„Rog pe toți oamenii să ia aminte la chemarea vremii. Cine crede trebuie să trăiască creștinește. Cine vrea veșnicia trebuie să înceapă acum.” – Ioan Ianolide

.

Evenimentele istorice care se abătusera atunci asupra României erau tragice. Răpirea Basarabiei şi a Bucovinei, pierderea sudului Dobrogei (Cadrilaterul) şi cedarea Ardealului de Nord ciunțiseră ţara şi făceau ca oraşele şi satele noastre să fie pline de refugiaţi cu sufletele sfâşiate pentru ceea ce lăsaseră în urma lor, în teritoriile ocupate. Tristeţea li se comunica şi celorlalţi români. Se răspândise o atmosferă de jale pentru cele petrecute şi de îngrijorare pentru cele ce aveau să vină.

Pentru noi, primejdia semnalată cu ani de zile în urmă de mari personalitaţi politice româneşti conştiente era comunizarea cu forţa, pierderea spiritualităţii creştine, a tradiţiilor, a bogăţiilor materiale şi a perspectivelor de dezvoltare ca naţiune inde­pendentă în viitor.

Tinerii, care nu se puteau resemna să accepte o asemenea perspectivă, s-au ridicat la luptă. Printre ei, în primele rânduri, Ionel Ianolide, care era Şef de grup în Frăţile de Cruce.

În toamna anului 1941, după intrarea României în razboi, a fost arestat în padurea Montesquieu, la marginea Bucureştiului, împreună cu un numeros grup de tineri pe care-i conducea. Urmau să se adune acolo câteva sute de tineri, în vederea unei acţiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea ţara. Siguranţa statului a împânzit pădurea şi zona învecinată cu agenţi, care au arestat pe toţi tinerii ce intrau în raza supravegherii lor. Au fost capturaţi astfel şaizeci şi şapte de tineri. Printre cei prinşi ne-am numărat şi noi. Curând a fost adus lângă noi Ionel Ianolide, cu mâinile legate, lovit şi bruscat de agenţi. În ciuda tratamentului brutal, se ţinea drept şi cu fruntea sus. Era un exemplu de dârzenie şi îmbărbătare pentru ceilalţi.

Urcaţi în două autobuze ale Serviciului de Siguranţă am fost duşi la Prefectura Poliţiei Capitalei, unde au început anchetele, cu presiuni, ameninţări, făgăduieli de eliberare în cazul recunoaşterii intenţiei de a participa la o întrunire ilegală, cu aruncarea vinovăţiei asupra organizatorilor, îndeosebi asupra lui loan Ianolide. După câteva săptămâni de triere, au rămas sub arest şaisprezece inşi.

În perioada dinaintea procesului, Ionel era mai mult tăcut. Se ruga intens. Nu dădea dispozitii sau sugestii celorlalţi, lăsând pe fiecare să se orienteze potrivit conştiinţei personale.

La proces, la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revarsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci.

Atunci ne-am despărţit de Ionel. Aveam să-l revedem abia după opt ani, în 1949, în inchisoarea de la Pitești, unde ne găseam condamnaţi şi noi pentru activitate legionară anticomunistă.

Între timp, am aflat de la unii prieteni că Ionel evoluase mult în direcția adâncirii trăirii creştine. El vedea rezolvarea problemelor sociale şi politice numai pe calea reîncreştinării temeinice a neamurilor. Am mai aflat că în închisoare legase o strânsă prietenie cu un alt luptător de elită: Valeriu Gafencu.

Valeriu Gafencu, loan Ianolide şi alţi deţinuţi politici ce simţeau la fel cu ei au pornit de la semnalul de alarmă lansat de marele vizionar din perioada interbelică, Corneliu Codreanu: ”Nu suntem creştini. Suntem departe de a fi creştini. Cât de departe! De-a lungul secolelor, omenirea a urmat un proces de încreştinare în formă, dar de descreştinare în conţinut. Marii conducători ai popoarelor s-au ocupat mai mult de lupta dintre ei şi alţi oameni decât de lupta dintre poruncile Duhului Sfant şi poftele firii noastre pamântesti. În realitate, în lume lupta se duce între forţele Binelui, ale Duhului Sfânt şi cele ale răului. În această luptă se cuvine să ne situăm hotărât pe poziţia de apărare a Binelui, pentru împlinirea voii lui Dumnezeu”. (…)

Influenţa exercitată de Ionel şi Valeriu asupra colegilor de închisoare a fost considerabilă. Mulţi le datorează nu numai însănătoşirea fizică, dar şi propulsarea pe drumul spre desăvârşirea sufletească, întru Hristos.

Fire complexă, în care binele se luptă aprig cu îndemnurile negative, Ionel işi cucerea în fiecare zi partea de vrednicie nevoindu-se să se înfrangă pe sine. Strădania aceasta a lui era sesizabilă numai pentru cei apropiaţi. La el harul era o răpsplată dăruită de Dumnezeu pentru lupta necurmată dinlăuntrul sufletului. Ajutor în această luptă continuă îşi luase Ionel, din tinereţe, Rugăciunea inimii: ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Repetând con­stant, de-a lungul a zeci de ani, Rugaciunea inimii, el a căpătat acea iluminare interioară care, suprapusă pe înclinaţiile lui iniţiale, l-a condus din ce în ce mai mult spre îmbunătăţire duhovnicească.

loan Ianolide s-a eliberat după douazeci şi trei de ani de grea osândă, anchilozat de reumatism, minat de acea boala a temniţei numită de deţinuţi ”celulită”, ca urmare a şederii prelungi în celulele insalubre şi igrasioase. Organismul lui viguros prin natură i-a îngaduit să se refacă fiziceşte, iar sufleteste a continuat ascensiunea. A încercat să între în mânăstire, dar autorităţile represive, care controlau şi viaţa monahală, nu i-au permis.

Pentru a-şi caştiga existenţa, a muncit mai întâi ca angajat într-un laborator al Institutului de ştiinte Geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu.

A încercat să comunice, în mod discret, ideile de care era însuflețit, dar a gasit prea puţină audienţă în atmosfera de teroare şi într-o lume dominată de mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. Atunci a încercat să plece din ţară, pentru a da întruchipare gândurilor lui într-o lume mai receptivă. Nu i s-a acordat paşaport, nu i s-a permis ieşirea din ţară.

La scurt timp după pensionare, s-a îmbolnăvit de ciroză hepatică. A survenit şi un neoplasm al organelor interne, care a pus capăt etapei pământeşti a existenţei lui. A fost îngrijit exemplar, cu iubire şi devotament, de soţia lui, Constanţa Ianolide, care i-a alinat suferinţele. Data trecerii în veşnicie a lui loan Ianolide a fost 5 februarie 1986.

(Ion Popescu şi Alexandru Virgil loanid – Întoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide, pag. 524-527; Articol publicat parțial și în ziarul Gazeta de Vest din dececembrie 1994)

Ion1, o mare personalitate. În el întâlnesc contrastele într-un chip izbitor. Are o mare putere de iubire nevalorificată. Va suferi mult în ziua în care își va da seama de comoara din inima lui, nesocotită. Are o inimă de o bunătate rară. Cu o voință foarte puternică. Adeseori e greu să faci diferența între voința și încăpățânarea lui. Duce o luptă grea cu păcatul, pentru simplificarea sufletului.

Apele din sufletul lui încă nu s-au limpezit. Timid până dincolo de orice limită, uneori însă de o îndrăzneală neobișnuită. Are o structură sufletească curioasă. Îți poate aduce clipe de mare fericire, dar și clipe de zbucium groaznic, dacă nu ești prezent în Iubire. Un fond sufletesc foarte bun. Fire pasionată. De o pasiune extraordinară.

Sufletul lui este încă în plină formare2. Ne leagă o iubire mare și ne leagă, în același timp, o luptă îndârjită cu păcatul. Relațiile noastre sunt fericite; atât de fericite, încât ating cele mai fine coarde ale umilinței.

O prietenie care a devenit prietenie. Căci am stat alături ani de zile, dar până în clipa întâlnirii noastre pe aceeași linie de trăire, ne-am deosebit în atitudini, uneori chiar având atitudini opuse. Dragostea ne-a legat însă întotdeauna.

(Valeriu Gafencu, Aiud, 1945 – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Editura Napoca-Star, Cluj, 1998, p. 199)


1. Acest extras face parte dintr-o scrisoare în care Valeriu îi evocă pe cei mai buni prieteni ai săi, nominalizându-i doar după numele de botez: Costică, Neculai, Ion și Marin. Am intuit încă de atunci care erau prietenii portretizați, dată fiind perioada relatărilor (1942-1948), dar am hotărât să nu publicăm aceste portrete făcute de „Sfântul închisorilor” prietenilor săi, decât după o confirmare sigură a numelor. Așa am așteptat cu nerăbdare până într-o bună zi, când am reușit să procurăm cartea de memorii a domnului Nicolae Trifoiu, cel care a fost și editorul cărții „Studentul Valeriu Gafencu…”. Astfel am găsit confirmarea mult așteptată, domnul Nicolae Trifoiu enumerând numele complete ale prietenilor evocați de Valeriu și ordinea evocării lor: Costică Pascu, Neculai Trifoiu, Ion Ianolide și Marin Naidim. Cf. Nicolae Trifoiu, Pagini literare. Amintiri și evocări, Editura Napoca-Star, Cluj, 2001, p. 177.

2. Portretizarea făcută de fericitul Valeriu lui Ioan este nu doar un elogiu al prieteniei dar și un document istoric care atestă încă odată că misticii de la Aiud și în general deținuții politici, au trecut printr-un proces de îmbunătățire sufletească, de lămurire, de înduhovnicire. Însuși Ioan Ianolide întărește în memoriile sale ideea că primii ani au fost de frământări și căutări sufletești, că a fost un timp de lămurire, inclusiv pentru el.

.

Am pomenit de Ion Ianolide. Şi el a fost unul dintre cei mai deosebiţi deţinuţi, împartăşind întru totul ideile lui Valeriu. A supravieţuit grelelor încercări din închisori, până în 1964, când a fost pus în libertate, după douazeci şi trei de ani de temniţă. A murit în februarie 1986.

Şi el a jucat un rol deosebit în viaţa celor cu care împărtăşea calvarul. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta. La el găseam, în clipe grele, izvorul de întelepciune şi tăria de a le putea depăși; era un fel de alter ego al lui Valeriu.

(Aristide Lefa – Fericiți cei ce plâng, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998, pag. 85-86)

De la Gherla am ajuns la Târgu Ocna, cu lanțuri la picioare și cătușe la mâini, toți cei care aveam condamnări mai mari de 10 ani. Acolo ne-au ținut în lanțuri încă o săptămână, după care ni le-au scos. Aici am avut parte și de alte necazuri. Delațiunea, adică turnătoria, cum i se spunea în închisoare, era în floare.

Mulți au murit, fără să li se acorde tratament, numai pentru că nu au vrut să-i trădeze pe alții, adică să-i aducă și pe alții în pușcărie. Știam nume…dar nu le mai rețin. […]

Însă au existat și răbufniri de mânie și dorință de răzbunare oarbă printre cei din închisoare.

În asemenea cazuri era cunoscută atitudinea lui Ioan Ianolide (1919-1986), din Teleorman, deținut de peste 20 de ani, cu o comportare exemplară în tot timpul și care a știut să tempereze și să calmeze multe răfuieli împotriva delatorilor, pe care, întotdeauna, i-a numit victime ale închisorii și ale slăbiciunilor omenești, din cauza cărora el însuși a suferit de multe ori.

(Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu şi viaţa sa, comentate de către ucenicul şi fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş. Vol. I, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 290)

.

La Aiud, în 1945, când Ioan Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus, aproape plângând, că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mântuitorului Hristos – deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele – pentru că nu ştiam cum să procedăm, l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împartăşească starea şi dorinţa sufletului lui.

Ioan a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i încredere. Totuşi şi-a destăinuit toate stările sufleteşti cu toate frământările de conștiinţă. Valeriu nu l-a lăsat să vorbească. L-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de constiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa traită în Hristos, în ascultare faţă de Cuvântul şi Biserica Lui.

Ioan Ianolide se încleşta ca un cruciat urcând dealul Golgotei, stropit cu propriu-I sânge. […]

După eliberare, Ioan Ianolide, grav bolnav, îngrijit de părinţi şi de soţia lui, a lucrat tot timpul, sculptând în os medalioane şi cruciulițe pe care le împărţea celor din jur. Nea Doncea, unul dintre muncitorii legionari bucureşteni arestat şi eliberat de mai multe ori de-a lungul anilor, a luat parte la înmormantarea lui. Ne-a spus că un săculeţ cu astfel de medalioane si cruciuliţe, sculptate până ce vederea nu l-a mai ajutat, au ramas de la Ioan, cu dorinţa de a fi dăruite celor ce vor să le primească. Era cel mai mare discurs al său pentru neamul nostru: ”Purtaţi-vă crucea!”

(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 185, 375)

.

Ianolidu, înalt și descărnat ca un mucenic, la sosirea unui nou grup primise, după aproape un sfert de veac de despărțire, vești proaspete de la logodnica sa, care-i spunea că îl așteaptă așa cum o știa1. Deschiderea ușii pentru a ieși la aer îl surpă din climatul în care radia ca o icoană făcătoare de minuni2, într-o convulsie apropiată epilepsiei.3

Rămas în celulă la întoarcerea celorlalți se scuză, cu ochii în lacrimi, că trupul neputincios nu-l mai ascultă, dar ne asigură că era hotărât să nu facă nici o concesie fiindcă după prima cădere4 abia a reușit să se împace cu sine și cu Dumnezeu. Unul din macedonenii aflați între noi, un fost cioban dobrogean, îl certă aspru că lăsase de bună voie să i se încuibe frica în oase.

(Aurel State – Drumul Crucii, Vol. II, Editura Litera, București, 1993, p. 258)


1. Lucrurile nu vor rămâne așa, căci după 18 ani de așteptare, Valentina Gafencu, logodnica lui Ioan, avea să fie sfătuită chiar de părinții acestuia să se căsătorească deoarece nu mai știau nimic de Ioan. Drept urmare, cu doi ani înainte de eliberarea lui Ioan, Valentina se va căsători.

2. Această caracterizare făcută de memorialistul Aurel State, pe cât este de scurtă, pe atât de frumos și profund conturează portretul sufletesc al lui Ioan Ianolide. Autorul nu numai că vede chipul fizic al lui Ioan asemenea unui mucenic, dar și simte chipul sufletesc al lui Ioan ca fiind unul de icoană, adică de sfințenie, care împărtășește din harul Duhului Sfânt. În concluzie, o caracterizare a omului care trăia pe treptele desăvârșirii.

3. Astfel de convulsii erau cauzate de condițiile limită în care fuseseră aduși mărturisitorii de-a lungul anilor de foamete, frig, bătăi și privațiuni elementare. Spre exemplu, Mihai Timaru mărturisește în memoriile sale că după ce a trecut prin torturile din timpul ”reeducării” de la închisoarea Gherla, a început să sufere de crize nervoase care ”se manifestau prin înțepenirea mâinilor și a picioarelor”, împreună cu pierderea stării de conștiență. (Amintiri de la Gherla, Editura de Vest, Timișoara, 1993, p. 129)

4. Nu știm despre ce cădere ar putea fi vorba.

.

Iisus Hristos Pantocrator (Sinai)

Sunt în vârstă de 64 de ani. Din 1941 până în 1964 am fost în închisoare, torturat şi batjocorit – mai întâi sub dictatura lui Antonescu, apoi sub cea comunistă.

L-am mărturisit pe Hristos întreaga mea viaţă, iar în 1944 m-am închinat cu totul Lui. M-am confruntat mereu cu materialismul, fie el burghez, fie comunist. Am comparat şi confruntat credinţa creştină cu islamul, budismul, confucianismul şi, fireşte, cu iudaismul talmudic. Am comparat Ortodoxia cu Romano-Catolicismul, Protestantismul şi neo-Protestantismul. Am dat o luptă mare cu ateismu…

 

Aproximativ 5 ani de zile m-am aflat în izolare totală, înfometat şi dezbrăcat. Mai mult de 15 ani am stat în încăperi comune -unele mai mici, altele mai mari; am trăit acolo, zi şi noapte, silit, ca şi toţi ceilalţi, să folosesc „ tineta “pentru necesităţile fizice (un fel de hârdău). Uneori eram îngrămădiţi opt deţinuţi într-o celulă de 61/2 picioare pătrate, dormind câte doi, trei sau patru într-un pat. Trupurile şi sufletele ni se frecau unele de altele în fiecare clipă. Teroarea exercitată de gardieni, foamea, frigul şi bolile păreau de-a dreptul suportabile în comparaţie cu oroarea care se instala între oameni diferiţi, disperaţi şi adeseori decăzuţi, descompuşi.

Am fost la munci agricole timp de doi ani. Era o muncă de sclav, iar noi eram înfometaţi şi dezbrăcaţi. Lucram în vii şi grădini de legume, dar muream de foame, pentru că ne era strict interzis să gustăm un pic din fructe sau zarzavaturi. Timp de peste 20 de ani mi-a fost mereu foame şi adeseori eram distrofic din cauza malnutriţiei. Mi-a fost frig în toţi anii aceia de închisoare. Am fost bătut, chinuit şi torturat ani de zile, pentru distrugerea rezistenţei fizice şi psihice [spirituale]. Am cunoscut direct înspăimântătorul domeniu al trăirii sub limitele suportabilului. Ani întregi am fost ameninţat cu moartea. Mi se cerea mereu „ sufletul” din mine. Mi-au oferit adesea viaţa, preferând perspectiva morţii tocmai pentru a-mi salva sufletul, conştiinţa, integritatea -şi numai Dumnezeu m-a ferit de prăbuşire. Nu există om care să poată rezista tuturor acestor chinuri.

Mulţi – mulţi ani, cam 15, am fost terorizat cu spectrul „ reeducării” în scopul „restructurării” mele şi „spălării creierului”. Doar purtarea de grijă a lui Dumnezeu m-a salvat. Am îndurat teroarea din partea temnicerilor, dar şi una şi mai feroce din partea informatorilor şi asasinilor din chiar rândurile deţinuţilor, care trecuseră de partea puterii politice. Am cunoscut fiinţe omeneşti dezamăgite, cu expresii diavoleşti pe chipurile lor şi care săvârşeau fapte demonice. Am fost înconjurat de o atmosferă de tovărăşie de demoni, care pendula între răutate şi criminalitate. Am purtat de grijă unor oameni pe moarte: unii deznădăjduiţi, alţii în stare de revoltă, alţii calmi. Am văzut „sfinţi” care radiau lumină, murind într-o atmosferă cerească. Am ascultat vorbind profesori, savanţi, oameni de litere — şi am învăţat mai mult decât într-o universitate. Am cunoscut comunişti şi am cunoscut evrei în închisoare, am cunoscut de asemenea din cei care fuseseră la putere. Am îngrijit chiar pe generalul care fusese preşedintele curţii militare care a pronunţat condamnarea mea. Mi-a fost dat ca să-i închid ochii. După ce îi servise pe stăpâni, fusese azvârlit şi el în temniţă.

Am cunoscut burghezi şi comunişti atât ca oameni liberi, cât şi ca deţinuţi. Şi pe toţi i-am cernut prin Duhul lui Hristos în Care m-am străduit toată viaţa mea să trăiesc. La capătul acestei amare experienţe numai Hristos rămâne în mine viu, întreg şi veşnic…

Astăzi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. M-am dus la Biserică ca să mă spovedesc. Duminică mă voi împărtăşi. In ziua aceasta am aflat zidită în fiinţa mea sfinţenia, aşa fel încât nimic să nu mă mai poată despărţi de ea. Este cea mai fericită zi din viaţa mea, deşi în ziua aceasta a murit cel mai de preţ om pe care l-am cunoscut vreodată. El este cel care, în ziua aceasta, mi-a transmis fericita şi binecuvântata stare care m-a însoţit întreaga viaţă. Am fost atât de fericit, încât am dorit viaţa veşnică mai mult decât plinătatea spirituală pe care am simţit-o atunci, în ziua aceea. Am fost, şi fireşte şi, Valeriu a fost, perfect lucid, normal şi conştient de toate cele ce se petreceau. El era plin de Har. În el se afla Hristos şi am putut să fiu şi eu părtaş la starea lui binecuvântată de sfinţenie. ÎI umplea desăvârşit o stare de intensitate spirituală. Veşnicia se făcea văzută în timp, în clipă. Fericirea izvora din însăşi suferinţa. Totul era scăldat într-o lumină nepământească. Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simţeam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibraţie care mă ţinea legat de pământ. De fericire — am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. Am simţit Duhul Sfânt care lucra şi vorbea prin el. In slăbiciunea şi epuizarea lui fizică am simţit Puterea Dumnezeiască a unui alt plan al existenţei. M-am gândit că sunt în „cer”. Mă gândeam şi la faptul că sunt aproape de Iisus Hristos, pentru că Iisus Hristos se afla în Valeriu. Credinţa lui Valeriu îmi dădea şi mie tărie.

Chemarea mântuitoare a omului care murise a dat aripi spovedaniei mele. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârşit iubirii lui Hristos. Ştiu şi simt că Valeriu mă însoţeşte şi mă ajută în toată lucrarea de a discerne cele două „lumi” în care trăim şi care, în planul divin, se află într-o perfectă unitate. Viaţa mea este Hristos. Mintea mea doreşte şi caută numai voia lui Dumnezeu. Nădejdile mele sunt la bucuria făgăduinţelor Lui. Sunt conştient de natura mesianică a Credinţei Creştine şi vreau să slujesc acestei Credinţe în mod desăvârşit până la moartea mea. Îi iubesc pe oameni şi, pentru mântuirea lor, urmez drumul Crucii. Iubesc viaţa, dar numai în perspectiva eternităţii; de aceea prefer să mor decât să îngădui o degradare sufletească sau a conştiinţei. Ştiu bine că mă găsesc în luptă cu forţe uriaşe care mă pot zdrobi şi mă rog lui Dumnezeu să-mi dăruiască înţelepciune, putere şi ocrotire.

Deşi din punct de vedere fizic sunt bolnav şi cu toate că am nervii peste măsură de sensibili, mintea îmi este sănătoasă şi întreagă, iar gândirea limpede. M-am retras intenţionat din lume, pentru că oamenii din lume mă împung şi mă atacă, iar eu nu mă pot apăra altfel de ei. Nu pot sluji decât doar prin rugăciune, iubire, meditaţie şi dând mărturie. Slujesc pentru a-mi păstra sufletul întreg, nevătămat. Doresc să am un sfârşit creştinesc. Sunt pe deplin conştient că am acumulat experienţe semnificative, dumnezeieşti, omeneşti, şi, prin urmare, am obligaţia să las o moştenire. Nu sunt iubitor de slavă deşartă şi doritor de a-mi scoate în evidenţă propriul eu; doar pe Iisus Hristos vreau să-L arăt.

Trăiesc singur, izolat, tăcut. Văd dezastrul spiritual, politic, economic şi militar în care se găseşte lumea şi nu cred că ar putea fi evitat. Lumea va suferi de pe urma erorilor ei de orientare mereu, până în momentul în care îşi va deschide mintea spre a primi adevărurile lui Dumnezeu, ca să aibă Credinţa mărturisirii autentice. Doresc să-mi fac deplin datoria. Ştim că lumea este cuprinsă în planul dumnezeiesc de mântuire. Cred. Iubesc. Nădăjduiesc.

Astăzi, întocmai ca acum treizeci şi unu de ani, mă simt strâns aproape de Valeriu şi, împreună cu el, strâns aproape de Domnul nostru Iisus Hristos.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 17-18)

.

Ioan IanolideM-am născut român şi trăind în atmosfera religioasă autohtonă, cu slujbele bisericeşti şi tradiţiile obşteşti ale poporului (colinde, irozi, pomeni, denii, Rusalii, mucenici), cu bunici credincioşi şi o mamă evlavioasă, s-au format în mine sentimentul şi convingerea că Iisus este prezent pretutindeni, că atât în Altar cât şi în suflete oamenii se întâlnesc cu El, că El pluteşte în văzduh cu toţi Îngerii Lui, ajutându-ne să ne sfinţim şi să ne mântuim.

Relaţia cu Iisus era naturală, familiară şi permanentă, viaţa fiind inimaginabilă fără El. Mi se părea că aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi necontenit. Dumnezeu dădea plinătate sufletului meu. El răspundea necesităţii de curăţie, desăvârşire şi ideal din mine.

Nu am avut o educaţie religioasă şi cu atât mai puţin o instrucţie teologică, ba chiar creştinii şi preoţii pe care i-am cunoscut atunci, cu mici excepţii, puteau deruta şi pe un convins credincios. Pe mine însă nu m-a tulburat nimic, ci mai vârtos am tins spre sfinţenia pe care o simţeam plutind pretutindeni şi care încălzea sufletul meu de copil şi de tânăr. Atmosfera spirituală în care am trăit pruncia a fost eficace în religiozitatea mea de o viaţă întreagă, căci nu instrucţia este esenţială, ci trăirea cu Dumnezeu împreună.

Îmi dau seama că pe atunci chipul lui Iisus era confuz în mintea mea din punct de vedere intelectual, dar intens şi greu în trăire lăuntrică. El era bucurie, era tot ce poate fi frumos, bun şi adevărat şi cuprindea toate năzuinţele mele.

Deci până la majorat am fost un creştin tradiţionalist dar viu, Iisus fiind taina şi izvorul vieţii mele.

Dar Dumnezeu nu voia să mă opresc aici. El voia să-L descopăr pe Iisus duhovniceşte. Aşa se face că la 21 de ani am intrat în temniţă.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 28)

.

Sufletul se avântă în înălţimi şi din rănile scrijelite de lanţuri picură sânge. Aveam lanţuri la mâini şi la picioare. Neştiind cum să ne protejăm – abia mai târziu am învăţat – ele au rupt şi gleznele şi mâinile. Durerile mari aveau să vină mai târziu, căci rănile au copt.

Duba în care eram transportaţi era rău mirositoare şi mizerabilă. Călătorisem toată noaptea din Bucureşti la Aiud. Roţile trenului au scrâşnit şi hurducătura a luat sfârşit.

Duba a fost decuplată şi lăsată în gara Aiud. Temnicerii au apărut şi au ordonat să coborâm. Aveam bagaje multe – parcă presimţeam că prigoana aceasta va fi îndelungată – şi erau grele, căci purtam cărţi multe pentru a studia. Vedeam în temniţă o universitate a dăruirii şi a jertfei, cât şi prilej de studiu şi meditaţie. Cu greu am sărit din dubă, aruncându-ne unii altora bagajele.

Nămeţii erau înalţi şi gerul iernii din ianuarie 1942 îngheţase tancurile germane în jurul Moscovei. Eram încă tineri şi plini de vise. Lume multă venise în gară să ne vadă, dar trei cercuri de ostaşi şi de temniceri ne-au înconjurat. „Încărcaţi arm’!”, a răsunat comanda şi am auzit zgomotul metalic al armelor îndreptate spre noi. Am zâmbit amar şi sfidător în acelaşi timp.

La ce bun toată această mascaradă de forţă şi teroare, când nici unul dintre noi nu purtase cândva pistol şi nici nu gândise să poarte? În afară de năzuinţele noastre sublime, nu purtam nimic periculos.

Ostaşii erau tineri ca şi noi, dar uniforma militară depersonalizează. Temnicerii îşi făceau datoria fiecare conform sufletului său. Excela însă Maiorul Magistrat – atunci era numai căpitan, dar avea să devină curând maior – care purta cu emfază frumoasa uniformă albastră a magistraturii militare.

Maiorul Magistrat era un bărbat cam de 40 de ani, bine făcut, voinic, remarcându-se prin părul lui alb, care îi dădea o falsă nobleţe. Era nedormit, acru şi nebărbierit, încât am avut senzaţia că vine din prima linie a frontului. Privea la noi, la ostaşi şi la public cu severitate. Dădea impresia că exercită o misiune atât de importantă, încât va decide destinele omenirii.

Noi ne-am încrucişat privirile şi am zâmbit la grosolana lor înscenare. Maiorul Magistrat a strigat cu voce de tunet răguşit:

– Ascultă comanda la mine! Din acest moment vă găsiţi sub comanda mea. Cer disciplină fără murmur şi fără şovăire. Ostaşii vor trage din plin dacă veţi încerca să faceţi dezordine. Vom porni în convoi către penitenciar. Voi reprima orice indisciplină. Fiţi gata, pornim!

Convoiul s-a pus în mişcare cu greu, căci înotam în nămeţi de zăpadă, împovăraţi de bagaje şi înlănţuiţi la mâini şi la picioare. Ne-am luat rămas bun de la gara libertăţii. Am privit cerurile, apoi casele cu livezi şi chipurile îngrozite de bărbaţi, femei şi copii, oprindu-ne cu sfâşieri de inimă la fetele ce ne zâmbeau pentru ultima oară, căci de aici înainte lumea era distanţată de noi prin zăbrele şi zăvoare şi ziduri înalte. Eram flămânzi dar adânci forţe lăuntrice ne dădeau senzaţia căţărării către ideal. (…)

Maiorul Magistrat a anunţat:

– Fiecare deţinut are dreptul la un singur costum de haine, la trei schimburi de rufărie, o singură pereche de încălţăminte, un săpun şi pasta de dinţi. Toate cărţile vor trece prin cenzură şi vi se vor da în funcţie de comportarea voastră. Aveţi voie să primiţi o singură scrisoare pe lună şi să scrieţi tot câte una, trecând prin cenzură. Aveţi voie să primiţi un singur pachet de alimente de maximum 10 kilograme pe lună. Sunteţi condamnaţi de drept comun şi veţi începe executarea pedepselor prin regim celular sever. Fiecare va fi condus la o celulă. O oră pe zi veţi fi scoşi la aer în curte. Nu se admite nici o legătură cu paznicii. Se pedepseşte orice abatere de la regulament. Nu aveţi voie la nici o activitate organizată. Orice plângere mi se adresează mie personal, căci aici numai eu decid. Ne găsim în stare de război şi se aplică legea marţială. Dacă încercaţi să evadaţi veţi fi împuşcaţi pe loc, dacă veţi provoca conflicte cu paznicii veţi fi aspru sancţionaţi. Să vă intre bine în cap aici sunteţi deţinuţi. Legea nu vă iartă. Dacă vă opuneţi destinelor ţării, armata este decisă să vă extermine. Cer disciplină fără murmur şi fără şovăire. Când întâlniţi un paznic ori vă vizitează cineva, staţi în picioare în poziţia de drepţi cu căciula scoasă de pe cap şi înainte de a aştepta să vi se spună bună ziua, veţi saluta cu: „Să trăiţi domnule grad!”; iar dacă va fi civil cu: „Să trăiţi domnule inspector!”. Personalul de pază vi se va adresa cu „tu” iar voi veţi vorbi la pluralul reverenţios „dumneavoastră” şi abaterea de la această decizie se va sancţiona sever. Mareşalul şi aliaţii noştri sunt decişi să vă aplice cele mai severe pedepse dacă nu vă supuneţi ordinelor şi dispoziţiilor în vigoare. Nu vreau să mă răzbun, căci nu am de ce să mă răzbun pe voi. Sunteţi nişte victime ale unor rebeli care au trădat ţara, pe Mareşal, armata şi pe Aliaţi. Sunt şi eu naţionalist ca şi voi. Sunt doctor în drept, port cu cinste uniforma magistraturii militare, am fost erou în primul Război mondial, decorat cu cele mai înalte onoruri, căci corpul meu a fost ciuruit cu 36 de gloanţe. Am familie onorabilă şi copil pe care vreau să îl cresc în spiritul iubirii de neam. Sunt român neaoş din moşi strămoşi.

Dacă veţi fi disciplinaţi şi cinstiţi, veţi fi reabilitaţi, căci ţara are nevoie de energiile voastre. Acestea fiind zise, ordon disciplină fără şovăire şi fără murmur.

Cam aşa a sunat cuvântul Maiorului Magistrat la primirea noastră în Aiud. Ordinele erau severe. La percheziţia efectuată am fost lăsaţi golaşi, dar cel mai greu ne era să suportăm umilinţele aşa-zis regulamentare. (…)

Suferinţele pe care le-am îndurat ulterior ne-au maturizat, am găsit răspunsurile cuvenite, ne-am definit conştiinţa creştină, dar chiar atunci, în tinereţea aceea tumultuoasă, am fost animaţi de cele mai frumoase idealuri. Târziu vom înţelege şi fenomenul politic dar îl vom părăsi, întrucât ne vom dedica religiosului. Un dram de nebunie sfântă a rămas în noi şi astăzi, căci Hristos este în continuare prigonit, batjocorit, discreditat şi rău înţeles. Forţele anticreştine din lume sunt colosale iar un Hristos deplin, aşa cum ni s-a descoperit nouă, nici creştinii nu sunt pregătiţi să primească.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 30-39)

.

Să revenim însă la Aiud. Regimul penitenciar a fost dur, mancarea mizeră, izolarea grea, apa îngheţa în celulele noastre. Maiorul Magistrat ne teroriza. Nimeni, dar absolut nici o forţă din tară ori din lume nu ne-a sprijinit.

Atunci am descoperit duhovniceşte pe Hristos. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Am năzuit să trăim creştineşte, ştiind că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos.

 

Descoperirea creştinismului i-a însufleţit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacţii negative şi brutale, căci în rândul legionarilor erau multe curente şi dezbinări.

Cât despre mine, se poate crede că am ajuns la Hristos datorită suferinţei specifice condiţiei de izolare, dar adevărul este cu totul altul. Aspiraţiile mele de curăţie şi desăvârşire ascundeau în cugetul meu nişte păcate ale tinereţii care mă nemulţumeau şi pe care nu le puteam mărturisi, deşi erau lucruri prea obişnuite, îmi era ruşine de păcatul ascuns. Era deci în mine un contrast, un conflict între Dumnezeu în Care credeam şi omul păcătos care eram.

Lucrurile s-au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului din mine, încât, ruşinându-mă de mine însumi, am putut să-mi spun: „sunt un ticălos!” şi am simţit nevoia să mă mărturisesc sincer în faţa tuturor, dintr-o sete de umilinţă fără de care simţeam că nu sunt în Dumnezeu, umilinţă pe care nu o avusesem până atunci. Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată, povăţuit fiind de un bun duhovnic şi sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care ne străduiam împreună în cele duhovniceşti.

Am început să descopăr comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei şi m-am însufleţit. Se făcea lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine. Eul meu murea sieşi şi via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine. Am eliminat păcatele cu uşurinţă, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un principiu, ci lumină şi viaţă, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine.

Mă călăuzeam după Filocalie şi Sfânta Scriptură. Tot ce e frumos şi bun inunda sufletul meu. Eram uimit de prea multă frumuseţe. Regăseam lumea într-o nouă înfăţişare. Mă copleşeau bucuriile lăuntrice. Trăiam aievea, real, treptat şi tainic naşterea din nou.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 39-40)

.

Până în anul 1958 au trecut zile de uriaşă suferinţă, singurătate, foamete, izolare, boală şi moarte, dar au fost şi supravieţuitori. O parte din foştii deţinuţi politici din Târgu-Ocna erau încă în temniţe, cei ce avuseseră condamnări sub zece ani fuseseră eliberaţi.

Situaţia politică internaţională era confuză şi oferea putere nestingherită în ţara noastră pentru comunişti. Nici o forţă nu apăruse după război care să se opună revoluţiei marxist-leniniste, nici o idee nu avea şanse să înlocuiască ideologia materialistă, nici o personalitate nu era pe măsura vremurilor.

Veacul părea strivit de ideologia, revoluţia şi puterea armată sovietică.

***

Într-o seară din toamna lui 1958 au căzut zăvoarele şi am fost scos afară cu bocceluţa de zdrenţe ce-mi mai rămăseseră. În cursul nopţii am fost urcat într-o dubă-auto în care erau făcute opt mici carcere unde abia puteai să te strângi. Şi duba a pornit. Duba –auto este simbolul teroarei dar şi al ipocriziei, căci deşi are ferestre ele nu există, ci sunt geamuri false puse pentru a minţi ochii din afară. Unde ne duc? Ce vor? Am bătut în perete şi prin morse am aflat că mai sunt şi alţi prieteni, toţi foşti deţinuţi în Târgu-Ocna. Ce vor de la noi? Reeducarea din Piteşti se terminase dar perspectiva ei încă ne îngrozea. Fie voia Domnului!

La un moment dat duba s-a oprit în drum. Ne-au scos pe rând afară pentru necesităţi. Eram în câmp deschis şi în faţă aveam masivul Munţilor Făgăraş. Fiorii libertăţii, ai contactului cu natura, ai aerului proaspăt se încrucişau în sufletele noastre cu groaza, incertitudinea şi foamea. O tristeţe profundă viermuia în fiecare fibră a fiinţei. Am înţeles că luasem drumul spre Bucureşti şi în zori am fost debarcaţi la Securitate.

Cu pătura în cap am fost duşi fiecare într-o celulă în Securitatea din Calea Rahovei. Celula nu avea fereastră în afară, ci în coridor. Era în zori de zi şi imediat am fost condus într-un birou unde m-a întâmpinat plin de curiozitate un copilandru spelb, cu ochelari, pipernicit, cu grad de locotenent major. Se pare că-l chema Cenuşe. Cu toate că s-a purtat brutal şi impertinent, am simţit la el şi o sfială:

– Aici eşti la Securitate, mi-a zis. De când eşti arestat?

– Din 1941!

– Eşti bolnav?

– Sunt!

– Oi fi tu bolnav, dar de rele nu te laşi! Prin ce penitenciare ai trecut?

Jilava, Piteşti, Târgu-Ocna, Caransebeş, Galaţi, Aiud.

– Pe unde ai trecut ai făcut victime. Ai băgat oamenii în puşcărie!

– Nu ştiu să fi suferit cineva din cauza mea.

– Îl cunoşti pe C.V. [Constantin Voicescu]?

– Da.

– Dar pe N.F.?

– Şi pe el.

– Unde i-ai cunoscut?

– La Târgu-Ocna.

– Şi cum v-aţi organizat acolo?- !- Nu răspunzi? Avem noi metode să te facem să vorbeşti! Banditule, ai vrut să răstorni Republica!

Eram de-a dreptul uimit de prăpăstiile ce le debita. Mă întrebam unde vrea să ajungă.

– Hei, nu răspunzi? s-a răţoit el din nou. Am pus degetul pe rană! Credeai că n-o să aflăm? Ai să dai socoteală! Îi am aici arestaţi pe toţi bandiţii din Târgu-Ocna. Păcat de copilaşii pe care i-au făcut şi de familiile lor! Tu îi porţi pe conştiinţă!

– Domnule… este prea mult, prea neadevărat ca să nu fiu uluit. Îmi aruncaţi în faţă acuzaţii care nu au nici un temei şi sunt sigur că nici dumneavoastră nu credeţi în ele!

– Auzi, bă, al dracului, mă face mincinos! Ei, lasă că am să-ţi dovedesc eu cine-mi eşti!

***

Am fost anchetat de multe ori. Am fost bătut, batjocorit, umilit. Cu cât aflam mai bine ce monstruozitate juridică vor să însceneze, cu atât mă încrâncenam mai dârz să nu mă las târât în ea. Totul era minciună sfruntată, invenţie pură, fals juridic. Capetele de acuzare erau două: că am organizat o bandă de legionari în Târgu-Ocna, cu planuri secrete contrarevoluţionare; că am dispus ca cei ce se eliberează să menţină organizaţia, să coopteze şi pe alţii şi să realizeze contrarevoluţia. Cum ajunseseră ei să mă taxeze pe mine drept şef de bandă legionară? Îi anchetaseră şi îi torturaseră pe cei arestaţi acum să spună cine i-a organizat şi cine era şeful în Târgu-Ocna.

– Nu era nici un şef, au spus ei.

– Dacă nu era nici un şef, atunci cine avea mai multă autoritate asupra voastră?

Oamenii, convinşi că nu fac nici un rău, au spus:

– Era acolo un deţinut de mare autoritate: Valeriu Gafencu.

– Lasă-l pe ăsta, că a murit. Altul!

– Mai era Ioan Ianolide, au zis ei.

– Dar poeziile astea cine le-a făcut?

– Unele sunt făcute de Valeriu Gafencu, altele de Radu Gyr şi câteva de C.D..

Valeriu murise, Radu Gyr era implicat într-o altă înscenare la fel de „reală” ca toate procesele acelei perioade. Deci l-au adus pe C.D.. Întâi l-au acuzat că a făcut poezii „duşmănoase”, cum ar fi aceea în care duhul lui Lenin se plimbă peste ţara întemniţată, mulţumit de baia de suferinţă şi sânge în care a scăldat-o. Apoi l-au întrebat:

– Cunoşti poeziile lui Valeriu?

– Pe câteva.

– Dar pe I.I. îl cunoşti?

– Da.

– Spune-ne ce ştii despre el!

– Ştie el despre el. Nu vorbesc decât despre mine.

Întrucât toţi noii arestaţi aveau cam aceeaşi ţinută spirituală, securiştii s-au gândit să mă facă pe mine şef de lot.

– Domnilor, le-am spus eu, tot ce faceţi este respingător. Aveţi în faţă un om pe care ar trebui să-l respectaţi cel puţin pentru imensa lui suferinţă! Vă avertizez că nu mă voi lăsa câtuşi de puţin antrenat în această înscenare.

Nici eu şi nici oamenii de care-mi vorbiţi nu suntem vinovaţi cu nimic. În primul rând ţin să vă spun că, datorită unor procese sufleteşti de care nu sunt dator să vă dau socoteală, eu nu mă găsesc pe poziţie legionară. În al doilea rând mulţi din cei arestaţi nici nu au fost legionari. Deci nu poate fi vorba de o acţiune legionară! Iar faptele de care vorbiţi sunt născociri şi răstălmăciri care nu pot fi incriminate politic. Am suferit o viaţă cumplită, am trăit pe margine de mormânt şi singura noastră grijă a fost aceea a mântuirii şi, poate, a supravieţuirii.

– Nu vă ajutaţi între voi?

– Era un ajutor omenesc al unor oameni nefericiţi şi, în plus, era permis de administraţie.

– Lasă, bă, că nu ne duci tu pe noi! Trebuia să-i îngrijiţi pe ăia de la camera 4, dar de ce aţi organizat colecte? De ce împărţeaţi din mâncarea voastră? De ce aţi dat altor bandiţi medicamente şi streptomicină?

– Este dureros să aud că putem fi acuzaţi de organizare antirevoluţionară fiindcă am împărţit între noi, după necesităţi, zdrenţele şi lăturile! Comuniştii care-au fost în Târgu-Ocna se bucurau de drepturi umane şi primeau „ajutorul roşu”!

– Bă, să nu te atingi de memoria eroilor noştri, că te ia mama dracului! Noi nu suntem proşti şi nu vom repeta greşelile trecutului!

– Domnilor, dumneavoastră nu judecaţi după lege, ci după bunul plac şi aveţi două măsuri, nu una.

– Avem atâtea câte ne place nouă. Noi nu împărţim puterea cu nimeni. Nu dăm socoteală nimănui. Poporul şi clasa muncitoare sunt atotputernice.

Am zâmbit amar şi ei au văzut. Căci de acum mă anchetau mai mulţi.

– Dar cu streptomicina? Ştim că l-ai botezat pe W. [Richard Wurmbrand]. Nici asta nu e organizare?

Dacă ei minţeau înscenând, eu mi-am luat dreptul de a nu recunoaşte nimic.

– Nu ştiu despre ce vorbiţi, am zis eu, de altfel nici nu înţeleg cum poate fi organizare politică un botez, şi încă botezul unui evreu!

L-aţi făcut şi pe el legionar?

– Nu vrei să recunoşti nimic! Binee!… Să trecem peste asta. Lui W. i-am pregătit o companie mai aleasă. Nu ne scapă nici împuţitul ăsta de trădător!

Mai târziu am aflat că W. fusese arestat şi considerându-se că e prea puţin verosimil ca într-o organizaţie antisemită să fie şi un evreu, l-au înglobat într-un grup de acuzaţi de sectanţi religioşi şi l-au condamnat.

Întrebările au continuat la fel de prosteşti şi neverosimile.

– Bă, tu ai dat ordin să se facă popi X şi Y şi Z?

Nici nu ştiam acest lucru, dar m-am bucurat în sine-mi.

– N-am ordonat nimănui nimic, dar nimic, am răspuns, cu atât mai puţin să se facă preoţi! Ei ştiu ce au făcut. Dar nu înţeleg ce legătură ar fi între preoţie şi organizaţia legionară de care tot vorbiţi.

– Bă, ori popi, ori legionari, tot un drac! Şi unii şi alţii sunteţi contra revoluţiei noastre. Dar vom trece cu tăvălugul peste voi. Nu ne oprim decât în America!

– Domnilor, le-am zis eu, planul religios nu se identifică cu cel politic! Şi dacă este interzisă orice organizaţie politică necomunistă, Republica recunoaşte legalitatea Bisericii şi tolerează institutele teologice.

– Revoluţia noastră este ştiinţifică şi s-au luat toate măsurile de înmormântare publică şi fastuoasă a Bisericii! Mai avem nevoie de ea pentru o vreme, şi-i venim noi de hac! Biserica voastră este la discreţia noastră. Degeaba vă mai consideraţi creştini, că tot Sinodul vostru a trecut de partea revoluţiei. Ei vă afurisesc, bă, ei, înţelegi tu?

– Ar fi cu mult mai înţelept să căutaţi a înţelege ce este creştinismul şi morala creştină, spun eu, v-ar fi de folos.

– Nu ne trebuie misticismul vostru obscurantist! Şi ţi-am mai spus că noi nu împărţim puterea cu nimeni. Toată puterea se strânge în mâinile noastre. Nimeni şi nimic nu ne scapă.Iar am zâmbit. Ei au continuat:

– Poate te gândeşti că vin americanii? Avem noi grijă să nu vină! Ne-am trimis noi emisarii noştri să-i împiedice să vină. Revoluţia nu mai are adversar. China este şi ea de partea noastră şi când vom da drumul la un miliard de chinezi, invadăm lumea!

Apoi au reluat brusc:

– Hei, ce zici, principiile alea sunt ale tale ori ale lui Valeriu?

Am tăcut. Deci ştiau şi de ele.

– Le ştii?

– Nu le ştiu, le-am răspuns sec.

– Minţi! Bă, tu eşti un prost! De fapt voi aţi gândit acolo şi aţi văzut că nu mai merge cum a fost şi aţi cârmit-o pe alte idei!

– Ideile mele sunt ale lui Iisus Hristos, zic eu.

– Îţi vom dovedi că sunt legionare, zic ei.

– Dar cum puteţi să le numiţi legionare când spuneţi singuri că ideile legionare nu mai sunt actuale?

– Teologii tăi îţi vor dovedi că nu sunt idei creştine, ci legionare.

Teologii? Care teologi? Mă gândeam la o confruntare cu Patriarhia dar de fapt anchetatorii se refereau la trei oameni care făcuseră Teologia în scurtul interval de libertate şi care sub imperiul gârbaciului declaraseră legionare cele mai autentice principii creştine. Nu puteam să reacţionez decât încăpăţânându-mă să nu recunosc o astfel de inepţie. Ştiam bine ce urmăresc. Am auzit atunci lucruri care ar stârni râsul dacă n-ar fi tragice. Astfel mi-a fost dat să aflu că: o nuntă poate fi considerată „adunare legionară contrarevoluţionară”; un cadou făcut la botez ar putea fi „ajutor legionar” organizat în scopuri antistatale; un pelerinaj la mănăstire este „marş legionar de antrenament” în scopul cuceririi puterii politice; o vizită la un prieten înseamnă „oficiu de curieri subversivi”; o felicitare ilustrată de sărbători este un „cod cifrat” prin care se menţine legătura între membrii organizaţiei ilegale; un cântec de dragoste este „imn subversiv” dacă-l cântă un legionar; „Doamne, ajută!”, salutul nostru strămoşesc, este salut legionar; relaţiile de prietenie între familii sunt „activităţi duşmănoase”; participările la slujbele bisericeşti sunt „congrese” cu jurăminte şi iniţiative contrarevoluţionare; o fată care se îndrăgosteşte de un fost deţinut devine legionară şi este vârâtă în proces; credinţa însăşi este legionară, prin urmare trebuie condamnată de lege.

S-a ajuns până acolo încât un prieten care a dat altuia aflat în nevoie un tub de 1 leu cu polivitamine a fost acuzat de „organizare de ajutor reciproc cu scopuri duşmănoase”! Totul era cusut cu aţă roşie. Nu existase nici o intenţie, nici o mişcare, nici o urmă de activitate politică, nici legionară, nici contrarevoluţionară, de nici un fel, căci era o inepţie să gândeşti la aşa ceva în Târgu-Ocna ori în Republica Populară Română a anului 1958, când eram pradă sigură şi de durată a comunismului. Dar din nimic au organizat un proces în toată legea, cu tot tabietul de mascaradă juridică.

La sfârşitul anchetei eram tare prăpădit. M-au trimis pentru puţină refacere la spitalul Văcăreşti. Aici m-au îngrijit doi medici români cărora le mulţumesc şi m-a chinuit un tânăr doctor evreu fără să aibă nici o justificare legală, medicală sau morală pentru tratamentul la care m-a supus.

Când am fost dus la proces, la Tribunalul Militar, eram susţinut de un temnicer. În sală se aflau familiile noastre. Am trecut pe lângă mama şi tata, pe care abia i-am recunoscut, atât de mult se schimbaseră şi îmbătrâniseră.

Văzându-mă, mama nu şi-a dat seama cine sunt şi a exclamat:

– Dar ăsta săracu, al cui o fi?!

Eram deci atât de schilod, de slut, de prăpădit încât nici propria mea mamă nu m-a recunoscut. E ştiut simţul acela acuns al mamelor de a-şi descoperi copiii şi dacă el nu s-a trezit în mama, care era o femeie cu mari resurse sufletşti şi intelectuale, înseamnă că chiar devenisem alt om. Mama mea nu m-a recunoscut. Atât eram de desfigurat!Tribunalul era întocmit din ofiţeri, judecători, un procuror-ofiţer şi avocaţi care s-au cam deghizat în acuzatori. Martorii acuzării au fost părinţii şi soţiile acuzaţilor. Securiştii dirijau procesul. Toată asistenţa era intimidată.

Am apărat cauza tuturor. Când am luat ultima oară cuvântul am spus:

– Nimeni dintre acuzaţi nu este vinovat! Lăsaţi oamenii să meargă la familiile lor!

Pedepsele au curs masiv de la M.S.V. (muncă silnică pe viaţă) la 15 ani. Numai unul care acceptase rolul de delator şi acuzator a primit sub 15 ani. Pe acelaşi calapod au fost înscenate sute de procese cu zeci de mii de condamnaţi, mulţi dintre ei la moarte. Aceştia din urmă au fost ţinuţi în lanţuri aproape un an de zile în aşteptarea executării, zilnic fiind terorizaţi, batjocoriţi şi murdăriţi. În cele din urmă „umanismul” şi-a spus cuvântul şi li s-a acordat dreptul să trăiască toată viaţa în muncă silnică. Tot atunci a fost condamnat un grup de distinşi călugări şi de intelectuali creştini din Bucureşti care se făceau vinovaţi de „misticism”.

Temniţele gemeau. Oamenii erau epuizaţi. Nici o speranţă nu se întrezărea la orizont. Ceream cu mai multă stăruinţă mila lui Dumnezeu pentru noi şi lume.

Începuse deja prigoana prevestită de Valeriu pe patul de suferinţă, când trecea de la moarte la viaţă prin Iisus Hristos.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 194-207)