Sfântul Mucenic Evpsihie a fost din Cezareea Capadochiei și a trăit pe vremea împărăției lui Iulian, cel lepădat de credință. Născut și crescut din părinți credincioși, de bun neam și mari dregători în cetate, fericitul acesta și-a petrecut viața în dreapta credință și în fapte bune, ajutând pe săraci, având înțelepciune și viață neîntinată, încât traiul său era o pildă vie de creștinească viețuire.

În acest timp, împăratul Iulian silea, prin amenințări și chinuri pe „galileeni”, așa numea el pe creștini, să se lepede de Hristos și să se închine idolilor; și nenumărați creștini erau, uciși, rămânâd neclintiți în credința lor.

Auzind acestea și văzând mulțimea de păgâni din Cezareea, mergând să aducă jertfe la praznicul idolilor, din capiștea cetății, îndată după săvârșirea nunții sale legiuite, Evpsihie s-a umplut de râvnă pentru Domnul și, luând cu sine mulțime de creștini, s-a dus și a sfărâmat idolii, iar capiștea idolească a dărâmat-o până în temelie. Fapta aceasta a mâniat cumplit pe Iulian, iar Evpsihie, cunoscând pătimirile ce îl așteptau, a împărțit averile lui săracilor și se pregătea pentru muceniceasca nevoință, în postiri și în rugăciuni petrecând.

Deci, a poruncit împăratul ca pe toți cetățenii vinovați să-i prindă, pe unii să-i ucidă, iar pe alții în surghiun să-i trimită, iar averile lor să le jefuiască și, încă și averile bisericilor din cetate să le ia, iar pe clerici să-i trimită la oaste. S-a luat apoi, cetății numele ei împărătesc de Cezareea, încât cu numele ei cel dinainte, să se numească cât, și printre sate să fie numărată. A pus dajdie mare și pe capul creștinilor locuitori ai cetății, până ce vor ridica iarăși capiștea cea dărâmată, a dumnezeilor păgâni. Iar pe Evpsihie, ca pe un pricinuitor al acestei fapte, a poruncit să-l chinuiască și la idoleasca jertfă să-l silească. Însă, ostașul lui Hristos, nicidecum nu s-a supus, ci cu bărbăție, rămânea la mărturisirea lui Hristos. Și l-au spânzurat de un lemn și l-au strujit cu piepteni de fier, apoi, după multe chinuri, cu sabia i-au tăiat capul.

Și s-ar fi împlinit toate celelate porunci, dacă Iulian împăratul, n-ar fi pierit în războiul cu perșii. Drept aceea, după moartea împăratului, poporul din Cezareea a zidit o preafrumoasă biserică în cetate, deasupra mormântului cu oasele Sfântului Mucenic Evpsihie, spre slava lui Hristos Dumnezeu, Cel împreună slăvit cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

 

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Pafnutie pustnicul, despre un tâlhar mântuit

.

A fost un barbat pustnic, in partile Eracliei Tebaidei, anume Pafnutie, despre care multi spun lucruri bune. Acesta, dar, dupa multe osteneli ale sale, se ruga lui Dumnezeu sa-i arate cu care sfinti este asemenea. Iar ingerul Domnului i s-a aratat lui si i-a zis: „Asemenea esti cu fluierarul din cetate.” Deci, el mergand cu osardie la dansul, il intreba: „Cine esti tu si ce fel de viata ai ?” Iar el a zis: „Om pacatos, betiv si desfranat sunt.” Inca mai spunea ca, nu prea de mult, venise de la talharit. Dar Pafnutie il intreba daca a facut el, vreodata, vreun lucru bun. Iar el i-a zis lui: „Nici un lucru bun nu am facut, fara numai ca, pe cand eram talhar, afland ceilaiti talhari o fecioara si voind sa o batjocoreasca, eu am scapat-o pe ea de dansii si am dus-o, noaptea, petrecand-o pana la casa ei. Inca, alta data, iarasi, am aflat o femeie foarte frumoasa, ratacind prin pustie si plangand, si am intrebat-o de pricina plansului ei, iar ea mi-a zis: ‘Nimic sa nu ma intrebi pe mine, ticaloasa, ci, ca pe o roaba a ta, unde voiesti, acolo ma duci, caci barbatul meu, de multe ori, a fost batut, pentru o datorie de trei sute de galbeni si in temnita l-au inchis si mi s-au vandut trei copii ca robi. Iar eu umblu, din loc in loc, si acum ratacesc prin pustia aceasta, ca, de multe ori, ma gaseau si ma bateau. Si, iata, acum sunt trei zile, de cand n-am gustat nimic prin pustia aceasta’. Deci, mi s-a facut mila de dansa si, ducand-o la pestera mea, cea din pustie, i-am dat ei trei sute de galbeni si am petrecut-o pana la cetatea ei si am slobozit-o din datorie pe dansa cu barbatul si cu copiii ei.”

Iar, după aceea, a zis Pafnutie către dânsul: „Mie, fiule, nu mi s-a întâmplat nici un lucru ca acesta, afară de ostenelile vieții mele. Că, vezi că sunt slăbit pentru nevoință, că nu în lene mi-am petrecut viața mea, însă mi-a descoperit mie Dumnezeu, despre tine, că prin nimic nu ești mai prejos, decât mine, în fapte. Deci, de vreme ce nu puțină grijă are Dumnezeu de tine, fiule să nu faci nedreptate sufletului tău”. Iar, el, îndată lepădând fluierul, cântările cele de fluier le-a schimbat în cântări duhovnicești și, mergând după stareț, în pustie, a petrecut trei ani cu nevoință desăvârșită și s-a învrednicit preafericitul la petrecerea cea cerească. Dumnezeului nostru, slavă, acum și pururea. Amin.

 

.