Un tânar monah era tare mâhnit că niciodată nu i se arătase Domnul, în vis sau altfel, că niciodată nu vorbise măcar cu unul din Sfinții lui Dumnezeu. El auzise că Dumnezeu s-a arătat tuturor fraților și că multi frați vorbeau zilnic cu sfinții și atunci hotărî să renunțe la călugărie.

A lepădat hainele călugarești, apoi în lume, într-o singură zi s-a îmbătat, a curvit, a participat la jefuirea unui bogataș beat ,apoi a cerut o slujbă unui cârciumar. Cârciumarul i-a dat o slujba de ajutor la bucătarie și i-a dat și o cameră. Aici călugărul adormi dar se trezi la miezul nopții dupa obiceiul pe care și-l făcuse, căci întotdeauna se ruga la miezul nopții când era monah. Și-a dat seama că poate rugăciunea îl va ajuta să mai spele din păcatele pe care le-a facut în acea zi și s-a dus într-un colț îngenunchind. Acolo rugându-se l-a podidit plânsul. Nu a băgat de seamă la lacrimile care îi curgeau, si acolo – după atâta oboseală și după atâta păcat – adormi din nou. A dormit adânc și trezindu-se dimineața, a văzut că locul era pătat de sânge acolo unde el a plâns. S-a uitat peste tot, chiar și în oglinda; și a cercetat fiecare parte a corpului.

Văzu ca nu are nici cea mai mica zgârietură, că sângele nu era al lui. S-a uitat mai bine și iar s-a apropiat de locul unde făcuse rugăciunea și vazu din nou stropii de sânge. Atunci a înteles că pentru păcatele lui, Hristos plânsese odată cu el, dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sânge.

 

____________

Sursa – Povestire inclusă în cartea NESTEMATE DUHOVNICEŞTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010