Pe când în Persia împărățea Saporie, se înmulțiseră creștinii în acea țară, având episcopi, preoți și diaconi. Și s-au pornit spre mânie învățătorii păgânei credințe a perșilor, care se închinau soarelui și, împreună cu ei s-au unit și evreii, spre pierzarea creștinilor și căutau să ridice pe împărat asupra lor. Deci, au defăimat la împărat, mai întâi, pe Sfântul Simeon, episcopul cetăților Ctesifon și Salie, ca și cum acesta ar fi vrăjmaș împărăției persane și prieten al împăratului grecesc din Constantinopol, pe care îl înștiințează de toate câte se petrec în Persia. Iar, mai apoi, au fost învinuiți de trădare toți creștinii din Persia. Drept aceea, Saporie a pus dajdie mare și grea asupra creștinilor și a rânduit și dregători sălbatici, care să strângă în grabă aceste dajdii. A început, apoi, împăratul a ucide preoți și slujitori ai Bisericii, a jefui și chiar a dărâma bisericile creștinilor, iar pe Sfântul Simeon, socotit ca vrăjmaș al împărăției perșilor, a poruncit să-l aducă la el. Însoțit de preoții Avdela și Anania și ferecat în lanțuri, Sfântul episcop a fost dus înaintea împăratului. Întrebat de ce nu se închină soarelui, Sfântul Simeon a mărturisit cu tărie că el se închină numai lui Dumnezeu cel Atotputernic. Deci, a fost trimis episcopul la temniță, dar pe drum, a zărit pe bătrânul Gotazat, care în tinerețe fusese învățător împăratului și fusese creștin, iar acum, pentru mărirea lumească și de frică, se închină soarelui, după credința perșilor. Pe aceasta zărindu-l episcopul s-a amărât în sufletul său și și-a întors fața de la el, nevrând să-l vadă. Dar Gotazat s-a luminat la suflet și a plâns cu amar, văzând jalea și batjocura episcopului său și-l ruga pe împărat pentru eliberarea din lanțuri a Sfântului episcop. Deci, împăratul, văzând întoarcerea la Hristos a lui Gotazat, nu numai că nu i-a împlinit cererea sa, ci măcar că ținea mult la el, a poruncit de i s-a tăiat capul. Și a îndeplinit, totodată, și cea mai din urmă dorință a fostului său dascăl, adică, să se strige că, numai pentru Hristos, și-a dat capul la tăiere. Și a auzit de aceasta Sfântul Simeon, în temniță fiind și a dat slavă lui Dumnezeu, bucurându-se. Iar în ziua de Sfânta și marea Vineri a Patimilor Domnului, din acel an, au fost scoși din temniță cei o mie o sută cincizeci de creștini, ce se aflau închiși pentru credința lor, împreună cu episcopul lor. Simeon și cu ceilalți preoți: și după multe chinuri și batjocuri, pe care au îndurat de la păgânii prigonitori, au primit cununa muceniciei, prin tăierea capului cu sabia.

.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Moise, despre îndrazneala în rugăciunea cea către Dumnezeu

Iubitilor frati, puterea noastra sa fie in lacrimi, ca intru bucurie sa seceram. Sa plangem inaintea lui Dumnezeu, ca darul Lui sa-l inmulteasca peste noi si sa ne trimita putere, care sa ne pazeasca pe noi, in lupta cu duhurile cele rele. Dar sa plangem cu smerenie, ca pe noi insine sa ne apropiem de Dumnezeu cu toata dorirea, ca El poate sa ne mantuiasca pe noi de duhul desfranarii, inainte de iesirea noastra din trup. Sa iubim milostenia si ajutorarea saracilor sa ne pazim de iubirea de argint, ca sa ne intampine pe noi ingerii, cand vom iesi din trup. Sa iubim pacea cu toti, si mari si mici, ca sa ne pazeasca pe noi Dumnezeu de pizma, care ne duce la tot raul. Sa castigam inca si indelunga-rabdare in tot lucrul, ca sa ne pazeasca darul lui Dumnezeu de imputinarea sufletului. Sa iubim pe toti, ca pe fratii nostri, neurand pe nimeni, in inimile noastre, nici rasplatind raul cu rau, ca sa ne pazeasca pe noi Cel Puternic, si sa avem raspuns bun in ziua judecatii. Sa iubim smerenia, adica sa purtam greutatea unul altuia sau defaimarea sau ocara, care se zice spre noi de la cineva, ca sa ne pazim pe noi de mandrie. Sa dam unul altuia cinste si pe niciunul sa nu-l smintim, ca sa ne pazeasca de clevetirea dracilor, cand vor iesi ei inaintea fetei noastre. Sa lepadam cele de prisos ale lumii acesteia si slava ei, ca sa ne izbavim de pizmuirea care merge inaintea noastra. Sa ne deprindem limba noastra in invatatura lui Dumnezeu, intru dreptate si in rugaciune, ca sa ne pazim pe noi de minciuna. Sa ne ferim inima si trupul de pofte, ca sa ne izbavim de osanda focului vesnic. Ca faptele cele bune pot sa ne ajute noua, daca le vom castiga pe ele. Deci, cine este intelept si nu voieste sa-si dea sufletul sau la nevointe si osteneala, ca sa se izbaveasca de toate relele acestea? Sa facem, dar, fratilor, toate lucrurile cele bune, cu toata puterea noastra. Ca mare este puterea Domnului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care ne ajuta noua oamenilor celor neputinciosi. El stie ca omul este ticalos si asteapta pocainta lui pana la suflarea cea mai de pe urma. Drept aceea, sa se faca mintea noastra una cu Dumnezeu, ca sa ne izbaveasca pe noi de tot raul.

 

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre îndelunga-răbdare

Zis-a fericitul Zosima: „Cat de greu lucru este acesta, ca, adica, cineva, lasand impatimirea catre lucrurile veacului acestuia, in loc de a se certa cu oamenii pentru dansele, sa se imbogateasca numai in Dumnezeu, sa nadajduiasca la Cel de l-a facut si il ocarmuieste si sa doreasca imparatia Lui! Macar ca aceasta nu este o greutate. Ca obisnuim, si de frica marii si din pricina navalirii talharilor, sa defaimam toate cele ce avem si sa aruncam, fara preget lucrurile noastre, ca sa scapam aceasta vremelnica viata, pe care, dupa putin timp, si nevrand noi, o va risipi moartea.” Deci, spre intarirea celor zise, povestea staretul acestea: „Odinioara, zicea, un lucrator de pietre scumpe, avand pietre scumpe si margaritare, s-a suit intr-o corabie cu copiii sai, vrand sa se duca intr-un loc, sa faca negutatorie. Deci, s-a intamplat sa aiba el prieten pe un tanar, din oamenii corabiei, care ii si slujea lui si manca cu el la masa Deci, intr-una din zile a auzit tanarul acela pe corabieri, soptind intre ei, vrand sa arunce pe giuvaiergiu in mare si sa ia pietrele si toate cate avea. Si, auzind, s-a intristat. Vrand, deci, tanarul sa faca obisnuita slujba, l-a vazut giuvaierul trist si mahnit si l-a intrebat de pricina supararii. Iar el, mai intai, nimic n-a raspuns, asteptand alta vreme ca sa-i vesteasca ceea ce a auzit. Dar, fiindca giuvaiergiul astepta, cerand sa-i arate pricina mahnirii, atunci, tanarul, suspinand si lacrimand, i-a vestit lui sfatul ce se sfatuisera corabierii, despre dansul. Iar el, gandindu-se putin, a chemat pe copii si le-a poruncit sa faca, fara preget, cele ce le va spune lor. Deci, a intins un cearceaf si le-a poruncit sa aduca vasele in care erau pietrele si margaritarele. Si, aducandu-le ei, le-a deschis giuvaiergiul si a scos toate pietrele si margaritarele si le-a intins pe cearceaf. Iar dupa ce le-a intins, a zis: „Iata, pentru ce ma lupt eu cu marea si duc acest fel de viata, primejduindu-ma, si pe care, dupa putin timp, murind eu, le voi lasa in lumea aceasta, ca nimic nu iau cu mine, aruncati-le, dar, toate in mare.” Si, indata, apucand si el, impreuna cu copiii, le-au aruncat pe toate in valuri. Iar corabierii, vazand, s-au inspaimantat si au stricat sfatul ce se sfatuisera asupra lui. Sa socotim, dar, fratilor, cat de repede s-a stricat impatimirea, cand s-a pornit gandul lui, macar ca era om de rand si mirean si s-a facut filosof in lucru si in cuvinte; si aceasta ca sa dobandeasca numai putina si vremelnica viata.” Dumnezeului, nostru, slava, acum si pururea!