Este cutremurător, înfiorător ce se întâmplă cu limba noastră astăzi. Nimeni, aproape nimeni nu mai luptă pentru a păstra limba română curată, ci dimpotrivă o vulgarizăm pe zi ce trece, o transformăm într-o limbă a trivialului, a americanismelor ieftine și a prostului gust dus la cote tenebroase și grotești. Este o crimă a permite așa ceva asupra darului lui Dumnezeu făcut acestui neam. Românul de astazi are alte preocupari, strict materiale și materialiste, altele decât patriotismul curat, dragostea de Dumnezeu, de neam și de țară. Românul de astăzi înoată în grija agoniselii deșarte și în grija zilei de mâine, pe care nu garantează că o mai apucă. Omul contemporan, spunea un părinte, construiește ca și cum ar trăi veșnic și mănâncă, precum ar muri mâine. Asta se întâmplă, românul a uitat să fie român, a uitat să-și apere valorile fără de preț ale ortodoxiei, darurile cele neprețuite, cum ar fi dreapta credință, limba, neamul, țara aceasta frumoasă și bogată.

 

           Ce este limba română adevarată? Este limba cărților bisericești, este limba înțelepciunii lui Dumnezeu din Psaltire și Ceaslov. Este limba în care Dosoftei mitropolitul a scris Psaltirea în versuri, este limba lui Cantemir din Descriptio Moldaviae, este limba cronicarilor, a Pravilelor Bisericești, mai dulci ca mierea, este limba lui Blaga, a lui Coșbuc, a lui Eminescu și a lui Vieru. Este limba vorbita de moșii si strămoșii noștri, a tuturor voievozilor și martirilor, a eroilor si țăranilor, care permanent au îmbogățit-o, au prețuit-o ca pe un dar de mare preț, au păstrat-o cu sfințenie ca pe un sfânt odor, ceea ce și este. M-aș apleca asupra afirmației, permanent au îmbogățit-o, nu cu cuvintele triviale ale altor limbi și cu injurii și trivialități, ci cu noi înțelesuri ale înțelepciunii, cu noi sclipiri de har dumnezeiesc, ridicind-o la dulceața de taină a limbii vorbite de Adam cu Dumnezeu în Rai, înainte de căderea în păcat. Limba cea adevărată este limba adevăratei credințe, a adevăratei culturi, este limba lui Nicolae Steinhardt, a lui Daniil Sandu Tudor, a părintelui Adrian Făgețeanu și a tuturor oamenilor de cultură și valoare, care au strălucit în temnițele comuniste și au devenit sfinți. Este limba tuturor cărturarilor și erudiților acestui neam, este limba omeniei, a buneicuviințe, a dragostei, a iubirii de străini, a ospitalității, a credinței și a curăției. Asta este adevărata limbă și înaintașii nostri au știut cu prisosință să o prețuiască și să o îmbogățească.

 

          Dar ce facem noi astăzi? O sfârtecăm cu indolența noastră și nepăsarea crasă în care ne complacem ca popor. Căci limba română este americanizată în chip barbar, este englezită și frantuzită, italienizată și spaniolizată în chip barbar. Cuvinte pline de duh și înțelesuri adânci sunt astăzi înlocuite cu expresii împrumutate din alte limbi, pline de trivialitate și de lipsă de adâncimi. Să nu înțeleagă cititorul că am avea ceva cu americanii sau cu ceilalți frați enumerați mai sus. Nu asta am vrut să spun, ci faptul că nu am știut să importăm valoarea altor popoare ci lăturile lor. Nu facem altceva decât să globalizăm limba și să “ o integrăm”și pe ea în UE. Să devină o limbă comercială, „de consum”, un bun ca toate celelalte bunuri.

 

           Limba noastră este apoi manelizată, este târâtă prin show-uri de cel mai jos prost gust, este o limbă a bășcăliei ieftine. Românul nu mai face distincția între umor și bășcălie, între adevăr și minciună, între artă și kitch. Nu mai are cum, căci și-a uitat originile și valorile, și-a uitat rolul providențial în istorie. Dispărem pe zi ce trece ca neam, ca ființă, ca limbă. Dispar valorile, pe care, dacă mai există, noi nu le încurajăm, ci le lăsăm să moară în mizerie. A murit Vieru, au murit Ioan și Doina Aldea Teodorovici, a murit Pruteanu, au murit oameni de valoare care au apărat cu prețul vieții limba și peste memoria cărora se așterne acum praful uitării. Ne-am pierdut cu alte cuvinte identitatea. Nu mai știm cine suntem și de unde venim, nu știm spre ce ne îndreptăm.

 

Românul citește și se cultivă dintr-o presă de scandal – e puțin spus- unde se promovează vedete și rețete de viață, de trăire în desfrâu, în lux, lipsa oricărei urme de moralitate și demnitate umană, personaje pline de mândrie, tupeu și obrăznicie, și care își afișează sus și tare imoralitatea în care zac.

 

          Doina și balada au fost puse pe ritmuri etno și și-au pierdut mesajul adevărat. Totul a deraiat de la adevăratele înțelesuri adânci, s-a schimbat în lucruri ieftine, nedigerabile, frivole și lipsite de orice substanță. Televiziunile promovează în mare majoritate păcatul, confuzia, non valoarea, satisfăcându-și goana după rating. Sunt adevărate instrumente de manipulare si îndobitocire în masă a poporului.

 

         Puținii oameni de cultură și artă pe care îi mai avem sunt, fie prigoniți, fie mor în mizerie. Nu au nici un fel de drepturi, nu au pensie, sau dacă au este de mizerie, mult sub limita bunului simț. O valoare ca NAARGHITA, de talie internatională, care a facut Romania cunoscută dincolo de granițe, a murit într-o mizerie de nedescris. Actori de mare valoare, ca Puiu Calinescu, au avut același sfârșit tragic, în mizerie. Se duc marii oameni de cultură și artă adevarată, ni-i ia Dumnezeu pentru că nu știm să-i prețuim. Pentru cine s-a jertfit BRÂNCUȘI, oare nu pentru neam? Pentru cine a sculptat Masa Tăcerii (corect este Masa celor 12 Apostoli), oare nu pentru noi? Nu pentru a ne arăta originile noastre creștine ortodoxe, care își au rădăcinile la Sfinții Apostoli, ce slujesc la “masa tăcerii” ducându-ne cu mintea la Sfântul Altar și la Sfântul Prestol? Oare Poarta sărutului nu sădește în noi sentimentul eternității, prin conotația ei mistică de Poartă a Raiului și a veșniciei și prin motivele sale populare, țărănești, autentice, care fac trimitere la viața veșnică? Oare nu spune același lucru și Lucian Blaga, anume că “Veșnicia s-a născut la sate”? Coloana infinitului ( corect este coloana jertfei fără de sfârșit) nu naște în noi sentimentul nemărginirii, aspirația către cele înalte și către Dumnezeu, legătura de veacuri a acestui popor cu cerul, de-a lungul unei istorii atât de zbuciumate. Oare Brâncuși nu a trăit ca un adevărat ascet-în post și rugăciune, purtând barba lungă precum cuvioșii pustnici din vechime, ca un adevărat mistic ortodox, în mijlocul Parisului, ducând în Apusul secularizat, spiritualitatea noastră dreptmăritoare, fiind model de trăire corectă, duhovnicească, în mijlocul unei societăți în plin curs de despiritualizare și creând o limbă negrăită a artei, care grăiește de la sine despre noi ca popor și ca neam?

 

               Pentru cine s-au jertfit Constantin Noica, Nae Ionescu, și toți artizanii slovei scrise din acest popor? Pentru cine a luptat dl. George Pruteanu, oare nu pentru puritatea și acuratețea limbii noastre, comoara cea de mult preț a noastră?

 

         Și noi ce am facut? Am lasat limba românească să o spurce cei răi și haini cu tot felul de injurii, tot felul de măscării, cu tot felul de mahalagisme și împrumuturi la modă. Am lăsat limba lui Eminescu, a lui Alecsandri, a lui Blaga, pradă tâlharilor și jefuitorilor, care au furat-o, au strâmbat-o și au stâlcit-o. Am manelizat și am caricaturizat limba noastră cea dulce, poetică și dumnezeiască. Am sfâșiat-o pe mireasa imaculată și melodioasă, în care s-au născut atâtea doine și balade, în care s-au scris atâtea acte istorice, în care ne-am născut, am crescut și am devenit oameni. Este limba lui Ștefan, a lui Mircea și a lui Mihai, limba pe care noi am transformat-o în limba hulei, a mediocrității, a injuriilor, a zoaielor soioase și a decadenței. Limba în care este scrisă în Biblie Cântarea Cântărilor este hăcuită și murdărită permanent de tot ce este ieftin, trivial, josnic și obscur.

 

            Copiii noștri învață de mici o limbă a violenței, o limbă și o istorie falsă, contrafăcută, pe care noi le oferim spre moștenire. Îi dezrădăcinăm cu totul de tot ce este autentic și de valoare pentru că nu le lăsăm practic nimic. Nici o moștenire!!! Cum îi vom putea privi în ochi peste ani?

 

            Pentru cine a fost închis și a murit Radu Gyr, sau Mircea Vulcănescu sau Daniil Sandu Tudor? Pentru cine s-a făptuit mișcarea “RUGUL APRINS”, nu pentru revigorarea spiritualității ortodoxe autentice, nu pentru reânvierea adevăratului intelectual și om de cultură? Pentru cine s-a jertfit marele filozof creștin Petre Țuțea, marele om, nu pentru popor, nu pentru adevărata spiritualitate, nu pentru limba cea românească, nu pentru bine și frumos? Și ca el toți oamenii de cultură, toți intelectualii și preoții, elita pură a neamului, ce a pătimit în temnițele comuniste de la AIUD, GHERLA, MIERCUREA CIUC, JILAVA, CANAL, PITEȘTI, etc, etc, etc……

 

         Aceștia toți, au scris adevărata istorie și au făurit adevărata limbă, aceștia au urcat munți de durere și jertfă, pentru idealul lor de a ne lăsa o țară și o limbă, amândouă ca “soarele sfânt de pe cer. “ Pe oasele lor, mai bine spus, pe sfintele lor moaște, s-a clădit și s-a fundamentat temelia acestui neam, datorită lor existăm noi astazi. Și noi ce facem?

 

             Popor român trezește-te până nu este prea târziu. Redevin-o ceea ce ai fost odinioară. Întoarce-te la origini, la ceea ce cu adevărat este esențial, la lucrurile care cu adevărat contează. Redevin-o erou, martir, pentru că merită să traiești și să mori pentru bine, frumos și Dumnezeu. Hai români din moarte înviați. Să arătăm și altora valorile noastre adevărate, să arătăm și altora OMUL FRUMOS, omul îndumnezeit. Să arătăm și altora că singura noastră avuție adevărată este Dumnezeu și dreapta credință si limba strămoșească. Să ne ocupăm, prin faptă și cuvânt, locul în istoria mântuirii neamurilor, să dovedim lumii ceea ce cu adevărat suntem și ceea ce contează cu adevarat, să fim continuatori ai jertfei înaintașilor noștri. Aceasta este adevărata chemare a noastră, la care

suntem chemați de bunul si mult iubitorul de oameni Dumnezeu. Aceasta este chemarea noastră spre Înviere, spre mântuire.

 

         Și pe final dăm pilde câteva nestemate ale slovei românești scrise, care să arate frumusețea limbii noastre românești:

 

“Pentru Ea la Putna clopot bate

Pentru Ea mi-e teamă de păcate

Pentru Ea e bolta mai albastră

Pentru Limba, pentru Limba Noastră

Pentru Ea mai văruim pereții

Pentru ea mai sunt răniți poeții

Pentru Ea e caldă vatra foamei

Pentru Limba, pentru Limba Mamei…

Dumnezeu prima oară când a plâns printre astre

El a plâns peste țară cu lacrima limbii noastre!“

 

sau :

 

Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

 

Limba noastră-i foc ce arde

Într-un neam, ce fără veste

S-a trezit din somn de moarte

Ca viteazul din poveste.

 

Limba noastră-i numai cântec,

Doina dorurilor noastre,

Roi de fulgere, ce spintec

Nouri negri, zări albastre.

 

Limba noastră-i graiul pâinii,

Când de vânt se mişcă vara;

În rostirea ei bătrânii

Cu sudori sfinţit-au ţara.

 

Limba noastră-i frunză verde,

Zbuciumul din codrii veşnici,

Nistrul lin, ce-n valuri pierde

Ai luceferilor sfeşnici.

 

Nu veţi plânge-atunci amarnic,

Că vi-i limba prea săracă,

Şi-ţi vedea, cât îi de darnic

Graiul ţării noastre dragă.

 

Limba noastră-i vechi izvoade.

Povestiri din alte vremuri;

Şi citindu-le ‘nşirate,

– Te-nfiori adânc şi tremuri.

 

Limba noastră îi aleasă

Să ridice slava-n ceruri,

Să ne spiue-n hram şi-acasă

Veşnicele adevăruri.

 

Limba noastră-i limbă sfântă,

Limba vechilor cazanii,

Care o plâng şi care o cântă

Pe la vatra lor ţăranii.

 

Înviaţi-vă dar graiul,

Ruginit de multă vreme,

Stergeţi slinul, mucegaiul

Al uitării ‘n care geme.

 

Strângeţi piatra lucitoare

Ce din soare se aprinde

– Şi-ţi avea în revărsare

Un potop nou de cuvinte.

 

Răsări-vă o comoară

În adâncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.“     (Al. Mitru)

 

 

Sau:

 

Ferice de omul ce n-a merge

În sfatul celór fără de lege

Şi cu răii nu va sta-n cărare

Nici a şedea-n scaun de pierzare.

Ce voia lui va fi tot cu Domnul

Şi-n legea lui ş-a petrece somnul,

De să va-nvăţa de zi, de noapte,

Să-i deprinză poruncile toate.

Şi va fi ca pomul lângă apă,

Carele de roadă nu să scapă.

Şi frunza sa încă nu-ş-va pierde,

Ce pre toată vremea va sta verde.

Şi de câte lucrează i-sporeşte,

Şi agonisita lui va creşte.

 

(Dosoftei Mitropolitul-Psaltirea în versuri)

 

           Cu dragoste și durere pentru toți oamenii, Pr. Andrei