”Prin Evanghelia Sa, Domnul Hristos i-a invatat pe oameni cum sa poarte razboi cu ei insisi – cum sa se imblanzeasca, sa se cultive, sa se smereasca, sa se innobileze si, de asemenea, cum sa se indumnezeiasca prin acest razboi. El a trasat o strategic si tactica precisa. A aratat in chip minunat oamenilor cum trebuie sa fie ca sa nu se ajunga la razboi intre ei sau impotriva lor. El nu a afirmat ca nu va fi razboi, ci a invatat cum sa nu fie provocat razboiul. Insa, cu duhul Sau prorocesc, El a prevazut ca nu toti oamenii vor vrea sa il asculte si ca din pricina aceasta vor fi multe razboaie. Veti auzi de razboaie si de zvonuri de razboaie… ca se va scula neam peste neam si imparatie peste imparatie (Matei 24, 6-7). Mantuitorul a adus pace intre oameni, a adus bunavoire, a adus intelegere, a descoperit calea, a numit mijloacele, a daruit ajutor statornic tuturor si fiecaruia. Insa toate aceste daruri dumnezeiesti le vor refuza multi, si ca atare vor fi batuti cu sabia razboiului. Nu vor fi batuti cu razboi indata ce pacatuiesc, ci dupa indelunga si preaindelunga rabdare si iertare a lui Dumnezeu. Dupa ce toate celelalte mijloace inteleptitoare sint epuizate, Dragostea Cereasca Se slujeste de mijlocul ultim – baterea copiilor Sai cu biciul razboiului.

 Prezicand razboaiele, Hristos a plans(Luca 19, 41). Sint oameni care prezic razboaiele cu o satisfactie razbunatoare, ca o mama vitrega rea ce se bucura ca fiul vitreg e batut. Mama buna, insa, plange cand se gandeste la bataia data copilului ei, fie acesta cat de rau. Asa si Hristos:plin de nemarginita dragoste fata de oameni, fata de copiii Sai, insa prevazand razboaiele, a plans.

Hristos a prezis razboaie pana in vremurile din urma. Si a amintit cauzele lor. Iar cauzele vor consta in aceea ca se vor ridica hristosi mincinosi si proroci mincinosi, si ca din pricina inmultirii faradelegii dragostea multora se va raci (Matei 24,24 si 12). Hristosii mincinosi vor arata oamenilor scopuri mincinoase ale vietii; prorocii mincinosi vor prezice intamplari mincinoase; iar faradelegile si racirea dragostei ii vor calauzi pe oameni pe cai gresite. Unii oameni nu vor cunoaste nici scopul, nici calea vietii. Altii vor cunoaste scopul, insa din pricina slabiciunii de caracter vor merge pe cai gresite. Altii vor cunoaste si scopul si calea, insa le vor respinge cu buna stiinta si rautate, asa cum conducatorii evreilor le-au respins candva, cu buna stiinta si rautate, pe amandoua si L-au rastignit pe Hristos. Si prin aceasta Dragostea Cereasca va fi facuta sa ingaduie, plangand, asupra copiilor Sai, bataia cu biciul razboiului.

Din toate acestea reiese limpede invatatura:

1. Domnul Hristos ne-a descoperit scopul vietii si calea.

2. Prin Evanghelia Sa, Hristos a propus si prescris, in scopul inlaturarii celorlalte razboaie, razboiul omului cu el insusi.

3. Cei ce nu duc razboi cu ei insisi, cu patimile, viciile si pacatele lor, il duc negresit impotriva lui Dumnezeu si a aproapelui.

Razboiul nu are cum sa nu vina asupra crestinilor care calca legea lui Dumnezeu, chiar daca ei nu-l vor – la fel cum copilul care a gresit nu vrea bataia, dar o pricinuieste. (…) 

Cauza razboiului consta in lepadarea oamenilor de Dumnezeu si de legea Lui. Lepadarea de Dumnezeu si netrebnicia din timp de pace a oamenilor provoaca razboiul. Atunci cand oamenii merita razboiul, atunci cand acumuleaza cauze de razboi, razboiul vine fie ca o vor ei, fie ca nu o vor. Precum cei ce beau apa cu bacili de tifos se molipsesc de tifos si tifosul este inevitabil, asa si cei ce, lepadandu-se de Dumnezeu, se adapa cu ganduri, pofte si fapte potrivnice lui Dumnezeu, atrag asupra lor molima razboiului, si razboiul devine inevitabil. Atata vreme cat oamenii se razboiesc cu Dumnezeu prin gandurile, poftele si faptele lor, degeaba viseaza la pace. Fie ca vor sau nu, razboiul n-are cum sa nu vina acolo unde este semanata samanta razboiului.

Razboiul impotriva lui Dumnezeu, pe fata sau intr-ascuns, duce inevitabil la razboi intre oameni. Ca nu este pace necredinciosilor, zice Domnul (Isaia 48, 22). In zilele noastre, se vorbeste in gura mare despre pace mai mult decat oricand, in vreme ce popoarele se pregatesc de razboi mai mult decat oricand. Este greu ca aceasta fatarnicie sa nu fie pedepsita prin razboi.

Inchinarea la idoli este o uraciune inaintea lui Dumnezeu. Fie ca oamenii si popoarele se inchina lucrurilor lui Dumnezeu sau lucrurilor facute de ei, inchinarea la idoli este in amandoua cazurile o uraciune inaintea lui Dumnezeu. De asemenea, orice inchinare la idoli, in zilele noastre ca si in timpurile trecute, este pedepsita de Dumnezeu cu felurite urgii, dintre care razboiul este pedeapsa de pe urma si cea mai crunta.

Misiunea Europei era sa traiasca crestineste si sa ajute fratilor sai, popoarelor pagane, sa se ridice la Hristos. In loc de asta, Europa a cazut ea insasi in inchinarea la idoli. In loc sa fie lumina lumii, ea s-a acoperit cu intuneric; si in loc sa straluceasca persoanelor, ea se incapataneaza sa straluceasca lucrurilor. In loc de a invata popoarele sa caute mai intai imparatia lui Dumnezeu, ea le invata sa-si iroseasca puterea in fleacuri si lucruri de insemnatatea a doua. Din aceasta neoranduiala au venit toate celelalte neoranduieli. Si de aici au venit si vor veni razboaiele.

„Cum poate sa Se amestece in razboaie Dumnezeu, Cel Preainalt si Preacurat si Preasfant?”– intreaba unii. Aceasta intrebare o pun cei care spun ca au credinta in Dumnezeu, dar ii tagaduiesc orice rol activ in viata oamenilor si a popoarelor si il pun in rolul de spectator al faptelor si treburilor omenesti. Un asemenea Dumnezeu nu este, oare, un idol? Si o asemenea credinta nu este, oare, un lucru fara noima? Fiecarui gospodar ii e ingaduit sa se amestece in treburile casei sale, numai Facatorului lumii, Gospodarului universului I se tagaduieste acest drept! Are dreptate poporul cand crede ca Dumnezeu Se amesteca in mod activ pana si in treburile obisnuite, de zi cu zi, ale oamenilor. O astfel de credinta au avut si toti prorocii, apostolii si sfintii. Cu atat mai mult are dreptate poporul, dimpreuna cu prorocii, apostolii si sfintii, are dreptate in credinta sa ca Dumnezeu este in mijlocul evenimentelor mari si hotaratoare din lume si din viata oamenilor. De aceasta realitate nu se poate fugi; poporul o pipaie si o simte cu sufletul sau neintunecat: fiindca ziua zilei o spune si noaptea noptii o vesteste (Ps. 18, 2).

La intrebarea caraghioasa: „Cum poate Dumnezeul milei si al dragostei sa ingaduie asupra oamenilor asemenea grozavii cum este razboiul?” se poate raspunde cu intrebarea serioasa: „Cum pot oamenii, carora Dumnezeu le-a descoperit limpede voia Sa si legea Sa, sa Il jigneasca pe Dumnezeu si sa calce legea Lui la nesfarsit, fara rusine si pocainta?” Domnul Dumnezeu este Indurat, Milostiv, Indelungrabdator, plin de indurare si de dreptate (Iesire 34, 6). Razboiul care va sa vina, ca si cel trecut, a fost deja meritat de oameni. Si daca n-ar fi fost milostivirea si dragostea dumnezeiasca, acest razboi ar fi izbucnit pana acum. Cu adevarat, daca n-ar fi milostivirea si dragostea dumnezeiasca, socotind dupa pacatele crestinilor, sabia nu ar mai fi intrat nicicand in teaca. Si aceasta putina pace si tihna pe care o avem nu e din pricina desteptaciunii, nici a culturii omenesti, ci din pricina milostivirii si dragostei dumnezeiesti. Da, si din pricina temerii de Dumnezeu si a rugaciunilor acelor oameni evlaviosi si buni de care nu este lipsit nici un popor din Europa si America.

Este, asadar, mantuire pentru popoarele Europei si Americii? Fireste ca este. Intrebarea e, insa, urmatoarea: oare vor ele s-o primeasca? Poate, oare, sa-si schimbe etiopianul pielea sa si leopardul petele sale? Puteti, voi, oare, sa faceti bine, cand sinteti deprinsi a face rau? – a intrebat candva prorocul poporul israilitean inainte de dezastru (Ieremia 13, 23). Totul se poate, daca vor oamenii. Si oamenii albi pot sa isi schimbe duhul, sa isi indrepte gandurile, sa-si potoleasca poftele dupa nimicnicie si sa se calauzeasca in scop bun dupa Acela Care a zis: Eu sint Calea. Pot, daca vor. Insa vor oare? De pe povarnisul prapastiei pana la mantuire si siguranta nu e decat un pas. Oare vor oamenii … sa dea inapoi fie si cu singur pas de la infricosatoarea prapastie deasupra careia atarna? La aceasta intrebare Dumnezeu asteapta raspunsul; il asteapta cu dragoste grijulie de parinte. Si cu toate ca in fiecare zi I se da lui Dumnezeu un raspuns negativ, totusi Dumnezeu asteapta, potrivit milostivirii si dragostei Sale; asteapta, doar-doar va auzi din partea vreunui popor si de la vreo margine a lumii un raspuns pozitiv, ca sa abata catastrofa.

Se face multa risipa de vorbe cu privire la dezarmare. Insa cum se vor dezarma cei inarmati cu pacatul, cei impovarati cu pacatul? Pacatul insufla frica, frica faureste armele. Si asa, pacatul pregateste prin frica razboiul. De nu ar fi aceasta blestemata frica! Insa ea nu are cum vor, pacatosii n-au cum sa nu se inarmeze. Daca oamenii s-ar dezarma de pacat, cine s-ar mai teme atunci, cine ar mai fauri atunci arme, cine s-ar mai pregati atunci de razboi? Nimeni. Scopul pacii! De ce nu vorbeste nimeni si despre acest lucru inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor? Iata, acesta este un obiect de discutie foarte insemnat. Pentru ce cauta oamenii pacea, generale? Intrebati-i, si ii veti pune in incurcatura. Si cand isi vor reveni din incurcatura, unii va vor raspunde: „pentru cultura”, altii: „pentru progresul economic”, altii: „pentru pastrarea creatiilor omenesti”,altii: „pentru stat”, altii: „pentru siguranta vietii personale”. O galimatie! Iata de ce cuvintele rasunatoare ale vremurilor noastre in favoarea dezarmarii si pacii suna ca aurul calp: fiindca oamenii nu cunosc scopul pacii pe care o cauta. Cei care o cauta in ziua de astazi cel mai mult o cauta ca sa se poata inchina cat mai comod si fara grija idolilor lor. La ce ne trebuie o pace ca aceasta? In vreme de razboi nu sint atatea sinucideri ca in actuala vreme de pace. Oare potentatii europeni si americani cauta pacea din temere de Dumnezeu si pentru slava lui Dumnezeu, sau pentru a trai mai linistiti in nedreptate? Daca pricina este, precum pare a fi, aceasta din urma, nici nu e de mirare ca li se da razboi in locul pacii. 

Cand S-a nascut Printul Pacii, deasupra Betleemului cantau corurile de ingeri: Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si-pe pamant pace, intru oameni buna voire. Asadar, slavirea lui Dumnezeu vine pe primul loc, si de ea este conditionata pacea adevarata si buna voireDaca oamenii ar cauta pacea pentru slava lui Dumnezeu, ar dobandi-o fara indoiala, si aceasta pace nu s-ar mai lua de la ei. Dar auziti, cumva, pe vreunul dintre cei ce cauta pacea facand legamant ca va intrebuinta aceasta pace spre slava lui Dumnezeu si spre indreptarea caracterului sau? Iar legamantul acesta este neaparat trebuincios pentru o pace adevarata si trainica.„Facatorii de pace” din ziua de azi sa faca bine sa defineasca exact scopul pacii, ca sa auda cerul si pamantul, si vom afla degraba cat de mult s-a indepartat razboiul de la noi.

Bine este de conducatorul care cunoaste Adevarul si care la buna vreme cheama poporul sau la pocainta inaintea Dumnezeului Celui Viu. Bine este de poporul care la buna vreme se dezarmeaza de pacatele sale ca de niste arme indreptate impotriva lui Dumnezeu. Nici un rau nu i se poate intampla unui asemenea popor. De-ar fi si neinarmat cu arme de razboi, el va trai in siguranta, fiindca Cel Atotputernic il va acoperi cu dreapta Sa cea nebiruita. Chiar de nu ar avea nici macar o sabie, vrajmasii lui vor fi neputinciosi fata de el si nu vor putea incalca hotarele tarii lui, fiindca nu le-o va ingadui Domnul ostirilor. Si daca vrajmasii vor incalca hotarele tarii lui, se vor arunca in propriul mormant.

Bine este de poporul care, dezarmat de pacat, se dezarmeaza cel dintai si de armele de razboi. Un astfel de popor are o mare misiune in lume. Si va fi lumina tuturor popoarelor. Si il va proslavi pe el Domnul Dumnezeu cu slava nemaivazuta, si il va binecuvanta cu binecuvantarea Sa cea vesnica”.

 

 

Sursa:  Sfantul Nicolae Velimirovici, “Razboiul si Biblia”, Editura Sophia, Bucuresti, 2002