Sfântul Mucenic Sava Stratilat a trăit pe vremea lui Aurelian, împăratul Romei (270-275) și avea dregătoria de stratilat, adică de conducător de oaste, fiind got de neam; și era credincios și plăcut rob al Împăratului Ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos. Și cerceta pe cei ce pătimeau în temnițe, pentru Hristos, slujindu-le, din averile sale și întărindu-i la răbdare și îndemnându-i la nevoința cea fără de frică.

Și avea o viață atât de îmbunătățită, încât, pentru curăția și înfrânarea sa, a luat putere asupra diavolilor și gonea din oameni duhurile cele necurate. Deci, pârât fiind la împărat, că este creștin, și pus la încercare înaintea împăratului, a mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos. Deci, dezlegând centironul cel ostășesc, l-a aruncat și, lepădând și dregătoria cea din oaste, s-a arătat gata spre toate chinurile cele pentru Hristos. Drept aceea, l-au spânzurat și l-au bătut și cu făclii l-au ars, apoi l-au aruncat într-o căldare cu smoală fiartă, dar, cu puterea lui Hristos, a ieșit din căldare întreg și nevătămat.

O minune ca aceasta văzând-o, cei șaptezeci de ostași au crezut în Hristos și cu mare glas L-au și mărturisit. Deci, îndată, după porunca tiranului, i-au tăiat pe toți, luând cununa mucenicească din dreapta lui Hristos. Iar Sfântul, fiind aruncat în temniță, s-a învrednicit întăririi și vederii lui Dumnezeu, pentru că rugându-se el, la miezul nopții, i s-a arătat Hristos, luminându-l cu lumina slavei Sale, și poruncindu-i să nu se teamă, ci să îndrăznească. Și, scoțându-l la a doua înfățișare și în multe feluri ispitindu-l, uneori cu amăgiri, iar alteori cu îngroziri și cu chinuri cumplite, îl sileau spre închinarea la idoli, iar el, nesupunându-se, l-au aruncat într-un râu sfârșindu-se prin încercare. Și așa, a ajuns la malul cel neînviforat, în Împărăția lui Hristos.

 

.
.

Tot întru această zi, pomenirea Sf. Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, mitropoliții Transilvaniei; Sf. Ier. Iosif Mărturisitorul din Maramureș

,

Sf ierarhi Ilie Iorest - Iosif si Sava 24 aprilie

Troparul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest și Sava Brancovici, Mitropoliții Transilvaniei, glasul al 8-lea:

Mărturisitori ai Ortodoxiei și buni arhipăstori ai Bisericii lui Hristos, îndreptători ai poporului, Preafericiți Ierarhi purtători de biruință, Iorest și Sava, cei ce v-ați învrednicit de cununa vieții, rugați-vă Domnului să mântuiască sufletele noastre.


Sfântul Ierarh Iorest

s-a născut în Transilvania, din părinţi ortodocşi, primind la botez numele de Ilie. A învăţat carte la Mănăstirea Putna, unde a deprins şi meşteşugul scrierii frumoase şi al zugrăvirii icoanelor şi unde şi-a agonisit un bun început de viaţă călugărească ortodoxă. În vremea cât a stat la Putna, a fost cunoscut şi de voievodul Vasile Lupu, care, vorbind despre fericitul Iorest, îl numeşte „întru toate credincios şi preacinstit Părinte”.

Cu voia lui Dumnezeu şi cu sprijinul Domnitorului Vasile Lupu şi al Sfântului mitropolit Varlaam al Moldovei, Sfântul Ilie Iorest vine în Alba-Iulia, unde este ales mitropolit al Transilvaniei. În această slujire a întâmpinat greutăţi chiar de la început. I se cerea de către calvini să tipărească şi să folosească în biserici Catehismul calvinesc şi alte cărţi, străine de învăţătura ortodoxă.

Noul mitropolit s-a dovedit un bun păstor, păstrând învăţătura celor şapte Sinoade Ecumenice, fiind pildă de tărie în credinţa ortodoxă şi dovedind credincioşilor că sunt mai de folos lanţurile pentru Hristos decât laudele viclene. A tipărit Evanghelia cu învăţătură, carte ortodoxă începută de înaintaşul său, mitropolitul Ghenadie, întărindu-i pe cei slabi în credinţă şi cercetând toate bisericile din Ardeal.

Nemulţumită de el, stăpânirea străină calvină a încercat să-l câştige de partea ei şi, neizbutind, a plăsmuit învinuiri mincinoase şi Sfântul ierarh a fost aruncat în temniţă, la Alba Iulia, după numai trei ani de păstorie (1640-1643). Adus în lanţuri în curtea mitropoliei din Alba-Iulia, mitropolitul a fost dezbrăcat de haine şi bătut cu nuiele, răbdându-le pe toate „nu pentru că era vinovat, ci pentru credinţa creştină răsăriteană”, cum spun cronicile.

După nouă luni de chinuri îndurate, fericitul Iorest a fost eliberat în schimbul unui preţ de 1.000 de taleri, pe care neavându-i, „s-au dat chezăşie pentru el 24 de credincioşi”. Pentru dezlegarea de chezăşie, Sfântul a plecat după ajutoare la Putna, la domnitorul Vasile Lupu, la mitropolitul Varlaam, apoi la ţarul Rusiei şi astfel şi-a răscumpărat libertatea. Reîntors în ţară, la scurtă vreme s-a săvârşit cu pace, lăsându-ne pilda unui ierarh credincios şi luptător pentru Ortodoxia curată a poporului său.

.


Sfântul Simion Ştefan,

din botez Simion, după călugărie Ştefan, ieromonah în mănăstirea de la Alba Iulia, a ajuns pe scaunul vlădicesc în anul 1643, după Sfântul Ilie Iorest, în vremuri grele pentru Biserica dreptslăvitoare şi pentru credincioşii transilvăneni, aflaţi sub cârmuitori străini de neam şi de credinţă.

Asemenea înaintaşilor săi, Sfântul Ierarh Simion Ștefan n-a fost cruţat nici el de necazuri, suferite din pricina principelui Gheorghe Rakoţi şi a superintendentului Gheleji, mai-marele calvinilor. Şi anume, luându-i dreptul părintesc de a-şi cerceta fiii duhovniceşti şi punându-i pe aceştia cu forţa sub ascultarea sa, superintendentul calvin s-a făcut stăpân peste Biserica românească, în care voia să rânduiască şi să judece după bunul plac.

Apoi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, principele şi superintendentul calvin au pus pe umerii sfântului ierarh grele şi hulitoare îndatoriri: să lepede învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, să-i înveţe pe tineri Catehismul calvinesc, să nu mărturisească adevărul privind prefacerea Darurilor în Trupul şi Sângelui Domnului Hristos, la dumnezeiasca Liturghie.

Iar, ca nişte urâtori ai icoanelor, aceștia l-au îndemnat să scoată icoanele şi Crucea din biserici. Însă, de Dumnezeu luminatul ierarh nu i-a urmat, ci a apărat credinţa ortodoxă cu mult curaj și iscusință. Astfel, făcându-se următor cuvintelor lui Hristos: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10, 16), înţelepţit fiind de Dumnezeu şi dăruit cu dreaptă judecată, ierarhul şi-a păzit nevătămat sufletul său şi al turmei lui cuvântătoare, deşi calvinii n-au încetat nicio clipă să-l ademenească spre rătăcirea lor.

Dar Sfântul s-a făcut apărător nu numai al credinţei, ci şi al neamului său, şi anume, văzându-i pe români mult asupriți în ţara lor şi înţelegând că altă cale de a-i ridica şi păzi nu are decât prin lumina cărţii, le-a dăruit Cuvântul Domnului, Noul Testament, pentru întâia oară tălmăcit pe limba lor şi tipărit în cetatea Alba Iuliei la anul 1648. Prin aceasta, ca odinioară marii dascăli ai Bisericii, el a dăruit credincioşilor hrană duhovnicească, tâlcuindu-le tainele cele dumnezeieşti în Predosloviile la Noul Testament. În acest chip, luptând, pentru Biserica lui Hristos, împotriva rătăcirilor, dăruind cuvânt hrănitor de suflet păstoriţilor săi şi urmaşilor – Legea Nouă a lui Iisus Hristos Domnul nostru, în grai românesc – şi învăţându-i să privegheze la unitatea neamului, sfântul ierarh şi-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, în anul 1656.

,


Sfântul Ierarh Sava Brancovici

s-a născut din părinţi dreptcredincioşi, în Ineul Transilvaniei, la începutul veacului al XVII-lea. A fost botezat cu numele Simeon. Fratele său mai mic, Gheorghe, a avut o înaltă dregătorie în Transilvania. Tatăl său a fost căpitan de oaste în armata lui Mihai Viteazul. În tinereţea sa, Sfântul a vieţuit o vreme în Ţara Românească, la Mănăstirea Comana, unde trăia unchiul său şi unde s-a deprins întru cele duhovniceşti.

A fost ales preot şi protopop al Ineului, fiind hirotonit, la Târgovişte, de către mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti. Murindu-i soţia, iar mama lui călugărindu-se, viaţa lui şi-a schimbat cursul. Ca unul ce-şi dovedise însuşirile şi vrednicia în tot timpul cât a fost protopop, în anul 1656, după trecerea la cele veşnice a Sfântului Simion Ştefan, soborul preoţilor şi al mirenilor l-a ales mitropolit de Alba Iulia.

După ce a fost hirotonit arhiereu la Târgovişte, de către acelaşi mitropolit Ştefan, s-a întors acasă încărcat cu daruri din Ţara Românească şi a fost înscăunat, cu bucurie, în ziua Înălţării Domnului, de tot soborul preoţilor din Ardeal, unde a păstorit, cu înţelepciune, timp de 24 de ani. În ciuda greutăţilor, Sfântul s-a străduit să ridice şi să întărească Biserica strămoşilor săi, folosind limba română la slujbe şi în propovăduirea Evangheliei şi sprijinindu-se pe soboarele de clerici pentru îndrumarea slujirii preoţeşti.

Râvna lui pentru păstrarea credinţei ortodoxe i-a adus duşmănia şi prigoana conducătorilor calvini ai Ardealului. În urma unor învinuiri nedrepte, a fost judecat şi scos din scaun în anul 1680. Bătrân şi bolnav, a fost închis în temniţele din Alba-Iulia şi Iernut, fiind bătut în fiecare vineri. După asemenea chinuri şi grele pătimiri, s-a mutat la Domnul, în aprilie 1683. Pentru vredniciile sale, Biserica Ortodoxă Română l-a înscris în calendar alături de alţi doi sfinţi mitropoliţi aredeleni, care au păstorit la Alba Iulia.

,


sfantul_ierarh_iosif_marturisitorul_din_maramures_1Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș

.

Pământul românesc, această grădină a Maicii Domnului, este plin de vetre duhovniceşti şi de jertfele martirilor, de nevoinţele cuvioşilor, de suferinţele celor statornici în credinţa străbună, ale căror nume n-au fost toate scrise în documente, dar pe care Dumnezeu le-a trecut în „Cartea veşniciei”.

    Cercetându-ne trecutul şi cinstind pe sfinţii noştri martiri, cuvioşi, mărturisitori, preoţi şi credincioşi, care s-au învrednicit de a primi de la Dumnezeu „Cununa sfinţeniei” şi ale căror nume au rămas în evlavia credincioşilor, aflăm la loc de cinste şi numele episcopului Iosif al Maramureşului.

    El s-a născut într-un sat din părţile Năsăudului, dintr-o familie de oameni luminaţi şi curaţi la suflet, puternic înrădăcinaţi în credinţa ortodoxă.

    Invăţătura şi-a dobândit-o de la preoţii satelor, dar şi de la călugării din mănăstirile şi schiturile maramureşene, de care s-a simţit atras încă din copilărie. După slujirea sa ca preot, a fost ales episcop, în 1690, în vremuri de grele încercări pentru românii din ţinuturile Maramureşului.

    Hirotonit arhiereu în Moldova, pentru ţinutul Maramureşului, de marele mitropolit Dosoftei, el a primit, odată cu darul arhieriei şi îndemnul de a veghea cu stăruinţă la păstrarea şi apărarea dreptei credinţe în Maramureşul acelor vremuri, mult încercat de uneltirile celor potrivnici Ortodoxiei şi unde vlădicii români nu puteau să rămână în scaun decât doi-trei ani, după care erau nevoiţi să pornească pe drumul pribegiei. A avut la început reşedinţa la Mănăstirea Sfântul Mihail din Peri, apoi când aceasta a încetat să mai existe, s-a mutat lângă cetatea Hust, iar spre sfârşitul păstoririi a stat pe rând la mănăstirile Giuleşti şi Budeşti din Maramureş.

    Din documentele vremii aflăm că acest vlădică a fost un neobosit păstor sufletesc şi cu mare grijă pentru turma sa, şi totodată, un dârz apărător al dreptei credinţe, într-o vreme când duşmanii Ortodoxiei reuşiseră, prin diferite mijloace, să sfărâme unitatea religioasă şi sufletească a românilor transilvăneni şi când făceau sforţări mari ca să înstrăineze şi pe românii din Maramureş de la legea strămoşească.

    Necruţând ostenelile, el a vizitat parohiile, a ţinut soboare şi a apărat interesele Bisericii româneşti cu rară pricepere pentru acele vremi cu arma puternică a cuvântului şi a scrisului, ca un cărturar învăţat şi dibaci mânuitor al condeiului împotriva vrăjmaşilor credinţei sale strămoşeşti.

    Chemat la Viena, în 1701, unde i s-a făcut propunerea de părăsire a credinţei ortodoxe, el a respins categoric această încercare de trădare a Ortodoxiei, ceea ce a îndârjit mult pe cei ce urmăreau prin orice mijloace dezbinarea religioasă şi de neam a românilor transilvăneni. Căutând să se răzbune, aceştia s-au năpustit asupra lui cu calomnii şi învinuiri de tot felul, pentru a-l compro­mite înaintea turmei sale. Ca urmare a unor asemenea învinuiri, ce proveneau din cercurile vrăjmaşilor Ortodoxiei, episcopul Iosif a fost chemat la Sibiu pentru a fi tras la răspundere în faţa guvernului Transilvaniei. El s-a prezentat fără teamă la judecată şi s-a apărat cu demnitate şi curaj, drept pentru care a fost trimis în temniţă, de unde a fost scos la insistenţele clerului şi credincioşilor Maramu­reşului.

    În martie 1705 însă, uneltitorii s-au ridicat cu şi mai multă înverşunare împotriva lui şi în urma unor nedrepte învinuiri, sub povara cărora căzuseră victime mai înainte Sfinţii ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mitropoliţii Ardealului, episcopul Iosif a fost aruncat din nou în temniţă, fără judecată, de data aceasta în cetatea Hust. Fraţii români din Maramureş au protestat cu hotărâre împotriva acestei samavolnicii şi au cerut stăruitor eliberarea arhipăstorului lor. A fost pus în libertate la sfârşitul anului 1705, dar nu i s-a îngăduit să mai rămână în fruntea turmei sale.

    A revenit totuşi în scaunul de episcop al Maramureşului în anul 1711, dar la scurtă vreme, în urma suferinţelor îndurate, a trecut la cele veşnice cu conştiinţa curată că a mărturisit şi a slujit cu credincioşie Legea strămoşească, până la sfârşitul zilelor sale.

    Dacă la actul dezbinărilor religioase a românilor transilvăneni din 1700 n-a luat parte nici un român din Maramureş, aceasta se datoreşte desigur şi episcopului Iosif, care a răspuns cu cinste mi­siunii sale, apărând cu jertfelnicie şi pricepere obştea credincioşilor împotriva tuturor uneltirilor duşmanilor Ortodoxiei.

    De la mutarea sa la Domnul, el a intrat în evlavia şi cinstirea credincioşilor ortodocşi maramureşeni ca un îndreptător şi apărător al credinţei, ca un mărturisitor neînfricat al Evangheliei lui Hristos şi ca un ierarh care şi-a pus sufletul său pentru turma încredinţată lui spre păstorire, numele lui fiind înscris şi în ceruri, dar mai ales, în evlavia şi conştiinţa credincioşilor.

    Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

,

.

Întru această zi, pomenirea Cuvioasei maicii noastre Elisabeta (sex.IX)

.

Cuvioasa Elisabeta, din pantecele maicii sale, a fost aleasa spre slujba lui Dumnezeu. Ca, din copilarie, s-a facut pe ea mireasa lui Hristos, Mirele cel fara de moarte, si slujea Aceluia, in randuiala ingereasca, in ceata de fecioare calugarite, cu postul si cu ostenelile obosindu-si trupul sau. Si a luat dar de a tamadui bolile, nu numai cele trupesti, ci, cu cuvintele si sfatuirile cele de Dumnezeu insuflate, vindeca si sufletele omenesti, povatuindu-le spre pocainta si spre toata fapta buna. Imbracamintea ei era numai o haina de par aspra si trupul ei ii degera de frig, dar duhul ei ardea totdeauna de vapaia dragostei dumnezeiesti.

Si, pusa fiind egumena surorilor, mare nevointi a aratat, ingrijindu-se de mantuirea lor. Infranarea ei in toate era neinchipuita, multi ani petrecand fara sa manance paine, ci, numai verdeturi si legume, iar undelemn si vin n-a gustat niciodata. De multe ori, cate patruzeci de zile, ca marele Moise, petrecea in postire, nimic gustand. Iar cand, dupa obiecei, inalta rugaciunile cele de la miezul noptii, in singuratate, era stralucita si luminata de sus, cu lumina cereasca. Si facatoare de minuni a fost. Pe o femeie, care de multi ani avea pierdere de sange, a tamaduit-o; gonea duhurile necurate din oameni si alte multe minuni a facut, nu numai in viata, ci si dupa moarte, ca sa se slaveasca, printr-insa, Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamarit in veci. Amin.

 

.

 Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre îndatorirea creștinilor de a lăsa lucrul și a merge la biserică, atunci când sosește vremea

.

Aceasta vă spun eu vouă, prietenilor și fraților mei, că s-ar fi căzut ca, din zi în zi, mai mult popor să se adune la biserică, pentru ascultarea dumnezeieștilor cuvinte, iar acum, mai puțini ați venit. Dacă aș fi grăit eu de la mine, apoi ați fi făcut nevenind de loc. Dar eu vă arăt vouă voia lui Dumnezeu, pe care de o veți face, vă veți mântui. Dacă cineva aduce o scrisoare împărătească, la cetățeni, aceștia nu se uită la viața celui ce a adus-o, de este bogat sau sărac, de este drept sau păcătos, ci toți ascultă cu luare aminte cele ce se citesc, sau de nu le aude cineva, apoi întreabă pe cela ce le-a auzit. Deci, dacă atâta frică față de un domn pământean este la voi, apoi, cu cât mai mult, se cade să ascultăm, cu luare aminte aici, în biserică, unde, din partea Făcătorului puterilor cerești, vorbim noi, păcătoșii, slujitorii Săi. Drept aceea, vă rog pe voi, cei ce veniți aici, să învățați pe cei leneși ca să vină și ei la biserică. Pentru că voi ați gustat din dulceața învățăturii, iar aceia, nu. Pentru că, dacă cineva va face isteț pe cel leneș, spre cele plăcute lui Dumnezeu, mult folos va lua de la Dumnezeu. Dar, încă și despre rugăciune vă voi învăța; că printr-însa, se săvârșesc faptele cele bune. Că dacă se suia cineva către Dumnezeu, din inimă smerită, fără de răutate, apoi, ca tămâia se suie acolo. Pentru aceasta și Proorocul a zis: „Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta.” Precum tămâia este binemirositoare, când este pe foc, așa și rugăciunea, când se face din inimă aprinsă, se apropie de Dumnezeu.

Deci, veniți fraților și surorilor și ascultați această învățătură sfântă, care va fi spre mântuirea sufletelor voastre, de o veți face. Iar nefăcând-o, osânditi veți fi, pentru că n-ați ascultat pe acela ce v-a învățat. Voi n-ați mers atâta cale, cât a mers împărăteasa de la miază-zi, ca să audă înțelepciunea lui Solomon. Și, iată, aici, mai mult, decât Solomon este. Că nici pe cale lungă nu vă osteniți, nici treceți peste mare, nici nu cheltuiți averi, nici de boli nu suferiți. Că Biserica adăpostire este tuturor celor ce aleargă la dânsa. Că de ești drept, să intri, ca să nu-ți pierzi dreptatea, iar de ești păcătos, să vii, ca să te mântuiești. Pentru că eu, nu pentru mine vă îndemn pe voi, ca să veniți, că mai păcătos decât toți sunt, dar de veți asculta învățătura, veți mântui sufletele voastre. Iar, neascultând învățătura cea sfântă, cum va putea cineva a-și îndrepta sufletul său?

Că lumină este cuvântul lui Dumnezeu și, încă, lumină mai mare decât lumina cea văzută, că pe suflet luminează. De aceasta și Isaia Proorocul a zis: „Poporul cel ce ședea întru întuneric, a văzut Lumină mare”, învățătura cea adevarată. Deci, câți veniți la biserică, îndemnați și pe cei ce nu vin, și nimeni să nu zică: „Nu sunt slobod.” Să-ți aduci aminte, frate, de cei chemați la Cina cea Împărătească, și care n-au mers, unul zicând: Perechi de boi am cumpărat; altul: Mosie am dobândit, altul: Femeie mi-am luat. Și s-a mâniat, pentru aceasta, asupra lor Împăratul. Oare, nu puteți voi să dăruiți lui Dumnezeu, nici măcar un ceas? Ce greutate îți este ție, după ce vei asculta cântarea în biserică, în ziua Domnului, îndată apoi, în celelalte zile să mergi la lucrul tău? Că de s-ar împărți la biserică, o dată pe săptămână, aur și argint, sau miere sau băutură, apoi n-ați veni, oare, singuri și nechemați? Iată, aici, la biserică, totdeauna se împart cuvintele lui Dumnezeu, cele mai de preț decât aurul și mai scumpe decât pietrele cele de mult preț, mai dulci decât mierea, iar voi vă lipsiți de ele, pentru a voastră lenevire, că nu veniți la biserică, umblând cu nebăgare de seamă. Nu vă lipsiți, deci, de a voastră voie, de învățătura cea duhovnicească, prin care bine ați viețui și sufletele v-ați putea mântui, pentru Iisus Hristos, Domnul nostru, a Căruia este slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

.