Pe când în Persia împărățea Saporie, se înmulțiseră creștinii în acea țară, având episcopi, preoți și diaconi. Și s-au pornit spre mânie învățătorii păgânei credințe a perșilor, care se închinau soarelui și, împreună cu ei s-au unit și evreii, spre pierzarea creștinilor și căutau să ridice pe împărat asupra lor. Deci, au defăimat la împărat, mai întâi, pe Sfântul Simeon, episcopul cetăților Ctesifon și Salie, ca și cum acesta ar fi vrăjmaș împărăției persane și prieten al împăratului grecesc din Constantinopol, pe care îl înștiințează de toate câte se petrec în Persia. Iar, mai apoi, au fost învinuiți de trădare toți creștinii din Persia. Drept aceea, Saporie a pus dajdie mare și grea asupra creștinilor și a rânduit și dregători sălbatici, care să strângă în grabă aceste dajdii. A început, apoi, împăratul a ucide preoți și slujitori ai Bisericii, a jefui și chiar a dărâma bisericile creștinilor, iar pe Sfântul Simeon, socotit ca vrăjmaș al împărăției perșilor, a poruncit să-l aducă la el. Însoțit de preoții Avdela și Anania și ferecat în lanțuri, Sfântul episcop a fost dus înaintea împăratului. Întrebat de ce nu se închină soarelui, Sfântul Simeon a mărturisit cu tărie că el se închină numai lui Dumnezeu cel Atotputernic. Deci, a fost trimis episcopul la temniță, dar pe drum, a zărit pe bătrânul Gotazat, care în tinerețe fusese învățător împăratului și fusese creștin, iar acum, pentru mărirea lumească și de frică, se închină soarelui, după credința perșilor. Pe aceasta zărindu-l episcopul s-a amărât în sufletul său și și-a întors fața de la el, nevrând să-l vadă. Dar Gotazat s-a luminat la suflet și a plâns cu amar, văzând jalea și batjocura episcopului său și-l ruga pe împărat pentru eliberarea din lanțuri a Sfântului episcop. Deci, împăratul, văzând întoarcerea la Hristos a lui Gotazat, nu numai că nu i-a împlinit cererea sa, ci măcar că ținea mult la el, a poruncit de i s-a tăiat capul. Și a îndeplinit, totodată, și cea mai din urmă dorință a fostului său dascăl, adică, să se strige că, numai pentru Hristos, și-a dat capul la tăiere. Și a auzit de aceasta Sfântul Simeon, în temniță fiind și a dat slavă lui Dumnezeu, bucurându-se. Iar în ziua de Sfânta și marea Vineri a Patimilor Domnului, din acel an, au fost scoși din temniță cei o mie o sută cincizeci de creștini, ce se aflau închiși pentru credința lor, împreună cu episcopul lor. Simeon și cu ceilalți preoți: și după multe chinuri și batjocuri, pe care au îndurat de la păgânii prigonitori, au primit cununa muceniciei, prin tăierea capului cu sabia.

.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Moise, despre îndrăzneala în rugăciunea cea către Dumnezeu

.

Iubiților frați, puterea noastră să fie în lacrimi, ca întru bucurie să secerăm. Să plângem înaintea lui Dumnezeu, ca darul Lui să-l înmulțească peste noi și să ne trimită putere, care să ne păzească pe noi, în lupta cu duhurile cele rele. Dar să plângem cu smerenie, ca pe noi înșine să ne apropiem de Dumnezeu cu toată dorirea, că El poate să ne mântuiască pe noi de duhul desfrânării, înainte de ieșirea noastră din trup. Să iubim milostenia și ajutorarea săracilor, să ne păzim de iubirea de argint, ca să ne întâmpine pe noi îngerii, când vom ieși din trup. Să iubim pacea cu toți, și mari și mici, ca să ne păzească pe noi Dumnezeu de pizmă, care ne duce la tot răul. Să câștigăm încă și îndelunga-răbdare în tot lucrul, ca să ne păzească darul lui Dumnezeu de împuținarea sufletului. Să iubim pe toți, ca pe frații noștri, neurând pe nimeni, în inimile noastre, nici răsplătind răul cu rău, ca să ne păzească pe noi Cel Puternic, și să avem răspuns bun în ziua judecății. Să iubim smerenia, adică să purtăm greutatea unul altuia sau defăimarea sau ocara, care se zice spre noi de la cineva, ca să ne păzim pe noi de mândrie. Să dăm unul altuia cinste și pe niciunul să nu-l smintim, ca să ne păzească de clevetirea dracilor, când vor ieși ei înaintea feței noastre. Să lepădăm cele de prisos ale lumii acesteia și slava ei, ca să ne izbăvim de pizmuirea care merge înaintea noastră. Să ne deprindem limba noastră în învățătura lui Dumnezeu, întru dreptate și în rugăciune, ca să ne păzim pe noi de minciună. Să ne ferim inima și trupul de pofte, ca să ne izbăvim de osânda focului veșnic. Că faptele cele bune pot să ne ajute nouă, dacă le vom câștiga pe ele. Deci, cine este înțelept și nu voiește să-și dea sufletul său la nevoințe și osteneală, ca să se izbăveasca de toate relele acestea? Să facem, dar, fraților, toate lucrurile cele bune, cu toată puterea noastră. Că mare este puterea Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care ne ajută nouă oamenilor celor neputincioși. El știe că omul este ticălos și așteaptă pocăința lui până la suflarea cea mai de pe urmă. Drept aceea, să se facă mintea noastră una cu Dumnezeu, ca să ne izbăvească pe noi de tot răul.

.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre îndelunga-răbdare

.

Zis-a fericitul Zosima: „Cât de greu lucru este acesta, ca, adică, cineva, lăsând împătimirea către lucrurile veacului acestuia, în loc de a se certa cu oamenii pentru dânsele, să se îmbogățească numai în Dumnezeu, să nădăjduiască la Cel de l-a făcut și îl ocârmuiește și să dorească împărăția Lui! Măcar că aceasta nu este o greutate. Că obișnuim, și de frica mării și din pricina năvălirii tâlharilor, să defăimăm toate cele ce avem și să aruncăm, fără preget lucrurile noastre, ca să scăpăm această vremelnică viață, pe care, după puțin timp, și nevrând noi, o va risipi moartea.” Deci, spre întărirea celor zise, povestea starețul acestea:

„Odinioară, zicea, un lucrător de pietre scumpe, având pietre scumpe și mărgăritare, s-a suit într-o corabie cu copiii săi, vrând să se ducă într-un loc, să facă neguțătorie. Deci, s-a întâmplat să aibă el prieten pe un tânăr, din oamenii corabiei, care îi și slujea lui și mânca cu el la masă. Deci, într-una din zile a auzit tânărul acela pe corăbieri, șoptind între ei, vrând să arunce pe giuvaiergiu în mare și să ia pietrele și toate câte avea. Și, auzind, s-a întristat. Vrând, deci, tânărul să facă obișnuita slujbă, l-a văzut giuvaierul trist și mâhnit și l-a întrebat de pricina supărării. Iar el, mai întâi, nimic n-a răspuns, așteptând altă vreme ca să-i vestească ceea ce a auzit. Dar, fiindcă giuvaiergiul aștepta, cerând să-i arate pricina mâhnirii, atunci, tânărul, suspinând și lăcrimând, i-a vestit lui sfatul ce se sfătuiseră corăbierii, despre dânsul. Iar el, gândindu-se puțin, a chemat pe copii și le-a poruncit să facă, fără preget, cele ce le va spune lor. Deci, a întins un cearceaf și le-a poruncit să aducă vasele în care erau pietrele și mărgăritarele. Și, aducându-le ei, le-a deschis giuvaiergiul și a scos toate pietrele și mărgăritarele și le-a întins pe cearceaf. Iar după ce le-a întins, a zis: „Iată, pentru ce mă lupt eu cu marea și duc acest fel de viață, primejduindu-mă, și pe care, după puțin timp, murind eu, le voi lăsa în lumea aceasta, că nimic nu iau cu mine, aruncați-le, dar, toate în mare.” Și, îndată, apucând și el, împreună cu copiii, le-au aruncat pe toate în valuri. Iar corăbierii, văzând, s-au înspăimântat și au stricat sfatul ce se sfătuiseră asupra lui. Să socotim, dar, fraților, cât de repede s-a stricat împătimirea, când s-a pornit gândul lui, măcar că era om de rând și mirean și s-a făcut filosof în lucru și în cuvinte; și aceasta ca să dobândească numai puțină și vremelnică viață.” Dumnezeului, nostru, slavă, acum și pururea!

 

 

 

 

.

.