost atât de mare, încât a covârşit nu numai iubirea cu care s-ar fi cuvenit să-L răsplătească pe Dumnezeu prin păzirea uşoarei porunci, ci cu mult mai mult, a covârşit chiar teama faţă de moarte care fusese indusă prin avertisment în poruncă. Sfântul Efrem demonstrează temeinic că nu ispita şarpelui a fost aceea care a avut un rol hotărâtor în determinarea de a păcătui a primilor oameni creaţi, ci neînfrânarea existentă în sufletul lor la vederea aspectului pomului interzis. Când Dumnezeu a îngăduit ispitirea, prin aceasta şarpele nu a făcut altceva decât să atragă atenţia asupra aspectului acestui pom şi să trezească pofta ascunsă în sufletul lor. Aşadar păcatul a fost cauzat nu de ispita şarpelui, ci de dispreţul lor faţă de Dumnezeu, căci, în ciuda poruncii menite să o înfrâneze, Adam şi Eva au dat frâu liber acestei pofte:

Cuvintele ispititorului nu i-ar fi făcut pe cei care urmau să fie ispitiţi să păcătuiască dacă lăcomia lor nu ar fi fost atât de utilă ispititorului. Chiar dacă ispititorul nu ar fi venit, însuşi pomul, prin frumuseţea lui, le-ar fi produs lor o mare luptă din cauza lăcomiei lor. Neînfrânarea lor a fost, aşadar, motivul pentru care ei au urmat sfatul şarpelui. Neînfrânarea lui Adam şi a Evei a fost cu mult mai dăunătoare lor decât sfatul şarpelui.

Căci Moise a spus: când a văzut femeia că bun este pomul şi plăcut ochilor şi cu înfăţişare încântătoare, a luat din fructele lui şi a mâncat. Într-adevăr, ea a fost biruită de frumuseţea pomului şi de dorinţa pentru rodul lui. Ea nu a fost învinsă de sfatul care a venit în urechea ei; mai degrabă, ea a căzut din cauza poftei care a venit din interiorul ei.” (C Gen E1 II, 16-17, 1, p. 108)

Se pune întrebarea dacă Adam şi Eva ar mai fi păcătuit în lipsa ispitei şarpelui. Sfântul Efrem Sirul este de părere că primii oameni ar fi păcătuit şi în lipsa ispitei şarpelui, de vreme ce aspectul pomului a fost suficient de ispititor pentru Eva ca ea să mănânce din fructele lui înaintea tuturor celorlator pomi, la vremea când ispita aspectului acestui pom era, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cea mai mică posibilă. Întrevedem din analiza făcută de Sfântul Efrem acestei ispitiri chiar faptul că Dumnezeu, în preştiinţa Sa, din iubire faţă de oameni, a grăbit momentul acestei ispite prin şarpe ca tot să se mai găsească o circumstanţă atenuantă pentru fapta comisă de ei, anume ispitirea de către un terţ, căci dacă primii oameni ar fi păcătuit din proprie iniţiativă, păcatul lor ar fi fost chiar mai greu decât a fost în realitate:

Dacă şarpele ar fi fost împiedicat să vină să-l ispitească pe Adam, oamenii care azi se plâng de venirea lui, s-ar plânge despre faptul că ar fi fost împiedicat să vină; căci ei ar spune că şarpele – care de fapt a venit astfel ca Adam să poată dobândi viaţa veşnică printr-o ispitire îndurată puţin – ar fi fost împiedicat să facă asta din invidie. Şi cei care acum spun că Adam nu ar fi greşit niciodată dacă şarpele nu ar fi venit, ar spune în loc de asta că, dacă şarpele ar fi venit, atunci Adam n-ar fi greşit. Căci întocmai cum îşi imaginează că fac bine spunând ’Dacă şarpele n-ar fi venit, Adam şi Eva n-ar fi rătăcit’, cu atât mai mult şi-ar imagina că fac bine zicând ’Dacă şarpele ar fi venit, nu i-ar fi făcut să greşească pe Adam şi Eva.’ Într-adevăr, cine ar fi crezut vreodată, dacă nu s-ar fi întâmplat în realitate, că Adam ar fi ascultat de un şarpe sau Eva ar fi fost biruită de o târâtoare? ” (C Gen E2 II, 26, 3, p. 217)

După cum ştim tot de la Sfântul Efrem, Dumnezeu nu avea de gând să-i lase pe Adam şi Eva să se lupte necontenit cu atracţia exercitată de Pomul Cunoaşteii binelui şi răului, ci după lupta de-o clipă de la început, după victoria asupra ispitei, porunca ar fi fost desfiinţată, făcând aşadar inutile toate speculaţiile celor care spuneau că primii oameni nu ar fi căzut niciodată în lipsa ispitei şarpelui şi pe care, după cum am văzut, Sfântul îi critică. Dar această discuţie aparţine deja teologiei virtuale a Sfântului Efrem Sirul.

Dumnezeu a dorit ca primii oameni creaţi să reziste ispitei şi le-a creat condiţiile cele mai favorabile de demascare a ei. Atât graba nelalocul ei şi uşurinţa cu care Eva a fost interpelată de şarpe, cât şi, mai ales, prefăcuta neştiinţă iscoditoare a acestuia în ce priveşte porunca primită erau semne clare pentru prima femeie creată că în faţa ei se află un ispititor.

Aşadar ispititorul s-a grăbit să vină şi nu a fost împiedicat. Acest lucru s-a întâmplat astfel pentru ca ei să-şi dea seama că el era ispititorul, prin faptul că ispititorul a venit odată cu porunca şi astfel ei să fie preveniţi de viclenia lui. Cel care nu reuşise să-şi facă nici cea mai mică reputaţie, a mers mai departe şi le-a dat lor un mare sfat.

Satan, care era în şarpe, a vorbit prin şarpe femeii: Oare Dumnezeu chiar a poruncit să nu mâncaţi din niciunul din pomii Raiului? Este drept că am putea crede că, dacă lor li s-ar fi poruncit să nu mănânce din niciunul dintre pomi, aşa cum a spus şarpele, ar fi fost o poruncă mare. Pe când în realitate li s-a poruncit exact opusul, ca şi cum n-ar fi fost nicio poruncă, văzând că a fost atât de mică şi a fost dată numai temporar, până când ispititorul ar fi plecat de la ei.” (C Gen E2)II, 18,5-19,1) p. 210-211)

E posibil ca întrebarea „Oare Dumnezeu chiar a poruncit să nu mâncaţi din toţi pomii Raiului?” să-i fi fost sugerată diavolului chiar de ieşirea momentană a Evei din Rai fără să mânânce din vreun pom. Cu alte cuvinte, diavolul, deşi cu un scop perfid, o iscodeşte pe Eva cât se poate de firesc ca să afle cât de grea este porunca şi, insinuând că ar fi foarte grea, să o incite să-i spună adevărul. În loc să observe că insinuarea şarpelui e mincinoasă şi aşadar să-l evite, pentru că se prefăcea neştiutor urmărind să scoată de la ea adevărul în mod viclean, Eva, credulă în bunele lui intenţii, i l-a dezvăluit, oferindu-i totodată şi informaţiile necesare amăgirii ei. Ca un foarte fin cunoscător al sufletului uman, Sfântul Efrem ne prezintă în paralel cu pornirea absurdă iniţiată în sufletul Evei de ispita diavolului, pornire care a determinat-o să păcătuiască, şi logica prin care aceasta ar fi reuşit să-l demaşte cu cea mai mare uşurinţă pe ispititor. Răspunsul pe care ar fi trebuit să-l dea Eva şarpelui vădeşte deosebita frumuseţe a gândirii Sfântului Efrem, constituind unul dintre cele mai frumose pasaje ale tâlcuirii sale:

Eva a răspuns şarpelui zicând: Din roadele pomilor din Rai putem să mâncăm; dar Dumnezeu a zis despre roadele pomului care este în mijlocul Raiului: Nu veţi mânca din el şi nici nu vă veţi apropia de el ca să nu muriţi. Auzind că lui Adam şi Evei li se permisese să mănânce din fiecare din pomii Raiului şi că numai unul le-a fost lor interzis, se părea că şarpele şi cel care era în şarpe s-au făcut de ruşine, căci ei nu au văzut niciun prilej să le dea sfatul lor.

Ispititorul s-a concentrat atunci asupra poruncii Celui care dă porunci, că lui Adam şi Evei nu li se poruncise numai să nu mănânce dintr-un singur pom, ci li se poruncise ca nici măcar să nu se apropie de el. Şarpele şi-a dat seama că Dumnezeu i-a avertizat pe ei chiar şi despre privirea la pom, ca ei să nu fie amăgiţi de frumuseţea lui. Având acest lucru în minte, ademenind-o pe Eva să-l privească, şarpele a spus: Nicicum nu veţi muri. Căci Dumnezeu ştie că în orice zi în care veţi fi mâncat din acesta vi se vor deschide ochii voştri şi veţi fi precum Dumnezeu, ştiutori ai binelui şi ai răului. Iar Eva nu a judecat sensul cuvintelor şarpelui, care, ca ispititor, spusese contrariul a ceea ce spusese Dumnezeu şi nu i-a răspuns acestuia: ’Cum ar putea să se deschidă ochii mei, când văd că ei nu sunt închişi? Cum aş ajunge eu să cunosc diferenţa între bine şi rău prin mâncarea fructului, când văd că deja o cunosc înainte de a-l mânca? Dar ea a neglijat tot ce ar fi putut să spună împotriva şarpelui şi, întocmai precum dorise şarpele, şi-a ridicat ochii de la şarpele din faţa sa şi şi-a aţintit privirea la pomul de care i se poruncise să nu se apropie. Acum şarpele a tăcut, pentru că a simţit imediat că Eva urma să cadă. Căci nu atât sfatul care a intrat prin urechea ei a fost acela care a momit-o să mănânce din pom, cât mai degrabă privirea pe care ea şi-a aţintit-o asupra pomului a amăgit-o să culeagă şi să mănânce câteva din fructele sale.

Ea ar fi putut foarte bine să-i spună şarpelui: ’Dacă eu nu pot vedea, cum de se face că văd tot ce este de văzut? Şi dacă nu cunosc diferenţa dintre bine şi rău, cum aş putea să-mi dau seama dacă sfatul tău este bun sau rău? Cum aş putea să cunosc dacă dumnezeirea este bună, sau dacă este bună deschiderea ochilor mei? Şi de unde pot eu să-mi dau seama că moartea este rea? Dacă deja posed toate aceste lucruri, de ce ai venit la mine? Venirea ta la noi dă mărturie că noi avem aceste lucruri, căci cu privirea pe care o am, şi cu abilitatea de a discerne ce este bun de ce este rău pe care o am, îţi voi încerca sfatul. Şi dacă deja am aceste lucruri pe care tu mi le-ai promis, unde este toată şiretenia ta care nu e în stare să-ţi ascundă înşelătoria? Totuşi ea nu i-a zis şarpelui niciunul din aceste lucruri ca să-l biruiască, ci dimpotrivă şi-a aţintit privirea asupra pomului, grăbindu-şi astfel propria înfrângere.” (Trad. combinată din C Gen E1 II, 19,2-20,1-2, p. 111-112 şi C Gen E2, p. 211-212)

În cel de-al 37-lea Imn al Bisericii, pe care-l redăm în întregime pentru frumuseţea lui, Sfântul Efrem expune argumentul cel mai simplu şi raţional cu care Eva putea să învingă ispita şarpelui, anume al neprimirii vreunui sfat de la cel care, în calitate de animal peste care omul fusese făcut stăpân, îşi primise numele de la acesta:

Fraţii mei, fii ai Evei, să ascultăm povestea mamei noastre de odinioară, care a fost întrecută de Maria.

Ea a deschis gura tăcută a Morţii, ea a deschis poarta închisă a Şeolului, ea a croit un nou drum spre mormânt! Este limpede că splendoarea pomului ea a râvnit-o, aşa cum stăpâna lui Iosif a râvnit la frumuseţea lui; una a furat drepturile soţului său asupra ei, cealaltă fructul pomului.

Un hoţ este (totdeauna) conştient că fapta sa este rea! Eva, îmbătată de îndemnul trufiei, întocmai ca o prostituată a considerat un fleac faptul de a se destrăbăla. Ea n-a întrebat: ’Eşti tu un sclav sau un om liber? Eşti tu unul dintre cei din înălţime? Eşti tu unul dintre animale sau dintre paznici? Căci nu astfel coboară să se manifeste cei din înălţime: nici serafimii, nici heruvimii!

Cine deci ţi-a dat această ştiinţă care întrece tot (în înălţime)? Căci nici cei din înalt, nici cei din mijloc nu înţeleg astfel! Dacă există un dumnezeu afară de Cel Unic, şi ca tu să-i fii sol, atunci şi el îţi seamănă! În tine noi îl vedem: este pe de-a-ntregul dezgustător! Şi dacă te iubeşte, ce ţi-a dat? Căci iată că a făcut din tine cunoscătorul său.

Dar cel care te-a aruncat către noi dă mărturie, prin ceea ce a aruncat, că Dumnezeul nostru este adevăratul Dumnezeu, El care ne-a dat totul fără ca noi să-I cerem. Cu cât mai mult ne va dărui dacă respectăm porunca pe care a stabilit-o referitor la pom!

Dacă cel ce te-a trimis este un altul, întoarce-te jalnic la el! Căci el părăseşte oamenii liberi pentru a se face tovarăşul nostru de sclavie. Învăţatul lui este înrudit cu animalele: este neîndoielnic că voi sunteţi de aceeaşi speţă cu vitele, atât tu cât şi el! Haide să vedem cât atârni tu (în balanţă) comparativ cu Adam! Cine ar putea compara un animal cu o fiinţă umană?

Dar dacă ar fi cazul ca tu să fii mai bătrân decât Adam, numele tău te demască fiindcă este mult mai tânăr decât cel al lui Adam!’ De fapt, dacă i-a încredinţat lui Adam (misiunea) de a le da nume (animalelor), este pentru a arăta că el este mult mai bătrân decât animalele: nu copiii sunt cei care impun nume părinţilor lor, ci, pornind de la cei vârstnici, numele coboară spre cei tineri!

Şi întocmai precum Dumnezeu, Care prin natura Sa precede totul, a dat numele tuturor creaturilor, El a dat celui ce a fost plăsmuit ultimul, ca şi cum ar fi fost mai bătrân decât toate, ca tuturor animalelor să le pună nume, ca mai vârstnic.

Astfel el este în acelaşi timp şi ultima Sa operă şi prima Sa operă: tânără prin executare şi bătrână prin autoritate. Şi primii, cei care au precedat-o în existenţă, sunt ulteriori şi întârziaţi prin numele lor. Şi de ce, o, şarpe, numai Evei şi animalelor a dat Adam nume, neocupându-se de toate celelalte creaturi?

Cerurile şi pământul, cu Raiul n-au pornit luptă împotriva lui Adam: căci nu este nimic rău în creaturi. Deci Creatorul a impus nume creaturilor şi a încredinţat robului Său numele animalelor ca el să-şi amintească că numele Evei el l-a dat şi că numele şarpelui el l-a impus – şi ca ei să nu vină să-l ademenească!

Deci atunci când, dându-se mai puternici decât el, ei vin să-l abată în chestiunea pomului, el să-i demaşte prin (intermediul) numelui lor căci de la ştiinţa lui şi-au căpătat specificările aceşti morţi care au prins viaţă datorită numelor lor!

Căci cei care n-au nume sunt ca morţi la vorbire şi la ascultare: precum pruncii nou născuţi. (Numai) datorită numelui lor ei devin vii pentru cei care vorbesc şi cei care ascultă, pentru cei care enunţă şi cei care răspund.” (I Bis 47, p. 203-205)

Conform interpretării Sfântului Efrem, Eva a păcătuit din cauza pornirii ei egoiste de a atinge dumnezeirea în mod separat, înaintea lui Adam. Cea care trebuia să asculte de soţul ei întrucât fusese creată ca să-i fie ajutor, dorea ca, prin dobândirea dumnezeirii separat de soţul ei, să capete statutul de stăpână şi acesta să-i stea sub comandă. Slava deşartă pe care o căuta şi imaginea ademenitoare a pomului interzis ce se formase în sufletul ei în urma convorbirii cu şarpele s-au potenţat reciproc în aşa măsură, încât au devenit mai presus de interdicţia vitală stabilită ferm de poruncă.

După consumarea păcatului, prin harul lui Dumnezeu, pentru a putea deveni ea însăşi ispititoarea lui Adam, Eva nu a simţit atunci nicio schimbare, căci nu i s-a luat veşmântul de slavă cu care era înveşmântată. Sfântul Efrem ne spune că dacă Eva ar fi fost despuiată pe loc de veşmântul de slavă, ea nu ar mai fi putut în niciun chip să-l îmbie pe Adam să păcătuiască pentru că acesta, văzând la ea o schimbare în rău, ar fi respectat porunca de frică:

După ce Eva a mâncat, ea nici nu a murit sigur, după cum a spus Dumnezeu, nici nu a aflat dumnezeirea, aşa cum a spus şarpele. Căci dacă Eva ar fi fost dezgolită, Adam s-ar fi temut şi nu ar fi mâncat. Deşi Adam n-ar fi fost vinovat, fiindcă nu ar fi mâncat, n-ar fi fost nici biruitor, căci n-ar fi fost cu adevărat ispitit. Goliciunea soţiei lui ar fi fost aceea care l-ar fi făcut să renunţe să mănânce şi nu dragostea sau teama de Domnul său. Astfel, Adam urma să fie imediat ispitit de rugăminţile seducătoare ale Evei care, fiind ispitită de sfatul şarpelui, se apropiase şi mâncase dar încă nu fusese dezgolită.

Apoi, după ce Eva l-a amăgit pe Adam să mănânce, Scriptura spune că ochii amândurora s-au deschis şi ei au cunoscut că sunt goi. Deschiderea ochilor lor nu s-a făcut ca ei să devină precum Dumnezeu, după cum spusese şarpele, ci pentru ca ei să-şi vadă propria goliciune întocmai cum se aştepta duşmanul.” (C Gen E1 II, 21-22,1, p. 113)

Sfântul Efrem arată cum, odată cu consumarea fructelor pomului interzis, Eva a devenit un ispititor mult mai puternic decât şarpele care o ispitise pe ea, căci văzând că nu i s-a întâmplat nimic în urma călcării poruncii – nu a primit nici dumnezeirea promisă de şarpe, nici pedeapsa promisă de Dumnezeu -, pentru a nu fi singura călcătoare a acestei porunci, a stăruit într-atât de mult în faţa soţului ei ca acesta să mănânce şi el, încât acesta a cedat, păcatul adamic înfăptuindu-se astfel complet:

Eva apoi a mers după dorinţa ochilor ei şi fiind sedusă de dumnezeirea pe care şarpele i-o promisese, a mâncat într-ascuns, deosebit de soţul ei. Numai după aceea ea i-a dat soţului ei şi acesta a mâncat împreună cu ea. Fiindcă ea l-a crezut pe şarpe, a mâncat prima, gândindu-se că va fi îmbrăcată în dumnezeire în prezenţa celui din care ea fusese desprinsă ca femeie. Ea s-a grăbit să mănânce înaintea soţului ei ca să poată deveni cap peste capul ei, adică să devină una care să-i poruncească celui de la care urma să primească porunci şi ca să poată fi mai veche în dumnezeire decât acela care era mai vechi decât ea în omenitate.

După ce a mâncat, Eva nici nu a crescut nici nu s-a micşorat, şi nici ochii nu i-au fost deschişi. Ea nu a căpătat nici dumnezeirea pe care o urmărea, şi nici nu a constatat că deschiderea ochilor ar fi călăuzit-o prin Rai. Atunci ea a dus fructul soţului ei şi l-a făcut să mănânce după multă implorare, chiar dacă nu este scris că ea a trebuit să-l convingă.” (C Gen E1 II, 20, 3-21, p. 112-113)

Mulţi dintre noi ne-am întreba de ce nu au murit Adam şi Eva în chiar ziua în care au păcătuit aşa cum sună porunca. Să fie oare Dumnezeu mincinos? Sfântul Efrem dă răspuns şi la această întrebare. De fapt – şi comportamentul lor ulterior a dovedit cu prisosinţă -, cei doi au murit în chiar clipa în care au păcătuit. Atunci pe loc au suferit o moarte sufletească, urmată şi de moartea trupului petrecută pentru amândoi la peste 900 de ani de la păcat:

Dumnezeiasca Scriptură indică două feluri de moarte: unul care nu se cunoaşte prin simţire, ci prin raţiune, şi i se întâmplă inimii din cauza încălcării legii dumnezeieşti, iar celălalt, vădit ochilor, prin care sufletul se separă de trup, ca să nu mai vorbesc de al 3-lea fel de moarte, prin care cei care sunt de aceeaşi părere cu cel care sfătuieşte ’Omorâţi mădularele voastre cele pământeşti’, zic că se moare lumii şi dorinţelor lumeşti. Pe de altă parte, deşi Dumnezeu i-a adus pe loc lui Adam primul fel de moarte din cauza neascultării care a făcut păcatul permanent, totuşi aceasta s-a deosebit de cealaltă proprie trupului şi El a îngăduit o amânare în ce priveşte momentul de timp pentru motivul că binecuvântarea lui Dumnezeu Celui Care a spus ’Creşteţi şi vă înmulţiţi’ o luase înaintea ameninţării morţii. De aceea lui Adam i-a fost îngăduit să trăiască atâta timp până când Dumnezeu a îndeplinit în realitate ceea ce zisese, ca nu cumva, acela murind la sfârşitul zilei, o decizie a lui Dumnezeu să aibe tot efectul ei şi cealaltă să fie văzută cu totul zadarnică şi fără motiv.” (C Gen 2, p. 137-138)

Toată partea antropologică a comentariilor la Facere ale Sfântului Efrem este stăbătută de strădania lui de a evidenţia gravitatea păcatului adamic, de a arăta cât de uşor au putut să renunţe primii oameni plămădiţi de Dumnezeu la iubirea desăvârşită a Creatorului lor, pentru o himeră făurită de mintea criminală a diavolului printr-un montaj de idei menit să stimuleze propriul lor egoism spre a-şi folosi liberul arbitru ca să aleagă răul în loc de bine. Şi de atunci, aşa cum ne arată şi Sfântul Efrem, dar mai ales viaţa, odată produsă această răsturnare de valori primordială în alegerea omului, ea se perpetuează până astăzi, în alergarea necontenită a omenirii după himera ispititoare a răului, care transformă viaţa cotidiană în continuă experimentare a acestuia, în vreme ce binele nu a rămas decât o amintire îndepărtată:

Dar Pomul Cunoaşterii binelui şi răului despre care se vorbeşte în Scriptură nu şi-a căpătat numele fiindcă ar fi avut din însăşi natura sa înnăscută bunătatea sau răutatea, căci, din indiferent ce parte şi-a luat numele, şi l-a luat numai de la respectarea sau de la încălcarea îndată după aceea a poruncii dumnezeieşti. De bună seamă, nesocotinţa celor neînfrânaţi a schimbat condiţia foarte bună a lucrurilor şi de atunci, prin stricăciunea sa, le-a procurat lor cu totul pieirea. Aşadar binele rău nu este, ci ar putea fi rău pentru cele rele; de aceea auzi cuvântul ’Acesta a fost pus întru căderea şi întru ridicarea multora.’ Aceasta este stricăciunea multora dintre oameni şi chiar a tuturor timpurilor: cei mai mulţi se reped îndrăzneţ la Pomul cunoaşterii binelui şi răului şi, fiindcă răul s-a întâmplat prin Adam, de atunci culeg roadele morţii; zic despre cei care, fie cercetează natura lui Dumnezeu nu din învăţătura de credinţă ci din curiozitate necugetată, fie despre cei care nesocotesc poruncile Lui.” (C Gen 2, p. 129-130)

Acum, chiar dacă Adam şi Eva au ajuns să cunoască aceste două lucruri după ce au mâncat fructul, înainte de a mânca fructul ei percepuseră în realitate numai binele şi cunoscuseră răul numai din auzite. Însă după ce ei au mâncat, a avut loc o schimbare astfel încât de atunci ei urmau să cunoască binele numai din auzite, în timp ce în realitate ei urmau să guste numai răul. Căci slava cu care ei fuseseră înveşmântaţi îi părăsise şi durerea şi boala care fuseseră ţinute departe de ei, acum au venit să-i stăpânescă.”(C Gen E1, II, 34, p. 122)

Însuşi Dumnezeu, atunci când i s-a adresat lui Adam în vederea cercetării ulterioare a faptelor sale, îi adresează cunoscuta întrebare „Adame, unde eşti?” nu pentru a vedea unde este ascuns, căci ştia, ci pentru a-i deschide ochii asupra gravităţii păcatului comis prin compararea stării de plâns în care ajunsese după comiterea lui cu starea fericită în care se aflase înainte de călcarea poruncii. Iar Sfântul Efrem extrapolează această întrebare într-un rechizitoriu menit să sublinieze cum nu se poate mai bine atât gravitatea cât şi absurditatea abisale ale acestui păcat de dimensiuni cosmice:

Adame, unde eşti? Oare eşti în starea de dumnezeire pe care ţi-a promis-o şarpele? Sau supus morţii pe care Eu am pronunţat-o asupra ta dacă te-ai fi uitat la fructe? 11

Acum închipuieşte-ţi, Adame, că dacă, în loc de foarte de dispreţuitul şarpe, ar fi venit la tine un înger, sau o altă fiinţă dumnezeiască, ar fi fost oare drept ca tu să dispreţuieşti porunca Celui care ţi-a dat ţie toate aceste lucruri şi în loc de aceasta să asculţi sfatul unuia care nu a făcut încă, în realitate, nimic bun pentru tine? L-ai considera ca rău pe Cel care te-a plămădit din nimic şi te-a făcut al doilea dumnezeu peste creaţie, considerându-l, în schimb, bun pe unul care doar cu vorba ţi-a promis vreun avantaj? Şi dacă nu ar fi drept pentru tine să fii înşelat de sfatul unui alt dumnezeu dacă el ar veni la tine cu o demonstraţie de putere, cu cât mai mult ar fi nedrept când cel care a venit la tine este un şarpe, fără vreo faptă de putere sau minuni, ci numai cu cuvintele goale pe care ţi le-a adresat? L-ai considerat pe Dumnezeul tău mincinos şi pe înşelătorul tău că spune adevărul; ai încălcat cuvântul Binefăcătorului tău care ţi-a dat stăpânire peste toate şi l-ai crezut pe acel înşelător care a reuşit cu viclenie să-ţi ia toată puterea.”( C Gen E2 II, 26, 1-2, p. 216- 217)

Judecarea protopărinţilor şi alungarea lor din Rai

De vreme ce Dumnezeu Îşi arătase încă din binecuvântările Sale preştiinţa în legătură cu căderea primilor oameni, era evident că, datorită iubirii desăvârşite cu care i-a înconjurat, urma să găsească şi modul cel mai potrivit şi eficient de a-i scoate pe aceştia de sub povara păcatului strămoşesc. Modalitatea consta în a-i face să se pocăiască de fapta lor. Sfântul Efrem ne demonstrează în comentariile sale la Facere că acţiunea judiciară şi justiţiară a lui Dumnezeu, cu scopul de a-i face face pe cei păcătoşi să încerce să refacă prin pocăinţă din nou legătura cu El, Cel Care i-a creat şi le-a arătat atâta bunătate, a reprezentat de fapt o acţiune reparatorie desăvârşită a cărei eficacitate reflectă, în ciuda aparentei asprimi, aceeaşi iubire desăvârşită pentru om a Creatorului său. Aşa cum ne arată Scriptura şi cum subliniază Sfântul Efrem şi în imnele sale, Dumnezeu este şi bun şi drept în acelaşi timp. În vreme ce dreptatea Sa nu trece cu vederea niciun păcat pentru cel nepocăit, bunătatea Sa nu poate fi covârşită de mulţimea şi mărimea păcatelor celui ce se pocăieşte:

Sunt uimit de dreptatea Ta, căci chiar şi cea mai slabă manifestare a nedreptăţii noastre,

ea n-o trece cu vederea şi nici n-o ignoră. Mă minunez de bunătatea Ta, căci nici chiar imensitatea nedreptăţii noastre, nu reuşeşte să o întreacă! Veniţi, ascultaţi şi liniştiţi-vă! Cât ar fi de sever rechizitoriul dreptăţii, dacă cineva se căieşte, o singură picătură de îndurare şterge zapisul greşelilor sale.

Veniţi, ascultaţi şi înspăimântaţi-vă! Chiar dacă abundă de îndurare oceanul bunătăţii, asupra celui care nu se pocăieşte nimeni nu va putea revărsa milă în ziua Judecăţii! Fiţi uimiţi de dreptate şi minunaţi de bunătate! Ele sunt aspre şi suave, dulci şi severe, – aspre pentru cei împietriţi, dulci pentru cei pocăiţi.

Slavă bunătăţii Tale: datorită ei pedepsele Tale se îmblânzesc! Chiar dacă sunt severe şi aspre din cauza dreptăţii Tale, ele sunt blânde datorită bunătăţii Tale, pentru că survine căinţa. Slavă dreptăţii Tale: datorită ei îndurările Tale se aspresc!

Chiar dacă sunt blânde şi tandre datorită bunătăţii, ele sunt aspre din cauza dreptăţii, pentru că intervine vigilenţa. Slavă voii Tale, care a amestecat una cu alta calităţile acestor două izvoare minunate:

Bună este dreptatea Ta, dreaptă este bunătatea Ta!” (I Bis, 5, 15-21, p. 38-39)

Aşadar, după comiterea păcatului adamic, Dumnezeu a încercat în tot chipul, mai înainte de a-i judeca după dreptate, să trezească în primii oameni o stare de pocăinţă în care ei să-şi conştientizeze propria greşeală şi să ceară iertare Celui Care îi zidise, le oferise o viaţă cu totul fericită şi îi ridicase la cinstea chipului şi posibilităţii asemănării cu El. Sfântul Efrem ne convinge că o pocăinţă directă şi imediat după păcat a lui Adam şi a consoartei sale ar fi atras drept consecinţă o pedeapsă mult mai blândă, constând doar în alungarea din Rai pe un pământ a cărui frumuseţe şi bogăţie n-ar fi fost cu mult mai prejos decât cea a Raiului:

Dacă Adam şi Eva ar fi căutat să se căiască după ce au încălcat porunca, chiar dacă ei nu ar fi recâştigat ceea ce aveau înainte de încălcarea poruncii, ei ar fi scăpat de blestemele care au fost hotărâte asupra pământului şi asupra lor. Dumnezeu a întârziat să Se pogoare la ei pentru singurul motiv ca ei să se dojenească reciproc şi astfel să invoce milostivire când Judecătorul ar fi venit la ei. Venirea şarpelui nu fusese întârziată ca încercarea lor să nu fie prea mare când s-ar fi uitat la înfăţişarea acelui pom frumos, în timp ce Judecătorul Şi-a amânat venirea la ei astfel ca să le dea prilejul să-şi pregătească implorarea iertării. Dar graba ispititorului nu i-a ajutat, deşi fusese îngăduită cu scopul de a-i ajuta, iar ei n-au profitat nici de zăbava Judecătorului, deşi El a zăbovit din aceeaşi raţiune.” (C Gen E1 II,23, 2, p. 114-115)

Este foarte impresionant şi sugestiv în partea antropologică a Comentariului la Facere modul gradat în care, conform Sfântului Efrem, Dumnezeu a căutat să-i aducă pe cei căzuţi la pocăinţă. După cum am văzut, mai întâi a întârziat până spre înserarea zilei a 6-a pogorârea Sa pentru a le da timp păcătoşilor să reflecteze la fapta comisă. Chiar schimbarea care se produsese imediat după păcat, anume dispariţia slavei cu care fuseseră înveşmântaţi şi conştientizarea unei goliciuni ruşinoase erau menite să le arate că făcuseră ceva rău de care trebuiau să se căiască. Iar prelungirea aşteptării până spre înserat în această stare de ruşine, fără nicio intervenţie din partea Creatorului, era menită să intensifice această stare de ruşine prin tăcerea apăsătoare a Celui a Cărui încredere o înşelaseră şi să îndemne la pocăinţă sinceră. N-au făcut însă nimic din ceea ce Dumnezeu Se aştepta de la ei, anume o culpabilizare reciprocă. Dumnezeu Şi-a continuat însă acţiunea de a-i determina să se pocăiască fără însă ca să-i silească la aceasta, după cum vor fi toate acţiunile Sale ulterioare în acest sens. Şi-a anunţat mai întâi prezenţa prin sunetul paşilor Săi, apoi prin glasul gurii care-l interpelează direct pe Adam:

Şi au auzit glasul Domnului Care Se plimba în răcoarea serii şi s-au ascuns de faţa Lui în mijlocul pomilor Raiului.

Dumnezeu a vrut să-i ajute nu numai prin răbdarea pe care le-a arătat-o, ci, de asemenea, a vrut ca şi sunetul paşilor Săi să le fie de ajutor; căci a făcut paşii Săi tăcuţi să scoată un sunet astfel încât, odată cu sunetul, ei să se poată pregăti să iasă înaintea Lui, a Celui Care a emis sunetul, şi să-I ceară îndurare. Totuşi când, în urma întârzierii Lui sau a sunetului care fusese trimis să-L preceadă, ei au ratat prilejul de a ieşi înaintea Lui să-L implore, Dumnezeu a continuat să folosească glasul buzelor Sale, întocmai 13

cum Îşi folosise sunetul paşilor, zicând: Adame, unde eşti? Dar, în loc de a-şi mărturisi fapta rea şi de a cere îndurare înainte ca sentinţa să fie pronunţată asupra lui, Adam a spus: Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut pentru că am văzut că sunt despuiat şi m-am ascuns.

Sunetul paşilor care îl preceda pe Dumnezeu Care urma să fie revelat lui Adam şi Evei prin pedeapsă prefigureză vocea lui Ioan care urma să vină, precedându-l pe Fiul Care ţine o vânturătoare de pleavă în mâinile Sale ca să-Şi cureţe ţarinile, gata de a arunca în foc neghina şi de a curăţa grâul pentru a Şi-l aduce în hambare.

Am auzit glasul Tău şi m-am ascuns. Când I-ai auzit glasul aşa cum o faci acum? Căci tu nu I-ai auzit sunetul când te-a plămădit şi când te-a pus în Rai, nici când te-a adormit şi ţi-a scos coasta, făcând şi aducându-ţi o soţie. Dacă numai acum de curând I-ai auzit sunetul, ar trebui să realizezi măcar acum că acest sunet de paşi a fost făcut pentru ca buzele tale să poată să ceară îndurarea. Vorbeşte-I înainte ca El să te întrebe de venirea şarpelui şi despre nelegiuirea ta şi a Evei, caz în care mărturisirea buzelor tale te-ar putea absolvi de păcatul de a fi mâncat fructul pe care l-au cules degetele tale. Dar ei au ratat prilejul de a mărturisi ceva despre ceea ce ei făcuseră, în schimb au spus Celui Atoateştiutor ce li se întâmplase.” (C Gen E2 II, 24-25, p. 215-216)

Glasul paşilor lui Dumnezeu şi apoi cel al gurii i-a speriat pe cei căzuţi în păcat, dar nu spre a face pocăinţă, ci doar pentru că urma să le fie vădită ruşinea ce căzuse asupra lor prin dispariţia slavei cu care fuseseră înzestraţi. Faptul că au încercat să se ascundă de Acela despre care ştiau, prin raţiunea ce le fusese dată, că nimic nu I se poate ascunde, reprezintă pe de-o parte o dovadă limpede a dimensiunii căderii lor arătată prin pervertirea raţiunii ca semn al morţii lor sufleteşti, dar şi o totală lipsă de responsabilitate în asumarea conştientă a păcatului şi o eventuală încercare reparatorie prin pocăinţa venită din interiorul lor din proprie iniţiativă.

Sfântul Efrem remarcă răspunsurile absurde oferite de cei doi soţi căzuţi în păcat la întrebările puse de Dumnezeu, întrebări menite şi acestea să îndemne – precum lăsarea lor în aşteptarea apăsătoare în starea de goliciune ruşinoasă şi glasul paşilor în răcoarea serii – la pocăinţă:

Am auzit glasul Tău şi m-am temut şi m-am ascuns. Fiindcă Adam a uitat ceea ce se cerea de la el şi în loc de aceasta a spus ceea ce nu se cerea – căci în loc de a mărturisi ce făcuse el, ceea ce l-ar fi ajutat, el a relatat ceea ce i se făcuse lui, ceea ce nu l-a ajutat deloc -, Dumnezeu i-a zis: Cine ţi-a arătat ţie că eşti gol? Ai mâncat deci din pomul despre care ţi-am dat povaţă să nu mănânci? Ai văzut că eşti gol cu vederea care ţi-a fost dată de acel pom din care ţi-a fost promisă acea slăvită vedere divină?

Din nou Adam a eşuat în a-şi mărturisi nebunia şi a învinuit-o pe femeia care era la fel ca el zicând: ’Femeia pe care Tu mi-ai dat-o mi-a dat din pom şi am mâncat. Eu însumi nici nu m-am apropiat de pom, nici n-am îndrăznit să-mi întind mâna înspre fructe.’ Acesta este motivul pentru care Apostolul a spus, Adam nu a păcătuit, ci Eva a încălcat porunca. Dacă Dumnezeu ţi-a dat femeia, o, Adam, El ţi-a dat-o ca să te ajute, nu ca să-ţi facă rău, şi ca pe una căreia să i se poruncească, nu una care să poruncească.

Din moment ce Adam nu a dorit să-şi mărturisescă nebunia, Dumnezeu a venit s-o întrebe pe Eva şi i-a zis: Ce este aceasta ce ai făcut? Şi Eva, în loc să se roage cu lacrimi şi să-şi asume vina, astfel încât îndurarea să se pogoare şi asupra ei şi asupra soţului ei, a răspuns, nu 14

zicând: ’Şarpele m-a sfătuit sau m-a ademenit’, ci a zis numai: Şarpele m-a înşelat şi eu am mâncat.”(C Gen E1 II, 27-28, p. 117-118)

Scriptura ne prezintă în amănunt dialogul neobişnuit dintre Atotînţeleptul Dumnezeu şi Adam şi Eva cei căzuţi. Neobişnuit, pentru că aşa cum ne arată Sfântul Efrem, Dumnezeu se pogoară la capacitea de înţelegere a celor căzuţi şi le arată unde au greşit fără putinţă de răspuns de scuză din partea lor, căutând să-i îndemne să-şi recunoască fapta prin propria învinovăţire şi să-şi asume responsabilitatea comiterii ei, în vreme ce atât Adam cât şi Eva au căutat în mod absurd să se dezvinovăţească aruncând responsabilitatea comiterii faptei pe seama altcuiva. Devenise evident, aşa cum observă Sfântul, că vinovaţii nu puteau nici să scuze fapta cea rea şi nici nu voiau să o îndrepte prin pocăinţă. Domnul însă, în marea Lui iubire, le mai oferă încă răgaz spre pocăinţă, anume timpul în care ei asistă la pedeapsa aspră pe care o aplică direct şarpelui ca instrument lipsit de judecată şi capacitate de pocăinţă al uneltirii diavolului:

Când cei doi au fost chestionaţi şi au fost găsiţi lipsiţi de remuşcare sau de o scuză validă, Dumnezeu S-a coborât la şarpe, nu cu o întrebare, ci cu o pedeapsă. Căci acolo unde a fost posibilitatea pocăinţei El S-a folosit de întrebări, dar cu o făptură care este străină de pocăinţă El a folosit o sentinţă de judecată. Şi îţi poţi da seama că şarpele nu se poate căi din faptul că, atunci când Dumnezeu i-a spus ’Pentru că ai făcut aceasta eşti mai blestemat decât toate animalele’, n-a spus nici ’Nu am făcut-o eu’, fiindcă îi era temă să mintă, nici n-a spus ’Eu am făcut-o’, pentru că este străin de pocăinţă.”(C Gen E2 II, 29, 1 p. 218-219)

Dacă ne-am întreba cumva ce sens are o pedeapsă aplicată unui animal lipsit de liber arbitru, Sfântul Efrem ne lămureşte în ce măsură aceasta a fost făcută spre folosul omului, anume cu scopul ca acesta să-şi dea seama de gravitatea păcatului comis prin liberul arbitru:

Dacă cineva ar obiecta, de vreme ce doar diavolul a păcătuit, că şarpele, pe nedrept pedepsit, n-a fost deloc vinovat, mai întâi să cugete că diavolul nu a fost pedepsit cu o singură pedeapsă. Căci mai înainte de această pedeapsă, dat jos din starea cea mai fericită şi nobilă în care a fost creat, a fost aruncat afară din ea, încât a ajuns să fie comparat cu întunericul şi cu reptilele şi să fie făcut asemănător acelora. Şi, în plus, pe viitor va primi în ultima zi a lumii pedeapsa focului pregătită lui. Că apoi şarpele a fost cuprins în aceeaşi sentinţă, ca părtaş la vina diavolului fiindcă a nenorocit toţi oamenii, a fost un lucru drept şi nu fără folos chiar acelora care, după ce dăduseră ascultare şarpelui, dacă ar fi vrut să cerceteze şi să aprecieze învăţătura consfinţită a fricii de Dumnezeu prin pedeapsă, ar fi înţeles neapărat în ce măsură voia liberă ar fi trebuit pedepsită cu asprime şi ca judecătoare a faptelor lor, de vreme ce un animal care nu are putere de sine ispăşea pedepsele vinei altuia. Pe de altă parte, aşa cum a fost hotărât cu sfinţenie că, dacă cineva a fost descoperit că s-a împerecheat cu un animal, împreună cu el să fie pedepsit în acelaşi timp şi animalul, nu pentru că cineva ar fi putut presupune că acestuia i-a plăcut delictul, ci pentru că cel care oferă vinovatului mijlocul de a păcătui era socotit că s-a ocupat împreună cu acesta de consecinţe, tot astfel, în judecata de faţă, şarpele nu a fost supus fără rost blestemului, fiind văzut că s-a aliat în mod similar la distrugerea omului. Dar hai, rogu-te, arată-mi ce au greşit animalele sau păsările pe care Potopul le-a pierdut? Sau viţeii înjunghiaţi, mieii şi turturelele ucise pentru greşelile poporului? Sunt încă şi alte motive pentru care şarpele a fost condamnat 15

prin blestemul lui Dumnezeu, mai întâi ca, pedeapsa lui fiind cunoscută, să nu credem că diavolul şi-a primit nepedepsit vina. Apoi, dacă nu fugim numai de otrăvuri, ci obişnuim să distrugem chiar şi vasele în care au fost puse, nu a fost nepotrivit a acţiona cu o raţiune similară mai ales împotriva şarpelui. De asemenea, precum atunci când observăm o boală exterioară a trupului, constatăm pe noi înşine că observăm încă şi o suferinţă interioară a sufletului, tot astfel pedeapsa impusă şarpelui a făcut evidentă şi vizibilă rana pricinuită de diavolul ascuns. În sfârşit, precum dacă s-ar întâmpla ca fiul regelui să fie ucis de un asasin, tatăl să-l pedepsească şi pe acela cu moarte crudă, şi să ordone să fie făcută bucăţi prin tăiere şi arma uciderii, tot astfel s-a văzut că este folosită asprimea similară a lui Dumnezeu.” (C Gen 2, p. 136-137)

Totodată, Sfântul arată că nu numai scopul pedepsirii şarpelui a fost spre pocăinţa omului, dar şi modul în care a fost făcută această pedepsire se vădeşte a fi unul pedagogic pentru om, atât ca luare aminte la cele întâmplate atunci, dar şi ca avertisment asupra prezenţei diavolului, pentru viitoarea recunoaştere de către om a modului de acţiune prin ispitire a acestui şarpe inteligibil:

La pântece, în plus şi la picioare, de vreme ce a fost silit să se târască pe pământ; la picioare a fost pe bună dreptate pedepsit fiindcă prin picioare se grăbise spre ticăloşie şi a căutat să fie cel dintâi dintre toate animalele. Pe pântecele tău te vei târî, fiindcă ai impus pântecelui şi vei mânca pământ de vreme ce pe om, îndepărtându-l din starea înaltă a spiritelor cereşti şi doborându-l la pământ, îl obligi să se întoarcă în pământ. Aşadar să-i fie aceeaşi hrana mincinosului care ţi-a inspirat încredere. Şi duşmănie voi pune între tine şi acela, deoarece, el prefăcându-ţi-se ţie amic, te-ai făcut duşman Domnului şi duşman lui însuşi, care şi el îţi este duşman ţie în aceeaşi măsură în care eşti şi tu lui. Şi ea însăşi, sămânţa omului, va zdrobi capul tău. Da zic, capul tău de unde ţi-a venit întreg răul gândit, unealtă spre scornirea şi îndrugarea minciunilor. Rămâne ca, după ce Adam, înşelat de vicleniile tale, a înaintat spre pom şi, devenit călcător de poruncă, a încetat să fie capul, tu călcâiul lui să-l cauţi. Iar de vreme ce Adam, de bună seamă prin călcâiul lui a dat ascultare consoartei sale, şi când ea l-a îndemnat, călcâiul lui l-a alungat din propria stare şi moştenire, pentru acest motiv Bunul Dumnezeu aceste 2 lucruri le-a unit, şi anume: omul va zdrobi, şarpe, capul tău şi tu vei căuta călcâiul lui, de bună seamă cel prin care ar fi pedepsit pe diavol, astfel încât, deşi diavolul nu ar fi vrut să cruţe nimic din om – fapt ce reprezintă toată răutatea şi ticăloşia lui -, totuşi, prin sentinţa judiciară care expunea vătămării după voia sa cel mult unul singur, şi acela cel mai de jos dintre mădularele omului, să fie înfrânat. Iată de ce, într-un sens mai înalt, acestea trebuie atribuite diavolului, şarpele cel inteligibil. Acesta, fără îndoială, pândeşte mereu călcâiul nostru iar noi trebuie să observăm capul lui, de bună seamă începutul ispitelor prin care atrage voinţa noastră spre a păcătui şi a ceda pornirilor greşite. Iar diavolul se repede la călcâiul nostru, adică cercetează fapta sau vorba noastră şi de aici se străduieşte să observe pornirile şi înclinările ascunse ale sufletului, pe care surprinzându-le, se repede imediat şi stăruieşte astfel încât să ne prăvălească în loc prăpăstios şi să ne piardă în chip jalnic dacă într-adevăr ar putea ajunge la aceasta.”(C Gen 2, p.135-136)

Aşa cum observă şi Sfântul Efrem, pedeapsa aspră pronunţată pentru şarpe nu a avut niciun efect de pocăinţă din partea celor ce asistaseră la aplicarea ei. Păcatul îi adusese într-o asemenea stare de moarte sufletească încât nici măcar 16

teama de chinul unei pedepse aspre precum cea dată şarpelui nu a avut darul să mişte sufletele lor împietrite spre pocăinţă. Acest fapt L-a determinat pe Dumnezeu să înlocuiască judecata bunătăţii şi milei care ar fi fost atrasă prin pocăinţă şi ar fi îndulcit mult suferinţele celor doi, cu judecata dreptăţii, o judecată făcută totuşi cu multă iubire în scop reparatoriu. Şi încă această judecată, începută după dreptate cu Eva, cea care a păcătuit prima, lăsa răgaz de pocăinţă pentru Adam! Iar pedeapsa Evei a constat în naşterea de prunci în dureri, necazurile creşterii acestora, precum şi sentinţa supunerii faţă de bărbatul pe care-l amăgise pentru a şi-l face supus. Astfel Scriptura consfinţeşte ceea ce observăm şi astăzi la femei în cadrul familial tradiţional:

Acum, deşi sentinţa dată pentru şarpe a fost cu dreptate hotărâtă – căci pedeapsa se întoarce la sursa nelegiuirii – totuşi întregul motiv pentru care Dumnezeu a început cu această creatură demnă de dispreţ a fost ca Adam şi Eva să se teamă şi să se căiască în timp ce dreptatea îşi manifesta mânia asupra şarpelui; atunci ar fi fost prilejul ca îndurarea să îi apere de blestemele dreptăţii. Când şarpele a fost blestemat şi nici atunci Adam şi Eva nu au cerut iertare, Dumnezeu a venit cu pedeapsă. El a venit la Eva fiindcă prin mâna ei păcatul fusese transmis lui Adam. Astfel El a hotărât împotriva Evei următoarele: Îţi voi spori mult durerile şi zămislirile tale şi în chinuri vei naşte copii.

Chiar dacă ea oricum ar fi dat naştere la copii – căci ea primise binecuvântarea naşterii de copii odată cu toate creaturile – totuşi n-ar fi dat naştere la mulţi copii, căci cei pe care i-ar fi născut ar fi rămas nemuritori. Şi ea ar fi fost scutită de chinurile naşterii, de grija creşterii lor şi de plângerea morţii lor.

Şi te vei întoarce către bărbatul tău – pentru a fi sfătuită, nu pentru a sfătui- ’şi el va avea putere asupra ta’ – căci tu ţi-ai imaginat că prin mâncarea fructului ai fi avut de atunci înainte putere asupra lui.”(C Gen E2 II, 30 p. 219-220)

De vreme ce nici această ultimă şansă de pocăinţă nu a fost folosită de Adam, anume răstimpul în care a fost dată sentinţa pentru Eva, Dumnezeu a hotărât cu dreptate şi moartea trupească a omului după o viaţă grea şi plină de suferinţă. Blestemarea întregului pământ de a nu-şi mai aduce roadele sale decât prin muncă susţinută, moartea trupească şi descompunerea trupului lui Adam, şi prin el a tuturor vieţuitoarelor, în pământul din care au fost create, reprezenta singura modalitate pedagogică prin care Dumnezeu mai putea să-l îndrepte spre pocăinţă pe acesta. Într-adevăr, numai astfel Adam şi urmaşii săi îşi mai pot da seama că, deşi de la starea de ţărână au fost chemaţi la starea de asemănare cu Dumnezeu, comportamentul lor a fost singurul motiv pentru întoarcerea din nou la starea de ţărână. Astfel o viaţă grea şi plină de necazuri pentru oamenii care, începând cu Adam, au căpătat certitudinea că aceasta se va termina în moarte – căci într-adevăr moartea trupului este singurul lucru cert pe acest pământ şi a fost asumată şi de Însuşi Dumnezeu Cel Care S-a făcut Om pentru a-i scăpa prin Învierea Sa pe oameni de acest blestem -, reprezintă singura modalitate de smerire a acestora către pocăinţa absolut necesară pentru refacerea legăturii de iubire cu Dumnezeu întru scopul iniţial al creării omului, anume îndumnezeirea sa. Iar singura alinare a acestei vieţi chinuite pe pământul blestemat era doar făgăduinţa ce fusese dată mai înainte Evei, cea a venirii pe pământ din sămânţa ei a Celui Care avea să-l scoată pe om din această moarte căreia s-a supus de bunăvoie, prin zdrobirea capului şarpelui celui inteligibil, diavolul, cel care l-a supus prin înşelăciune: 17

După ce Dumnezeu a stabilit judecata Sa împotriva Evei şi cu toate acestea în Adam nu s-a trezit căinţa, El atunci S-a întors şi spre acesta cu pedeapsă şi a zis: Pentru că ai ascultat glasul soţiei tale şi ai fost înşelat să mânânci din pomul din care îţi spusesem Să nu mănânci, blestemat să fie pământul din cauza ta. Deşi pământul care nu a comis nicio nelegiuire a fost lovit pe seama lui Adam, prin blestemarea pământului, care nu poate suferi, Dumnezeu l-a făcut pe Adam, care poate suferi, să sufere. Căci prin faptul că pământul a primit blestemul, Adam care nu a primit blestemul, a fost de fapt blestemat.

Adam nu a scăpat de pedeapsa directă prin faptul că pământul a primit blestemul. Dumnezeu a hotărât şi împotriva lui spunând: În dureri vei mânca în toate zilele vieţii tale, din acela din care, dacă ai fi ţinut porunca, ai fi mâncat fără dureri. Spini şi mărăcini iţi va rodi ţie, după păcat; dacă nu ar fi fost păcat, nu ar fi dat la iveală aceste lucruri. Vei mânca plantele câmpului fiindcă pentru o ispitire de nimic din partea soţiei tale ai refuzat cele mai plăcute fructe ale Raiului. În sudoarea feţei tale vei mânca pâinea, căci nu ţi-a plăcut să te bucuri în grădină fără muncă. Aceste lucruri ţi se vor întâmpla până ce revii în pământul din care ai fost luat, pentru că ai dispreţuit porunca care ţi-ar fi oferit acum viaţa veşnică prin fructul Pomului vieţii pe care ai fi putut să-l mănânci legiuit. Fiindcă eşti din ţărână şi ai uitat de tine, te vei întoarce în ţărâna ta, ca astfel prin starea ta de umilire să-ţi poţi cunoaşte adevărata ta fire.”(C Gen E1 II, 31, p. 120)

Deşi mulţi teologi au încercat să dea hainelor de piele o interpretare simbolică destul de complicată, Sfântul Efrem Sirul, mergând consecvent pe linia interpretării literale a Scripturii, oferă pentru acestea cea mai simplă explicaţie. Hainele din piele de animal au servit primilor oameni drept îmbrăcăminte cu scopul de a acoperi goliciunea trupului lor care prin păcat devenise ruşinoasă şi totodată au fost şi semn de luare aminte a morţii trupeşti care urma să vină, moarte de care Sfântul Efrem crede că Dumnezeu a vrut să-i avertizeze pe cei care încă nu o cunoşteau, prin sacrificarea animalelor necesare confecţionării acestor haine. Ba chiar, am zice noi extrapolând interpretarea Sfântului, chiar confecţionarea hainelor învăţată de la Însuşi Dumnezeu pentru acoperirea goliciunii ruşinoase arată importanţa acestei prime îndeletniciri a oamenilor ca prim pas spre stabilirea unei minime demnităţi a fiinţei umane căzute. Ironia Domnului referitoare la starea căzută a lui Adam, „Iată, Adam s-a făcut ca şi unul dintre Noi pentru a cunoaşte binele şi răul.”, ironie făcută după îmbrăcarea celor căzuţi în haine din piele de animal, îşi are astfel în acest context rostul ei pedagogic, nefiind deloc gratuită. Într-adevăr, ca să ne exprimăm în aceeaşi tentă ironică, Adam ajunsese ”să cunoască pe pielea lui” binele şi răul, prin comparaţia pe care raţiunea sa căzută a fost îndemnată de această acţiune a lui Dumnezeu să o facă între veşmântul fin de slavă ce îi acoperea goliciunea demnă de dinainte de păcat şi îmbrăcămintea grosieră din piele de animal ce îi acoperea în urma păcatului goliciunea ruşinoasă:

După ce a vorbit despre pedepsele primite atât de ispititor cât şi de cei ispitiţi, Moise a scris: Dumnezeu a făcut haine de piele lui Adam şi femeii lui şi i-a îmbrăcat. Au fost aceste veşminte din piei de animale sau au foste create ca spinii şi mărăcinii care au fost creaţi după ce fuseseră completate celelalte lucrări ale creaţiei? Fiindcă s-a spus că Domnul a făcut…şi i-a îmbrăcat, se pare mai degrabă că atunci când şi-au pus mâinile peste frunzele lor s-au trezit îmbrăcaţi în veşminte din piele. De 18

ce ar fi fost ucise animale în prezenţa lor? Poate că a fost aşa ca prin carnea animalelor Adam şi Eva să se hrănească şi ca ei să-şi poată acoperi goliciunea cu pielea lor şi, de asemenea, ca prin moartea animalelor Adam şi Eva să poată vedea moartea propriilor lor trupuri.

După ce a terminat aceste lucruri Dumnezeu a zis: Iată, Adam s-a făcut ca şi unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Chiar dacă spunând El s-a făcut ca şi unul dintre Noi, El revelează Treimea, ideea este că mai degrabă Dumnezeu l-a ironizat pe Adam în legătură cu ceea ce i se spusese acestuia mai înainte: Veţi fi ca un fel de dumnezei cunoscând binele şi răul.” (C Gen E1 II, 33-34, p.121-122)

Dincolo de asprimea blestemelor îndurate prin sentinţa judiciară a lui Dumnezeu de către Adam şi Eva, blesteme în care totuşi se vădea ascunsă dragostea pentru om şi posibilitatea oferită de Creator acestuia de a reveni spre împlinirea scopului cu care fusese iniţial creat, protopărinţii au trebuit să îndure şi alungarea din Rai. Sfântul Efrem explică cum moartea spirituală adusă de păcat nu mai putea fi compatibilă cu nemurirea adusă de împărtăşirea din fructele Pomului Vieţii, pom care nu le fusese lor interzis, dar care conform interpretării Sfântului le fusese lor prin grijă şi preştiinţă dumnezeiască încă inaccesibil până atunci. Într-adevăr, în Imnele Raiului, Sfântul Efrem explică pe larg cum accesul la Pomul Vieţii era condiţionat de respingerea ispitei legate de Pomul Cunoştinţei binelui şi răului:

Chiar în mijloc, El a sădit Pomul Cunoştinţei

punând în el frică, împrejmuindu-l cu spaimă,

ca el să slujească drept hotar spre cele dinăuntru ale Raiului.”(I Rai, 3,3, p. 38)

Aşadar, Sfântul explică faptul că, de vreme ce ispita Pomului Cunoştinţei nu a fost trecută, Dumnezeu a trebuit să închidă cu paza heruvimului accesul spre Pomul Vieţii. A făcut lucrul acesta tot din iubire pentru om, ca păcatul să nu poată dăinui etern prin nemurirea omului aflat în starea căzută de după încălcarea poruncii. Aşa cum ne arată Sfântul, dacă omul ar fi ajuns nemuritor în starea de păcat, ar fi dus în veşnicie o viaţă chinuită de moartea sa spirituală care ar fi fost imposibil de învins vreodată, în vreme ce moartea adusă de gustarea din Pomul Cunoştinţei s-a dovedit a fi doar una temporară, întrucât Mântuitorul Iisus Hristos a înviat din morţi călcând moartea adusă de blestem, dând astfel posibilitatea celor ce se pocăiesc să se cureţe de păcat:

Acum, ca nu cumva să întindă mâna sa şi să ia chiar din Pomul Vieţii şi să mănânce şi să trăiască în veci… Dacă Adam se grăbise să mănânce din pomul din care i s-a poruncit să nu mănânce, cu cât mai repede nu s-ar fi grăbit spre acela despre care nu i se poruncise astfel? Dar acum s-a hotărât ca ei să trăiască în osteneală, în sudoare, în dureri şi în necazuri. Aşadar, ca nu cumva Adam şi Eva, după ce ar fi mâncat din acest pom, să trăiască pentru totdeauna şi să rămână în vieţi veşnice de suferinţă, Dumnezeu le-a interzis să mănânce, în timp ce erau îmbrăcaţi cu un blestem, ceea ce El se pregătise să le dea lor înainte ca ei să atragă asupra lor blestemul, când încă erau îmbrăcaţi în slavă.

Dumnezeu a făcut aceasta ca nu cumva acest dar dătător de viaţă pe care ei l-ar fi primit prin Pomul Vieţii să devină un chin şi astfel să aducă mai mult rău asupra lor decât acela pe care ei deja îl căpătaseră de la Pomul Cunoaşterii. Din acest din urmă pom ei au căpătat dureri temporare, în vreme ce primul pom ar fi făcut aceste dureri eterne. Din ultimul ei au căpătat moartea cea care urma să îndepărteze de la ei legăturile durerilor lor. Primul pom însă, i-ar fi făcut să trăiască ca şi cum 19

ar fi fost înmormântaţi de vii, lăsându-i să fie chinuiţi veşnic de durerile lor. Prin urmare, Dumnezeu a interzis pentru ei Pomul Vieţii. Nu era drept nici ca o viaţă de desfătări să fie permisă pe pământul blestemului, nici ca viaţa eternă să se găsească într-o lume temporară.

Dacă totuşi ei ar fi mâncat, s-ar fi întâmplat unul din aceste două lucruri. Fie hotărârea morţii ar fi devenit o minciună, fie puterea de viaţă dătătoare a Pomului Vieţii ar fi fost negată. Prin urmare, ca nu cumva sentinţa de moarte să fie pierdută, sau ca puterea de viaţă dătătoare a Pomului Vieţii să devină neîntemeiată, Dumnezeu l-a îndepărtat pe Adam de acolo ca nu cumva el să fie prejudiciat şi de Pomul Vieţii întocmai cum fusese prejudiciat de Pomul Cunoaşterii. Apoi l-a trimis să lucreze pământul din care fusese luat, astfel ca cel care se rănise în odihna grădinii Raiului să se vindece prin trudirea pământului.

Apoi, după ce Adam a fost îndepărtat din Rai, Moise a scris: Dumnezeu a pus la răsăritul Raiului din Eden un heruvim şi o sabie ascuţită să patruleze şi să păzaescă calea spre Pomul vieţii.” (C Gen E1 II, 35-36, p. 122-123)

Aşa cum arată Sfântul Efrem, pocăinţa este singurul mod lăsat de Dumnezeu prin care omul poate răscumpăra greşelile din trecut, putând fi numită astfel pe drept cuvânt şi calea cea strâmtă. După cum am văzut, după păcatul adamic absolut toate acţinile lui Dumnezeu au avut ca scop trezirea în om a dorinţei de pocăinţă:

După ce lui Dumnezeu I s-a părut că e mai bine să-l alunge pe Adam din Rai, a dispus totodată ca acela să nu îşi întindă mâna şi să mănânce din Pomul vieţii. Nu pentru că Dumnezeu ar fi invidiat nemurirea omului, ci ca acela să nu laude promisiunile şarpelui ca şi cum le-ar fi văzut îndeplinite atunci. Pe de altă parte, de vreme ce Dumnezeu îl ameninţase pe Adam cu moartea cea mai neîndoielnică în chiar aceeaşi zi în care ar fi mâncat fructul pomului oprit, pe bună dreptate a trebuit să-l oprească să se apropie de Pomul Vieţii ca, de bună seamă, să nu urmeze una dintre cele 2 situaţii diferite; fie dacă ar fi mâncat şi totuşi ar fi scăpat de moarte, cele stabilite pentru Adam prin sentinţă de Dumnezeu s-ar fi înfăţişat neserioase şi fără rost; fie, iarăşi, dacă viaţa l-ar fi părăsit pe cel care se folosea de acea hrană, s-ar fi arătat că Pomul Vieţii este lipsit de calitatea de a împiedica moartea. Dar fără îndoială, însuşi Pomul Vieţii a fost acela din cauza căruia a fost decisă moartea pentru călcătorii de poruncă, încât să se poată vedea că moartea a fost stabilită de la încălcarea poruncii până la arătarea ei. Într-adevăr, la fel s-a văzut că, de la dispreţuirea poruncii, natura manei cereşti s-a schimbat. Fără îndoială a putrezit. Că mai înainte mana cerească a fost neputrezicioasă în natura ei este arătat din aceea că, pusă la păstrare în Chivotul Legii spre viitoarea amintire a faptului, a rămas nealterată vreme de mai multe secole. De asemenea, moartea a fost decisă ca nu cumva Adam să-şi pună speranţa în roadele pământului sau să socotească că Dumnezeu nu este Pomul Vieţii. În sfârşit, ca să nu se facă rob repausului trândav încât să nu dorească să răscumpere cât mai degrabă pagubele din trecut prin pocăinţă.” (C Gen 2, p. 138) 20

Legenda:

C Gen E1 – Comentariul la Geneză, varianta engleză Matthews jr. = Commentary

on Genesis, tr.Edward G. Matthews jr., colecţia Fathers of the

Church, vol. 91, The Catholic University of America Press,

Wasghinton D.C., 2004, p. 59-213

C Gen E2 – Comentariul la Geneză, varianta engleză fragmentară (cap 2-3)

Brock = Commentary on Genesis în St Ephrem the Syrian, Hymns on

Paradise, tr. Sebastian Brock, Crestwood, New York, 1990, 197-224

C Gen 2 – Comentariul la Geneză din Catena monahului Severus (în latină) =

Sancti Patris Nostri Ephraem Syri et Jacobi Episcopi Edesseni

Interpretationum in Genesim Collectanea – excerpta ex Catena

Syriaca Severi Monachi Edesseni, Ediţia romană Assemani, tomul

siriaco –latin 1, Roma, 1737, p.116 – 193

I Bis – Imnele Bisericii (De Ecclesia) (în franceză) = Hymnes de Ecclesia,

  1. Dominique Cerbelaud, colecţia Spiritualité Orientale, vol. 83, Abbaye

de Bellefontaine, 2004

I Rai – Imnele Paradiului (De Paradiso) varianta română Ică = Sfântul Efrem

Sirianul, Imnele Raiului, tr. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010