Sfântul Iacov, fiul lui Zevedei, era din Betsaida Galileii, dintr-o familie de pescari și a fost frate cu Sfântul Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu, și era unul din cei doisprezece Apostoli, chemat de Domnul la ucenicie „de la vânarea peștilor”. A fost numit Iacov cel Mare, spre a-l deosebi de Apostolul cu același nume, care a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului și care s-a numit Iacov cel Mic.

La chemarea Domnului, cei doi frați au lăsat mrejele și pe tatăl lor și au urmat pe Hristos. Ei știau, ca foști ucenici ai Botezătorului, că Iisus este Mesia-Hristos și credeau în El, luând aminte la învățăturile ce ieșeau din preacurata gura Lui și fiind martori la minunile făcute de El. Și atât îi iubea Domnul, încât unuia i-a dat spre rezemare pieptul Său, iar celuilalt i-a făgăduit paharul pe care El Însuși l-a băut. Însă și ei atât L-au iubit pe Domnul și atâta râvnă au arătat față de Dânsul, încât și foc din cer au voit să pogoare peste cei ce nu credeau în El. Pe acești doi frați și pe Petru, nicidecum nu-i lăsa Mântuitorul fără să le descopere mai mult decât celorlalți Apostoli dumnezeieștile Lui taine, precum s-a petrecut pe Tabor, când a voit să-Și arate slava dumnezeirii Sale, iar, mai târziu, în Ghetsimani, când le-a descoperit, tot lor trei, taina cea adâncă a Crucii și a smereniei Sale.

Tradiția mărturisește că, după patima cea de bunavoie, după Învierea și Înălțarea Domnului la cer, după primirea Sfântului Duh, Sfântul Apostol Iacov a fost în Spania și în alte părți și, acolo, a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu și că s-a întors la Ierusalim, învățând cu toată îndrăzneala că Iisus este adevăratul Mesia, Mântuitorul lumii.

Aceasta văzând-o, păgânii s-au pornit cu mânie mare și au îndemnat pe Irod Agripa (41-44) să ridice prigoană asupra Bisericii lui Hristos, iar pe Iacov să-l ucidă. Deci, Irod a pus mâna pe câțiva din fruntașii Bisericii, ca să-i piardă și a ucis pe Iacov, fratele lui Ioan, cu sabia, iar pe Petru l-au închis în temniță. Și, spune tradiția, că, după tăiere, ucenicii Sfântului Iacov, luând trupul învățătorului lor, după dumnezeiasca povățuire, l-au dus în Spania, unde și până acum, la mormântul lui de la Compostella, săvârșesc minuni, întru slava lui Iisus Hristos Dumnezeu, Cel ce este slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, de toată făptura, în veci.

Întru această zi, cuvânt despre ascultarea de părinți

In zilele lui Teodosie cel Mare (379-395) era in Constantinopol un om, cu numele Iulian, imbunatatit cu viata si foarte bogat in tineretile lui. Si avea un singur fiu, numit Teofil. Iar la batranete a saracit mult si, neavand cele de nevoie pentru trup, a zis fiului sau: „Fiul meu, iata, dupa cum vezi, eu sunt neputincios, si atata de sarac, incat nu am cu ce sa te hranesc si nici cu ce sa-mi petrec viata mea. Dar vreau sa te rog pe tine ca sa-mi faci o voie, pentru ca sa ma usurez si eu, smeritul, sa te invrednicesti, pentru ascultarea ta, de fericirea cereasca.” Iar acela a zis: „Spune-mi tata, orice poftesti si eu te voi asculta la lucrurile cele cuviincioase.” I-a zis lui batranul: „Fericitul Avraam avea un fiu din fagaduinta si s-a dus la munte, ca sa-l junghie, si acela nu s-a dat inapoi, ci, si lemnele le purta cu bucurie, cu osardie purtand urma tatalui sau. Si nu numai aceasta ci si multi altii au ascultat pe parintii lor. Asa fa si tu, fiule preaiubite, asculta porunca mea si nadajduiesc de la Dumnezeu, cel iubitor de oameni, ca nu te vei necaji pentru aceasta.”. Deci i-a zis lui Teofil: „Au voiesti si tu sa ma omori?” Iar tatal a raspuns: „Sa nu fie fiule, ca sa fac o faradelege ca aceasta; ci o porunca sa-mi implinesti, sa primesti sa te vand ca pe un rob al meu, ca sa-mi usurez batranetile mele si sa nu umblu cerand, ca un sarac lipsit. Si milostivul Dumnezeu va face mila cu tine pentru bunatatea aceasta, ca sa-ti dea tie bogatie nemasurata intru aceasta lume, iar sufletul tau sa-l odihneasca in sanurile lui Avram. Si inca a doua porunca sa o pazesti, pana in ceasul mortii tale: de vei avea un lucru sau o slujba, la care te va trimite domnul tau, sa-ti aduci aminte ca sa te duci mai intai la Sfanta Liturghie, cand este vremea, apoi, iarasi, du-te la slujba ta, dupa sfarsitul Liturghiei. De asemenea, sa ai catre Preasfanta Fecioara multa evlavie. Si daca vei face asa, te va izbavi Domnul de la o mare si nesuferita furtuna.” Iar acela a raspuns: „Dupa cum voiesti, parintele meu, asa fa.”

Deci, a doua zi, a vandut Iulian pe fiul sau unui dregator al palatului, Constantin cu numele. Acesta tinea mult la tanar, pentru multa lui ascultare, pentru infranarea si pazirea curatiei si smerenia lui, pentru frumusetea fetii lui, pentru cunostinta si invatatura lui. Si il insotea totdeauna la plimbare si la masa, pentru ca-l slujea cu sarguinta. Deci, intr-una din zilele acelea, ducandu-se la palatul imparatesc, domnul sau a uitat acasa un hrisov cu insemnari de seama si l-a trimis pe Teofil sa alerge, in graba, sa-l aduca. Iar tanarul a alergat, pe cat a putut, si, intrand in camara dregatorului cu indrazneala a luat hrisovul. In ceasul acela, insa, acolo, femeia dregatorului se desfrana cu un rob al ei, iar tanarul n-a cautat la ei, in graba lui. Insa ticalosii aceia, care au facut pacatul, au cugetat rele asupra lui. Deci, venind dragatorul, i-a zis lui femeia: „Pentru aceasta ai cumparat pe nerusinatul de rob, ca sa vina in pat sa se desfraneze cu mine? Ca daca n-as fi strigat ca sa-mi ajute cutare, lua cinstea mea paganul acela. Au sunt de neam prost si nenorocit, de m-ai defaimat? Asa ma jur pe parintii mei si pe mantuirea sufletului meu, de nu voi vedea maine taiat capul intru tot indraznetului si al obraznicului robului aceluia, nu stau nici un ceas mai mult in casa ta, ci ma despart de tine si imi iau zestrea mea.” Acestea auzindu-le, dregatorul s-a maniat asupra robului si a fagaduit sa-i faca voia ei.

Si, a doua zi, s-a intalnit in palat cu judecatorul cetatii si i-a zis: „Maine de dimineata iti trimit pe rob al meu, sa-i tai capul lui, si sa-l pui intr-o panza, sa-l pecetluiesti si sa mi-l trimiti”. Iar judecatorul a zis: „Eu nu fac nedreapta judecata, trebuie sa marturiseasca trei oameni, in scris, ca este vrednic de moarte, ca sa-l omor.” Atunci, dregatorul a zis inaintea a trei martori: „Am cumparat un rob tanar si acela a silit pe doamna mea, ca sa doarma cu dansa.” Acestea zicand, a luat marturie scrisa si asa a primit judecatorul ca sa-l omoare. Deci, cand s-a facut ziua, a strigat dregatorul pe acel nevinovat, zicandu-i lui: „Du-te la judecator si ii spune lui ca il felicit si sa-mi trimita raspuns.” Si Teofil ducandu-se, a trecut pe langa o biserica a Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu, in care se slujea. Atunci si-a adus aminte de parinteasca porunca si, intrand in biserica aceea, a ramas pana la incheierea slujbei.

Deci, robul cel rau, acela care se desfranase cu femeia dregatorului, vazand ca a zabovit judecatorul ca sa trimita capul lui Teofil, a zis dregatorului: „Sa ma duc eu sa-l aduc, daca puruncesti.” Iar acela a zis lui: „Du-te.” Si acesta, alergand, ca si cand ar fi vrut sa ia o comoara de mult pret si ajungand la casa judecatorului, a intrat, felicitandu-l pe dansul, in numele dregatorului. Dar acolo sta ascuns calaul, cu sabia ascutita, si i-a taiat capul lui indata. Si, spalandu-l, l-a infasurat intr-o panza. Iar, cand a vrut sa-l pecetluiasca, iata, a ajuns si robul cel credincios si fara de viclesug, dupa ce s-a ispravit Liturghia. Si, felicitand pe judecator, a luat de la dansul capul pecetluit intr-un sort, nestiind ce are inauntru.

Cand s-a intors la stapanul sau, toti s-au minunat si, mai ales doamna lui; ca l-au trimis sa-i taie capul, iar el s-a intors sanatos. Si, intrebandu-l pe dansul ce a adus acela a raspuns, zicand: „Dupa cum mi-ai poruncit, doamne al meu, am felicitat pe judecator si, indata, mi-a dat lucrul acesta, sa ti-l aduc: eu nu stiu ce este inauntru.” Deci, luandu-l si descopecetluindu-l, au aflat capul desfranatului. Iar, desfranata s-a ingrozit si a ramas fara glas mult timp. Apoi, dupa ce si-a venit in mintea ei, a inteles judecata cea dreapta a lui Dumnezeu. Si, fiindu-i frica, ca nu cumva, sa patimeasca ceva asemenea si ea, ca o pricinuitoare a raului, a plans din toata inima si a marturisit cu indrazneala faradelegea ei, zicand: „Domnul meu, eu ticaloasa si nenorocita sunt pricina raului acestuia. Si ma tem sa nu patimesc, cumva, dupa lucrurile mele, ca nu este lucru ascuns, cum zice glasul Domnului, care sa nu se faca aratat. Iata, sunt astazi trei ani si jumatate de cand fac pacatul acesta, cu robul tau cel omorat si tu n-ai stiut, iar robul acesta tanar este curat si pacat nicidecum nu a facut, ci, cu nedreptate l-am defaimat, ticaloasa. Pentru aceasta, Domnul cel drept a iubit dreptatea, dand fiecaruia dupa lucrurile lui. Deci, iarta-ma pe mine, domnul meu, pentru indurarile lui Dumnezeu, ca de astazi, inainte nu-ti voi mai gresi tie.”

Si au luat toti frica si spaima, slavind pe Domnul cel iubitor de oameni, ca niciodata nu trece cu vederea pe cela ce face voia Lui. Atunci, dregatorul a intrebat pe Teofil, sa-i spuna toate cele despre dansul, adica petrecerea lui si faptele lui cele bune. Si acela i-a povestit despre bunul neam, cel mai dinainte al tatalui sau, si saracia cea mai de pe urma, despre ascultarea pe care a facut-o, de s-a vandut ca rob, ca sa hraneasca pe tatal lui cel batran si despre porunca pe care i-a dat-o, ca sa se duca la Sfanta Liturghie si celelalte. Iar dregatorul, acestea auzindu-le, l-a luat pe dansul nu ca pe un rob, ci ca pe un fiu al lui adevarat, mancand impreuna cu dansul si impreuna petrecand. Si nu numai aceasta, ci si mostenitor l-a scris, la toata averea lui.

Pentru aceasta, si noi iubitilor, sa ne tememe de judecata lui Dumnezeu si sa ne ducem la biserica si sa stam cu frica si cu cutremur pana la sfarsitul Liturghiei, ca si cum am vedea cu ochii cei trupesti pe Insusi Stapanul Hristos, care va sa ne judece pe noi, in ziua cea infricosatoare a invierii celei de obste; si sa nu iesim afara pana nu se va sfarsi slujba, si nici sa nu indrazneasca cineva sa vorbeasca in biserica. Iar acela care iese din biserica, fara de mare nevoie, sau va vorbi de grijile trupesti, se aseamana lui Iuda, care s-a sculat de la Cina cea de Taina si, ca un nemultumitor, s-a dus si l-a vandut le Hristos.

.Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre un tânăr izbăvit de la moarte

Ne-a spus noua ava Paladie: „Un oarecare om a fost prins facand furtisag si, dupa lege fiind pedepsit, graia ca si altul a fost tovaras cu el.

Deci, acela de care zicea hotul era un tanar, ca de douazeci de ani. Si au fost mult batuti amandoi, iar tanarul graia: N-am facut furtisag si nici n-am fost cu el. Si mult chinuindu-i pe dansii, i-au osandit ca sa-i spanzure pe lemn. Si, daca au ajuns la locul osandirii, au vrut ostasii dregatorului sa-l spanzure intai pe cel tanar. Iar tanarul s-a inchinat ostasilor, zicand: Va rog, pentru Domnul, intoarceti-ma spre rasarit, ca sa iau aminte la Cel rastignit. Au grait lui ostasii: „Pentru ce graiesti aceasta? A raspuns lor tanarul: Domnii mei, am numai sapte luni, eu, ticalosul de cand am luat Sfantul Botez si m-am facut crestin. Si, auzind aceasta, ostasii au lacrimat pentur tanar. Iar, batranul, auzind a racnit foarte si a zis ostasilor: La Serapis si la Cronos, faceti-ma pe mine a lua aminte. Atunci, afland ostasii credinta cea rea a batranului, au lasat pe tanar si l-au spanzurat pe batran. Si, spanzurand ei pe batran, iata un ostas calare, trimis de la dregator a venit degraba, cu porunca de a nu spanzura pe tanar, ci a-l aduce la curtea imparateasca.

Si s-a facut bucurie mare ostasilor si tuturor celor ce erau de fata si l-au dus pe el inaintea divanului si l-a slobozit pe el imparatia. Iar tanarul, afland de izbavire, cand nu mai nadajduia, indata s-a dus si s-a facut calugar. Iar aceasta am scris-o, sa-mi fie, si mie si voua, de folos ca sa cunoastem ca stie Dumnezeu a-i izbavi din napasta pe cei binecredinciosi. Caruia este slava acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ignatie Briancianinov

– https://romanortodox.info/pomenirea-sfantului-ignatie-briancianinov/

“La Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse consacrat mileniului de la creştinarea Rusiei (iunie 1988, Lavra Serghiev Posad), Sfântul Ierarh Ignatie a fost alăturat la ceata sfinţilor. De la această dată moaştele sale odihnesc în biserica Mântuitorului din mănăstirea Tolgsk-Vedenski din oraşul Iaroslavl.

“Flaut duhovnicesc” a fost numit el în troparul închinat lui. Viaţa sa aminteşte istoria vechilor Paterice. S-a născut la 6 februarie 1807 în satul Pokrovskoie, gubernia Vologda, în familia unui demnitar înstărit. Din copilărie îi plăcea să citească cărţi duhovniceşti. De la vârsta de 15 ani începe să viseze la viaţa monahicească şi la intrarea în mănăstire, dar este trimis de către tatăl său la Şcoala superioară de inginerie militară de la Sankt-Petersburg. La examen era de faţă şi viitorul împărat, marele cneaz Nicolai Pavlovici. Înfăţişarea nobilă a tânărului şi cunoştinţele sale strălucite l-au interesat pe marele cneaz, care l-a invitat la palatul Anicikov, reşedinţa sa. Din acest timp Brianceaninov devine pensionarul marelui cneaz.

Era primul la toate ştiinţele. Puţini însă erau cei care bănuiau ce se petrece în tainiţele sufletului viitorului inginer militar. “Au trecut aproape doi ani de preocupaţii lumeşti – îşi amintea el – în sufletul meu s-a născut şi a crescut o pustietate îngrozitoare, a apărut foamea şi dorul neostenit după Dumnezeu. Am început să deplâng nepăsarea mea, acea uitare şi delăsare a credinţei la care ajunsesem, pacea fericită pe care o pierdusem, acea deşertăciune ce mă cotropise şi care mă apăsa, mă înfricoşa, mă umplea de sentimentul părăsirii, al lipsei de viaţă!“

Era tânguirea sufletului ce se îndepărtase de adevărata sa viaţă – Dumnezeu.

Cugetările la ştiinţele studiate de el cu asiduitate în şcoală l-au adus în pragul deznădejdii:
“Întrebam ştiinţele: “Ce bunuri îi daţi voi omului? Omul este veşnic, şi bunurile sale se cuvine să fie veşnice. Arătaţi-mi acele bunuri veşnice, acea bogăţie veritabilă, pe care aş putea s-o iau în cealaltă lume! Până acum am văzut numai cunoştinţe, ca să zic aşa, împrumutate, la nivel terestru, ne mai fiind bune la nimic după despărţirea sufletului de trup… Ştiinţelor! Daţi-mi, dacă sunteţi în stare, ceva veşnic, pozitiv, daţi-mi ceva inalienabil şi adevărat, ceva vrednic de a fi numit proprietate a omului!” – Ştiinţele tăceau.

În această perioadă Brianceaninov frecventa casa prezidentului Academiei de Arte, Alexei Olenin, unde, conform tradiţiei, se adunau dintotdeauna scriitorii, artiştii, savanţii.

Aici el se întâlnea cu Puşkin, Gnedici, Krîlov, îşi citea compoziţiile sale rămase nouă necunoscute. Dar slava unui scriitor nu-l interesa. Literatura laică ce prospera în societatea cultivată, voit sau ne voit era în opoziţie cu Biserica. Gogol a afirmat că literatura ar trebui să fie “o treaptă nevăzută spre creştinism” – dar în ansamblu literatura rusă n-a mers pe această cale.

Dacă în “artistism”, după cum socoteau Sfinţii Părinţi, aproape negreşit se ascunde păcătoşenia, de aceasta se fac vinovate falsele tradiţii multiseculare. Ştiinţa pătrundea în lume, literatura în suflet, şi dacă el (sufletul) nu era temeinic apărat de credinţa în adevăratul Dumnezeu, atunci el se degrada şi pierea. Pierea de “frumuseţurile” neobişnuite şi de rezultatele extraordinare.

Literatura şi ştiinţa slujeau aceleiaşi tendinţe de respingere a omului de la Hristos, a fărâmiţării sufletului, a împrăştierii şi distrugerii tuturor puterilor sufleteşti ale omului, în loc de a le reuni laolaltă.
După cum observa Sfântul Ierarh Ignatie “talentul omenesc în toată puterea şi frumuseţea sa nefericită s-a dezvoltat mai ales în direcţia reprezentării răului; în reprezentarea binelui el apare îndeobşte slab, palid, nefiresc.”

Pentru ca scriitorul să poată deosebi “lumina” de “întuneric”, Sfântul Ierarh Ignatie îl îndruma să-i citească pe Sfinţii Părinţi. “Optsprezece veacuri în glasul lor – scria el în eseul autobiografic “Plângerea mea” (1847) – mărturisesc unanim unicitatea învăţăturii dumnezeieşti!”

Împreună cu colegul său Mihail Cihacev, viitorul ierarh lua parte la slujbele de la catedrala Kazanskaia şi vizita adesea metocul mănăstirii Valaam. În căutările lor duhovniceşti ei au fost ajutaţi foarte mult şi de călugării de la Lavra Sfântului Alexandrii Nevski. “Dimitrie Brianceaninov –scrie biograful său – devenise în suflet un adevărat ascet, înconjurându-se de scrierile Sfinţilor Părinţi, pe care le recitea cu pasiune.”

După terminarea şcolii a început lupta pentru demisie. Împotriva lui s-a ridicat întreaga conducere împreună cu marele cneaz şi cu împăratul Nicolai Pavlovici (era în 1826). A fost chemat la palatul Mihailovski, unde i s-a propus orice slujbă şi orice post în regimentul de gardă, Brianceaninov însă o ţinea una şi bună, zicând că el voieşte să se ducă la mănăstire.

“Mai onorabil e să-ţi salvezi sufletul, rămânând în lume” – a remarcat marele cneaz. “A rămâne în lume şi a dori să te mântuieşti – răspundea tânărul ofiţer – e totuna cu a nimeri în foc şi a dori să nu arzi“. A fost trimis totuşi să slujească în cetatea Dinaburg. Aici el îşi petrecea timpul în singurătate, bolind şi corespondând cu ieromonahul Leonid (Nagolkin), viitorul stareţ de la Optino, cu care făcuse cunoştinţă în Lavră. După convorbirea cu el, Brianceaninov scria: “Părintele Leonid mi-a smuls inima… îl voi urma pe stareţ şi mă voi preda lui cu tot sufletul”.

În cele din urmă sănătatea lui s-a înrăutăţit într-atât încât în 1827 demisia i-a fost acceptată. Asta s-a întâmplat fără ştirea părinţilor, care, aflând vestea, au încetat de a-i mai trimite vreun ajutor bănesc şi au rupt orice relaţie cu el.

Rămânând fără mijloace financiare, a sosit la Petersburg în straie ţărăneşti şi de acolo s-a îndreptat spre mănăstirea Sfântul Alexandru Svirski, aflată pe malul lacului Ladoga. Acolo vieţuia pe atunci părintele Leonid. În 1829 s-a aflat un timp la Pustia Optino.

În 1831 Brianceaninov a primit schima mică în catedrala învierii din Vologda, luând numele de Ignatie în cinstea Sfântului Mucenic Ignatie Purtătorul de Dumnezeu.

La data de 4 iulie, în acelaşi an, a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. În 1832 a fost numit egumen al mănăstirii Lopotov. La l ianuarie 1834, din dispoziţia Sinodului egumenul Ignatie a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi trimis din ordinul împăratului la Pustia Serghievo, nu departe de Sankt – Petersburg. Aici a petrecut 23 de ani.

Împovărat de nenumărate sarcini gospodăreşti, Brianceaninov a găsit totuşi timp să se ocupe şi de scris. Aici, în Pustia Serghievo au fost create majoritatea operelor sale, inclusiv monumentalul “Patericon”.

Exprimarea în scris era pentru el o necesitate duhovnicească. “Scrierile lui purtau pecetea harului divin. El scria atunci când slovele dumnezeieşti se atingeau de urechea lui fină, când în inima lui răsăreau cuvintele trimise de Dumnezeu” – stă scris în Viaţa compusă la canonizarea lui.

În articolul “Păstorul creştin şi artistul creştin” Sfântul Ierarh Ignatie scrie: “Când talentul îşi însuşeşte caracterul evanghelic, acest proces fiind la început însoţit de trudă şi luptă lăuntrică, atunci artistul este iluminat de sus, numai atunci el poate să grăiască cu sfinţenie, să psalmodieze cu sfinţenie, să picteze cu sfinţenie.”

Ale sale “Experienţe ascetice” au fost primite cu dragoste în cele mai austere şi îmbunătăţite mănăstiri – în Pustia Sarovului, Pustia Optino, în Lavra Sfânta Treime de la Serghiev Posad ş.a.

La sfântul Munte Athos, scrierile Episcopului Ignatie au trezit o admiraţie plină de evlavie faţă de autorul lor. În scurt timp ele au fost recunoscute în toate eparhiile ca unul din cele mai bune îndreptare pentru viaţa duhovnicească, în afară de asta scrisorile lui se îndreptau către toate colţurile Rusiei – multe din ele fiind scrise cu o adevărată măiestrie.

Sfântul Ierarh Ignatie era cu totul lipsit de conştiinţa trufaşă că este scriitor. Scrierile sale el le considera ca aparţinând patrimoniului Bisericii.

Ca urmare a climei neprielnice, Sfântul Ierarh Ignatie era mereu bolnav. Iarna anului 1847 şi-a petrecut-o în chilie, dar aproape in fiecare zi era văzut la masa de scris. În primăvară a cerut să fie slobozit din funcţia de egumen, dar nu i s-a acordat decât un concediu de un an. În 1847 soseşte la mănăstirea Nicolo-Babaievski de pe Volga, unde, în mijlocul unei naturi minunate şi-a mai întărit sănătatea. În 1856 vine la Pustia Optino, intenţionând să-şi clădească o chilie la schit pentru a se închide în tăcere pentru tot restul vieţii. Din nou n-a fost lăsat la odihnă, în data de 27 octombrie 1857 arhimandritul Ignatie este sfinţit episcop al Kaukazului. În noiembrie este chemat de către împărăteasa Alexandra Fedorovna, care i-a înmânat o panaghie împodobită cu briliante şi rubine în amintirea împăratului defunct. Noul episcop părăseşte Pustia Serghievo neavând nici măcar bani de drum – nu agonisise nimic. A fost nevoit să se împrumute de la o persoană particulară.

În ianuarie 1858 soseşte la Stavropol. Eparhia s-a dovedit a fi într-o stare deplorabilă. A trebuit să ia fotul de la început.

În 1861 se îmbolnăveşte grav şi devine clar că trebuie sa părăsească definitiv tărâmul de activitate pastorală. Se mută cu traiul în mănăstirea Nicolo-Babaievski.

Văzând că mănăstirea este săracă – în casa de bani erau doar 60 de ruble – el îşi vinde panaghia, cadoul împărătesei, cu 30 de mii de ruble, donând aceşti bani pentru nevoile mănăstireşti. În ultimii săi ani Sfântul Ierarh Ignatie se ocupa, de lecuirea propriilor boale, cât şi a ţăranilor suferinzi veniţi din tot ţinutul; renovează, şi în exterior şi în interior, chinovia modestă şi tihnită, care începuse pe vremea lui să primească tot mai mulţi pelerini; pregăteşte pentru tipar Patericul şi scrie câteva lucrări noi.

Articolele, tratatele, predicile şi scrisorile sale din ultima perioadă conţin o uimitoare bogăţie a gândirii, iluminată dinăuntru de un sentiment viu al iubirii duhovniceşti.

Episcopul Ignatie a adormit în linişte şi pace, la ceasul rugăciunii, în data de 30 aprilie 1867.

Cu toate că majoritatea scrierilor sale este destinată monahilor, în general însă ele sunt adresate, după cum arată el însuşi în prefaţa la volumul IV – “tuturor creştinilor pravoslavnici, dornici să se familiarizeze cu viaţa ascetică după cugetul Sfinţilor Părinţi, după cugetul Bisericii”. El a găsit de cuviinţă “să înfăţişeze societăţii creştine un rezumat al viziunii sale asupra Pământului Făgăduinţei”, adică a mănăstirii veşnice a sufletului.

În veacul de acum lumea sortită pieirii şi fizic şi duhovniceşte, literalmente imploră mântuirea.

Toată lumea cunoaşte actuala criză ecologică, care este urmarea crizei spirituale a omenirii ajunsă la apogeul prăbuşirii sale sufleteşti. După cum spunea ieromonahul Serafim Rose în 1982: “Vizitatorul din orice ţară a secolului al XIX-lea, uitându-se la programele noastre de televiziune, la atracţioanele, reclamele, filmele şi muzica noastră – aproape la fiece aspect al culturii noastre moderne – ar crede că a nimerit în ţara unor smintiţi, care au pierdut orice contact cu realitatea cotidiană.” De multe secole, forţele întunericului ce pregătesc venirea Antihristului se folosesc cu abilitate de slăbiciunile naturii omeneşti, convingându-ne că în aceasta lume e bine sa trăim lejer, necugetat, “frumos” şi “fericit”. Şi cum ar trebui de fapt să trăim? Răspunsurile au fost date demult în scrierile unor astfel de scriitori ca Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov. Această literatură trebuie să fie citită anume astăzi.”

O lucrare de căpătâi, foarte folositoare pentru vremurile pe care le trăim, este cartea ”Despre înșelare”

“La Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse consacrat mileniului de la creştinarea Rusiei (iunie 1988, Lavra Serghiev Posad), Sfântul Ierarh Ignatie a fost alăturat la ceata sfinţilor. De la această dată moaştele sale odihnesc în biserica Mântuitorului din mănăstirea Tolgsk-Vedenski din oraşul Iaroslavl.

“Flaut duhovnicesc” a fost numit el în troparul închinat lui. Viaţa sa aminteşte istoria vechilor Paterice. S-a născut la 6 februarie 1807 în satul Pokrovskoie, gubernia Vologda, în familia unui demnitar înstărit. Din copilărie îi plăcea să citească cărţi duhovniceşti. De la vârsta de 15 ani începe să viseze la viaţa monahicească şi la intrarea în mănăstire, dar este trimis de către tatăl său la Şcoala superioară de inginerie militară de la Sankt-Petersburg. La examen era de faţă şi viitorul împărat, marele cneaz Nicolai Pavlovici. Înfăţişarea nobilă a tânărului şi cunoştinţele sale strălucite l-au interesat pe marele cneaz, care l-a invitat la palatul Anicikov, reşedinţa sa. Din acest timp Brianceaninov devine pensionarul marelui cneaz.

Era tânguirea sufletului ce se îndepărtase de adevărata sa viaţă – Dumnezeu.

În această perioadă Brianceaninov frecventa casa prezidentului Academiei de Arte, Alexei Olenin, unde, conform tradiţiei, se adunau dintotdeauna scriitorii, artiştii, savanţii.

Literatura şi ştiinţa slujeau aceleiaşi tendinţe de respingere a omului de la Hristos, a fărâmiţării sufletului, a împrăştierii şi distrugerii tuturor puterilor sufleteşti ale omului, în loc de a le reuni laolaltă.
După cum observa Sfântul Ierarh Ignatie “talentul omenesc în toată puterea şi frumuseţea sa nefericită s-a dezvoltat mai ales în direcţia reprezentării răului; în reprezentarea binelui el apare îndeobşte slab, palid, nefiresc.”

Pentru ca scriitorul să poată deosebi “lumina” de “întuneric”, Sfântul Ierarh Ignatie îl îndruma să-i citească pe Sfinţii Părinţi. “Optsprezece veacuri în glasul lor – scria el în eseul autobiografic “Plângerea mea” (1847) – mărturisesc unanim unicitatea învăţăturii dumnezeieşti!”

Împreună cu colegul său Mihail Cihacev, viitorul ierarh lua parte la slujbele de la catedrala Kazanskaia şi vizita adesea metocul mănăstirii Valaam. În căutările lor duhovniceşti ei au fost ajutaţi foarte mult şi de călugării de la Lavra Sfântului Alexandrii Nevski. “Dimitrie Brianceaninov – scrie biograful său – devenise în suflet un adevărat ascet, înconjurându-se de scrierile Sfinţilor Părinţi, pe care le recitea cu pasiune.”

“Mai onorabil e să-ţi salvezi sufletul, rămânând în lume” – a remarcat marele cneaz. “A rămâne în lume şi a dori să te mântuieşti – răspundea tânărul ofiţer – e totuna cu a nimeri în foc şi a dori să nu arzi“. A fost trimis totuşi să slujească în cetatea Dinaburg. Aici el îşi petrecea timpul în singurătate, bolind şi corespondând cu ieromonahul Leonid (Nagolkin), viitorul stareţ de la Optino, cu care făcuse cunoştinţă în Lavră. După convorbirea cu el, Brianceaninov scria: “Părintele Leonid mi-a smuls inima… îl voi urma pe stareţ şi mă voi preda lui cu tot sufletul”.

În 1831 Brianceaninov a primit schima mică în catedrala învierii din Vologda, luând numele de Ignatie în cinstea Sfântului Mucenic Ignatie Purtătorul de Dumnezeu (Ignatie Teoforul).

Exprimarea în scris era pentru el o necesitate duhovnicească. “Scrierile lui purtau pecetea harului divin. El scria atunci când slovele dumnezeieşti se atingeau de urechea lui fină, când în inima lui răsăreau cuvintele trimise de Dumnezeu” – stă scris în Viaţa compusă la canonizarea lui.

Sfântul Ierarh Ignatie era cu totul lipsit de conştiinţa trufaşă că este scriitor. Scrierile sale el le considera ca aparţinând patrimoniului Bisericii.

Ca urmare a climei neprielnice, Sfântul Ierarh Ignatie era mereu bolnav. Iarna anului 1847 şi-a petrecut-o în chilie, dar aproape în fiecare zi era văzut la masa de scris. În primăvară a cerut să fie slobozit din funcţia de egumen, dar nu i s-a acordat decât un concediu de un an. În 1847 soseşte la mănăstirea Nicolo-Babaievski de pe Volga, unde, în mijlocul unei naturi minunate şi-a mai întărit sănătatea. În 1856 vine la Pustia Optino, intenţionând să-şi clădească o chilie la schit pentru a se închide în tăcere pentru tot restul vieţii. Din nou n-a fost lăsat la odihnă, în data de 27 octombrie 1857 arhimandritul Ignatie este sfinţit episcop al Kaukazului. În noiembrie este chemat de către împărăteasa Alexandra Fedorovna, care i-a înmânat o panaghie împodobită cu briliante şi rubine în amintirea împăratului defunct. Noul episcop părăseşte Pustia Serghievo neavând nici măcar bani de drum – nu agonisise nimic. A fost nevoit să se împrumute de la o persoană particulară.

În ianuarie 1858 soseşte la Stavropol. Eparhia s-a dovedit a fi într-o stare deplorabilă. A trebuit să ia fotul de la început.

În 1861 se îmbolnăveşte grav şi devine clar că trebuie sa părăsească definitiv tărâmul de activitate pastorală. Se mută cu traiul în mănăstirea Nicolo-Babaievski.

Articolele, tratatele, predicile şi scrisorile sale din ultima perioadă conţin o uimitoare bogăţie a gândirii, iluminată dinăuntru de un sentiment viu al iubirii duhovniceşti.

Episcopul Ignatie a adormit în linişte şi pace, la ceasul rugăciunii, în data de 30 aprilie 1867.

Cu toate că majoritatea scrierilor sale este destinată monahilor, în general însă ele sunt adresate, după cum arată el însuşi în prefaţa la volumul IV – “tuturor creştinilor pravoslavnici, dornici să se familiarizeze cu viaţa ascetică după cugetul Sfinţilor Părinţi, după cugetul Bisericii”. El a găsit de cuviinţă “să înfăţişeze societăţii creştine un rezumat al viziunii sale asupra Pământului Făgăduinţei”, adică a mănăstirii veşnice a sufletului.

În veacul de acum lumea sortită pieirii şi fizic şi duhovniceşte, literalmente imploră mântuirea.

Toată lumea cunoaşte actuala criză ecologică, care este urmarea crizei spirituale a omenirii ajunsă la apogeul prăbuşirii sale sufleteşti. După cum spunea ieromonahul Serafim Rose în 1982: “Vizitatorul din orice ţară a secolului al XIX-lea, uitându-se la programele noastre de televiziune, la atracţioanele, reclamele, filmele şi muzica noastră – aproape la fiece aspect al culturii noastre moderne – ar crede că a nimerit în ţara unor smintiţi, care au pierdut orice contact cu realitatea cotidiană.” De multe secole, forţele întunericului ce pregătesc venirea Antihristului se folosesc cu abilitate de slăbiciunile naturii omeneşti, convingându-ne că în aceasta lume e bine sa trăim lejer, necugetat, “frumos” şi “fericit”. Şi cum ar trebui de fapt să trăim? Răspunsurile au fost date demult în scrierile unor astfel de scriitori ca Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov. Această literatură trebuie să fie citită anume astăzi.”