Fericitul Părintele nostru Tit a trăit pe vremea luptei împotriva Sfintelor icoane. Și, iubind din tinerețe pe Hristos, s-a lepădat de lume și a intrat într-o mănăstire cu viață de obște. Deci, luând îngerescul chip, mergea pe calea cea strâmtă și de lupte, a vieții monahicești, cu multă răbdare înaintea lui Dumnezeu. Și avea atâta smerenie și ascultare, încât strălucea între toți frații, cu acele fapte bune.

Drept aceea, a fost pus păstor oilor lui Hristos celor pustnicești și, atâta dragoste, blândețe și răbdare și milă avea către toți frații și creștinii ce veneau la dânsul, încât s-a dus vestea despre el în tot ținutul acela, că era ca o icoană vie de adevărat părinte, cu fapta și cu cuvântul. Și, păzindu-se curat, cu trupul și cu sufletul, era ca un înger al Domnului. Drept aceea și făcător de minuni a fost și stâlp Bisericii s-a arătat în prigoană. Deci, lăsând creștinilor chip de adevărată viață în Hristos, s-a dus către Domnul.

Întru aceastã zi, cuvânt din Limonar, despre tâlharii care au prădat un stareț

        Grăia ava Zosima: „Fiind eu, zicea, în mănăstirea cea din Tir, a venit la mine un stareț oarecare, îmbunătățit, și citeam noi la Pateric cuvintele părinților, că iubea fericitul totdeauna a le citi pe acestea, că dintru aceasta se umpluse el, de toată fapta bună. Iar citind noi, am ajuns la starețul acela, la care au venit tâlharii și i-au zis lui: „Toate cele ce sunt în chilia ta, am venit să le luăm.” Și acela a zis: ‘Toate câte veți voi, fiilor, să le luați.” Deci, luând toate și ducându-se, au uitat o haină spânzurată acolo. Iar starețul, luând-o și pe aceasta, a alergat în urma lor, striga și zicându-le: „Fiilor, luați pe aceasta, pe care ați luat-o în chilia mea.” Iar ei, minunându-se de nerăutatea starețului, toate, iarăși, le-au întors în chilia lui și, pocăindu-se, au zis unul către altul: Cu adevărat om al lui Dumnezeu este acesta.

Deci, după ce am citit locul acesta, mi-a grăit mie starețul: „Oare, știi, părinte, că locul acesta mult mi-a folosit mie? Și eu am zis către dânsul: Cum părinte? Și mi-a grăit mie: Odinioară, viețuind eu în părțile Iordanului, am citit locul acesta și m-am minunat de starețul și am zis: Doamne, învrednicește-mă a umbla după pașii starețului acesta, precum m-ai învrednicit a primi chipul monahicesc. Și, precum aveam dorirea aceasta, după două zile, iată, și tâlharii au venit. Și, cum au bătut în ușă, am înțeles că tâlharii sunt și am zis întru sinea mea: Mulțumită lui Dumnezeu, iată, a venit vremea, ca să-mi arăt roadele doririi mele. Și, deschizând, i-am primit pe ei cu liniște. Și, aprinzând lumânare, am început a le arăta cele ce aveam în chilia mea, zicând lor: Nu vă tulburați, fiii mei, cred lui Dumnezeu și nu voi ascunde nimic de voi. Și mi-au zis mie: Ai aur? Și am zis lor: Adevărat, am trei galbeni; și am deschis vasul înaintea lor iar ei, luându-i s-au dus cu pace.

Iar eu, zicea fericitul Zosima, glumind, am zis către dânsul: Și nu ți i-au întors și ție, precum starețului aceluia? Și mi-a zis mie: Nu. Să nu o facă Domnul aceasta, că n-am voit ca să-mi întoarcă. Și zicea: Iată, vezi dorirea starețului și ce i-a mijlocit lui? Că nu numai nu s-a necăjit, dar s-a și bucurat, ca de o bună dăruire, că s-a învrednicit de aceasta.

Spunea și de starețul acela, care odinioară a mers la târg să-și cumpere lui o haină și și-a cumpărat. Deci, luând-o pe ea, a pus-o sub el și sta peste ea. Și dând un galben, voia să mai dea și alți bani. Și cum a început să numere banii, iată un oarecare a venit pe la spate și încet, trăgea haina, vrând s-o fure. Iar starețul milostiv fiind, dacă a simțit, a început a se ridica încetișor, ca și cum s-ar fi întins după depărtarea banilor, până ce acela a luat haina și s-a dus. Și nu l-a văzut pe el starețul. Și grăia fericitului: Nu a avea ceva este vătămator, ci, cu împătimire a avea, este rău. Că unul ca acesta, chiar de ar avea și visteria a toată lumea, așa petrece, ca și cum n-ar avea nimic. Și într-acest fel, petrecea fără tulburare.

Grăia iarăși: O osteneală fierbinte, vreme de un ceas, poate să aducă lui Dumnezeu mai multă faptă bună, decât poate să-i aducă în cincizeci de ani, o osteneală cu lenevire. Și, dacă ar vedea dracii, că a fost ocărât cineva, sau asuprire a luat de la cineva, sau a fost păgubit și se necăjește, nu pentru că a pătimit rău, ci, pentru că s-a împotrivit și n-a răbdat vitejește, atunci, de o voire ca aceasta, se tem dracii, că văd că au început oamenii a călători pe calea cea dreaptă, voind a alerga pe calea cea dumnezeiască și a urma Preacuvioșilor Părinți.”

 

 

 

.