Pe când în Persia împărățea Saporie, se înmulțiseră creștinii în acea țară, având episcopi, preoți și diaconi. Și s-au pornit spre mânie învățătorii păgânei credințe a perșilor, care se închinau soarelui și, împreună cu ei s-au unit și evreii, spre pierzarea creștinilor și căutau să ridice pe împărat asupra lor. Deci, au defăimat la împărat, mai întâi, pe Sfântul Simeon, episcopul cetăților Ctesifon și Salie, ca și cum acesta ar fi vrăjmaș împărăției persane și prieten al împăratului grecesc din Constantinopol, pe care îl înștiințează de toate câte se petrec în Persia. Iar, mai apoi, au fost învinuiți de trădare toți creștinii din Persia. Drept aceea, Saporie a pus dajdie mare și grea asupra creștinilor și a rânduit și dregători sălbatici, care să strângă în grabă aceste dajdii. A început, apoi, împăratul a ucide preoți și slujitori ai Bisericii, a jefui și chiar a dărâma bisericile creștinilor, iar pe Sfântul Simeon, socotit ca vrăjmaș al împărăției perșilor, a poruncit să-l aducă la el. Însoțit de preoții Avdela și Anania și ferecat în lanțuri, Sfântul episcop a fost dus înaintea împăratului. Întrebat de ce nu se închină soarelui, Sfântul Simeon a mărturisit cu tărie că el se închină numai lui Dumnezeu cel Atotputernic. Deci, a fost trimis episcopul la temniță, dar pe drum, a zărit pe bătrânul Gotazat, care în tinerețe fusese învățător împăratului și fusese creștin, iar acum, pentru mărirea lumească și de frică, se închină soarelui, după credința perșilor. Pe aceasta zărindu-l episcopul s-a amărât în sufletul său și și-a întors fața de la el, nevrând să-l vadă. Dar Gotazat s-a luminat la suflet și a plâns cu amar, văzând jalea și batjocura episcopului său și-l ruga pe împărat pentru eliberarea din lanțuri a Sfântului episcop. Deci, împăratul, văzând întoarcerea la Hristos a lui Gotazat, nu numai că nu i-a împlinit cererea sa, ci măcar că ținea mult la el, a poruncit de i s-a tăiat capul. Și a îndeplinit, totodată, și cea mai din urmă dorință a fostului său dascăl, adică, să se strige că, numai pentru Hristos, și-a dat capul la tăiere. Și a auzit de aceasta Sfântul Simeon, în temniță fiind și a dat slavă lui Dumnezeu, bucurându-se. Iar în ziua de Sfânta și marea Vineri a Patimilor Domnului, din acel an, au fost scoși din temniță cei o mie o sută cincizeci de creștini, ce se aflau închiși pentru credința lor, împreună cu episcopul lor. Simeon și cu ceilalți preoți: și după multe chinuri și batjocuri, pe care au îndurat de la păgânii prigonitori, au primit cununa muceniciei, prin tăierea capului cu sabia.

.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Moise, despre îndrazneala în rugăciunea cea către Dumnezeu

.

Iubitilor frati, puterea noastra sa fie in lacrimi, ca intru bucurie sa seceram. Sa plangem inaintea lui Dumnezeu, ca darul Lui sa-l inmulteasca peste noi si sa ne trimita putere, care sa ne pazeasca pe noi, in lupta cu duhurile cele rele. Dar sa plangem cu smerenie, ca pe noi insine sa ne apropiem de Dumnezeu cu toata dorirea, ca El poate sa ne mantuiasca pe noi de duhul desfranarii, inainte de iesirea noastra din trup. Sa iubim milostenia si ajutorarea saracilor sa ne pazim de iubirea de argint, ca sa ne intampine pe noi ingerii, cand vom iesi din trup. Sa iubim pacea cu toti, si mari si mici, ca sa ne pazeasca pe noi Dumnezeu de pizma, care ne duce la tot raul. Sa castigam inca si indelunga-rabdare in tot lucrul, ca sa ne pazeasca darul lui Dumnezeu de imputinarea sufletului. Sa iubim pe toti, ca pe fratii nostri, neurand pe nimeni, in inimile noastre, nici rasplatind raul cu rau, ca sa ne pazeasca pe noi Cel Puternic, si sa avem raspuns bun in ziua judecatii. Sa iubim smerenia, adica sa purtam greutatea unul altuia sau defaimarea sau ocara, care se zice spre noi de la cineva, ca sa ne pazim pe noi de mandrie. Sa dam unul altuia cinste si pe niciunul sa nu-l smintim, ca sa ne pazeasca de clevetirea dracilor, cand vor iesi ei inaintea fetei noastre. Sa lepadam cele de prisos ale lumii acesteia si slava ei, ca sa ne izbavim de pizmuirea care merge inaintea noastra. Sa ne deprindem limba noastra in invatatura lui Dumnezeu, intru dreptate si in rugaciune, ca sa ne pazim pe noi de minciuna. Sa ne ferim inima si trupul de pofte, ca sa ne izbavim de osanda focului vesnic. Ca faptele cele bune pot sa ne ajute noua, daca le vom castiga pe ele. Deci, cine este intelept si nu voieste sa-si dea sufletul sau la nevointe si osteneala, ca sa se izbaveasca de toate relele acestea? Sa facem, dar, fratilor, toate lucrurile cele bune, cu toata puterea noastra. Ca mare este puterea Domnului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care ne ajuta noua oamenilor celor neputinciosi. El stie ca omul este ticalos si asteapta pocainta lui pana la suflarea cea mai de pe urma. Drept aceea, sa se faca mintea noastra una cu Dumnezeu, ca sa ne izbaveasca pe noi de tot raul.

.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre îndelunga-răbdare

.

Zis-a fericitul Zosima: „Cât de greu lucru este acesta, ca, adică, cineva, lăsând împătimirea către lucrurile veacului acestuia, în loc de a se certa cu oamenii pentru dânsele, să se îmbogățească numai în Dumnezeu, să nădăjduiască la Cel de l-a făcut și îl ocârmuiește și să dorească împărăția Lui! Măcar că aceasta nu este o greutate. Că obișnuim, și de frica mării și din pricina năvălirii tâlharilor, să defăimăm toate cele ce avem și să aruncăm, fără preget lucrurile noastre, ca să scăpăm această vremelnică viață, pe care, după puțin timp, și nevrând noi, o va risipi moartea.” Deci, spre întărirea celor zise, povestea starețul acestea:

„Odinioară, zicea, un lucrător de pietre scumpe, având pietre scumpe și mărgăritare, s-a suit într-o corabie cu copiii săi, vrând să se ducă într-un loc, să facă neguțătorie. Deci, s-a întâmplat să aibă el prieten pe un tânăr, din oamenii corabiei, care îi și slujea lui și mânca cu el la masă. Deci, într-una din zile a auzit tânărul acela pe corăbieri, șoptind între ei, vrând să arunce pe giuvaiergiu în mare și să ia pietrele și toate câte avea. Și, auzind, s-a întristat. Vrând, deci, tânărul să facă obișnuita slujbă, l-a văzut giuvaierul trist și mâhnit și l-a întrebat de pricina supărării. Iar el, mai întâi, nimic n-a răspuns, așteptând altă vreme ca să-i vestească ceea ce a auzit. Dar, fiindcă giuvaiergiul aștepta, cerând să-i arate pricina mâhnirii, atunci, tânărul, suspinând și lăcrimând, i-a vestit lui sfatul ce se sfătuiseră corăbierii, despre dânsul. Iar el, gândindu-se puțin, a chemat pe copii și le-a poruncit să facă, fără preget, cele ce le va spune lor. Deci, a întins un cearceaf și le-a poruncit să aducă vasele în care erau pietrele și mărgăritarele. Și, aducându-le ei, le-a deschis giuvaiergiul și a scos toate pietrele și mărgăritarele și le-a întins pe cearceaf. Iar după ce le-a întins, a zis: „Iată, pentru ce mă lupt eu cu marea și duc acest fel de viață, primejduindu-mă, și pe care, după puțin timp, murind eu, le voi lăsa în lumea aceasta, că nimic nu iau cu mine, aruncați-le, dar, toate în mare.” Și, îndată, apucând și el, împreună cu copiii, le-au aruncat pe toate în valuri. Iar corăbierii, văzând, s-au înspăimântat și au stricat sfatul ce se sfătuiseră asupra lui. Să socotim, dar, fraților, cât de repede s-a stricat împătimirea, când s-a pornit gândul lui, măcar că era om de rând și mirean și s-a făcut filosof în lucru și în cuvinte; și aceasta ca să dobândească numai puțină și vremelnică viață.” Dumnezeului, nostru, slavă, acum și pururea!

 

 

 

.