CALEA CEA STRÂMTĂ A SFÂNTULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

În zilele noastre, jertfa pe care noi suntem chemaţi să o aducem nu este o jertfă sângeroasă, precum cea a voievodului martir Constantin Brâncoveanu, ci o dăruire sau o jertfă spirituală din timpul şi confortul propriu, pentru a ne ruga mai mult şi pentru a săvârşi mai multe fapte ale iubirii milostive şi darnice.

Politica voievodului față de Înalta Poartă era loială și fusese clădită pe nenumărate pungi de galbeni, fapt ce-i adusese supranumele de Altîn Bei (prinţul aurului). De aceea, atunci când medicul său personal, grecul Anton Corai l-a informat că turcii i-au plănuit decapitarea, domnitorul nu i-a dat nicio crezare. Însă intrigile boierilor din țară și inconsecvența politicii otomane veșnic flămândă de aur au adus joi, 24 martie 1714, în Săptămâna Patimilor, la Bucureşti, pe capugiul Mustafa Aga, însoţit de doisprezece ciohodari înarmaţi. Acesta, însoțit de noul domn Ştefan Cantacuzino – vărul lui Constantin Brâncoveanu – i-a citit firmanul de mazilire și după arestare i-a confiscat averea, încărcând-o în 40 de care pe care le-a dus la Istanbul, împreună cu familia voievodului. Cronica lui Del Chiaro a consemnat puterea de a ierta dovedită de Constantin Brâncoveanu, care la plecare i-a spus vărului Ștefan, proaspăt căftănit: „E mai bine că domnia ţi-a fost dată ţie decât altuia, unui străin. Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine”.

În Vinerea Mare, Constantin Brâncoveanu împreună cu familia sa, însoţit de garda turcească au plecat spre Istanbul unde au ajuns după trei săptămâni de chin. Aici, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu, au fost închiși în faimoasa temniţa Yedikule, fiind supuși la torturi groaznice, precum: punerea mâinilor şi picioarelor în butuci, arderea pielii cu fierul roşu, crestarea pielii capului şi presărarea rănilor cu sare, bătăi repetate și câte altele, pentru a-i forța să spună unde sunt ascunse averile din străinătate. În cele din urmă, sultanul Ahmed al III-lea, prin vizirul Gin Ali, a obţinut de la Brâncoveanu hârtia de încuviințare prin care a ridicat aurul domnitorului depus la Zecca în Veneţia. Cruzimea nu s-a oprit aici, pentru că i-au întins o cursă punându-i pe umeri „caftanul de iertare” contra unei sume fabuloase de 20.000 pungi de aur. Din păcate, aceasta a fost o înşelătorie, pentru a-i smulge noi declaraţii. La toate acestea s-au mai adăugat şi plocoanele către sultan din partea noului domn Ştefan Cantacuzino, pentru ca Brâncoveanu să nu scape cu viaţă. Pentru că nu mai aveau alt scop au stabilit executarea Brâncovenilor pe data de 15 august, ziua cinstirii Adormirii Maicii Domnului – zi mare pentru creştinii ortodocşi – şi, totodată, ziua de naştere a domnitorului, precum şi onomastica soţiei sale, doamna Marica. Cât sadism!

Tabloul descris de cronicar ne prezintă pe domnitor împreună cu copiii săi, îmbrăcaţi în haine ponosite, înlănțuiți şi cu urmele torturii pe trup, plimbaţi de la închisoarea Yedikule către Serai, unde erau aşteptaţi de suita sultanului Ahmed al III-lea, precum şi de invitaţii săi speciali – ambasadorii creștini ai marilor puteri europene Franţa, Rusia, Anglia şi Imperiul Habsburgic.

Jurisprudența otomană prevedea pentru creștinii condamnați la moarte posibilitatea de a fi grațiați de către marele muftiu dacă abjurau credinţa creştină, trecând la mahomedanism[1]. Puterea credinței Brâncovenilor o vedem și în cuvântul de îmbărbătare spus mezinului Matei, de numai 11 ani: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ţi renegi credinţa strămoşească, pentru a mai trăi câţiva ani pe pământ, fiind încredinţat că a muceniciei cunună se ia prin botezul sângelui, iar de aici încolo nu mai păcătuieşti, aşa cum spunea Sfântul Ciprian al Cartaginei. Apogeul jertfei martirice a fost când Matei a zis călăului: „Vreau să mor creştin! Loveşte!”. Cruzimea şi sadismul decapitării trebuiau să umple cu vârf paharul Brâncoveanului. Mai întâi a căzut capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi a lui Constantin, pe urmă a lui Ştefan şi Radu, iar după o scurtă ezitare și a mezinului Matei, iar al domnului valah abia după ce va fi asistat la întreaga grozăvie.

Cronicile Bălăcenilor istorisesc că măcelul de la Ialy-Kioşc a durat doar 15 minute. Cei şase au fost puşi în genunchi, li s-a dat voie să-şi rostească o rugăciune înainte de execuţie, iar Brâncoveanu le spune fiilor săi: „Fii mei, fiii mei! Iată toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încai sufletele. Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte au răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară au murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre”[2].

Capetele lor au fost purtate pe străzile cetăţii în vârful suliţelor – fiind atârnate pentru trei zile la poarta saraiului – iar trupurile aruncate în Bosfor. Acestea au fost pescuite apoi de creştini şi înmormântate în biserica Mănăstirii Maicii Domnului, de pe insula Halki, mănăstire zidită de împăratul Ioan al II-lea Paleologul şi ajutată cu multe daruri de domnitorul Brâncoveanu.

Mult-îndurerata Doamnă Marica, după ce a asistat la martirul propriei familii, a fost scoasă din închisoare – în luna martie a anului 1715 – și exilată pentru un an în insula Kutai. În 1716 s-a întors în ţară, dar abia în anul 1720 a reușit să aducă în ţară osemintele martirilor, ajutată fiind de domnitorul Nicolae Mavrocordat și să le înmormânteze în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti. De frica turcilor nu s-a scris nimic pe piatra funerară, ci doar o însemnare discretă gravată pe candela atârnată deasupra mormântului a făcut posibilă identificarea mormântului, după mai mult de două secole[3].

Este greu de înțeles atitudinea ambasadorilor Europei creștine în faţa barbariei masacrului păgân săvârșit împotriva familiei unui principe creștin, la care au asistat cu suflete împietrite[4]. Puţinele ziare europene care consemnează tragedia, precum și rapoartele diplomatice trimise din Constantinopol sunt mai preocupate de averea, decât de martiriul Altîn Beiului valah[5].

Voievodul Constantin Brâncoveanu a fost un statornic mărturisitor al credinţei creştine ortodoxe, până la jertfa sa martirică, şi un susţinător al culturii şi al artei româneşti. Profunzimea sintezei brâncoveneşti dintre credinţă şi cultură, dintre valorile artistice din Răsărit şi cele din Apus, s-a dezvoltat creativ într-un stil artistic distinct în istoria civilizaţiei româneşti şi europene, cunoscut sub numele de stilul brâncovenesc.

Întreaga lucrare pământească a voievodului Constantin Brâncoveanu a fost încununată de moartea sa martirică, iar exemplul vieţii lui închinată lui Hristos Domnul până la moarte martirică şi rugăciunile înălţate înaintea Tronului Preasfintei Treimi, de către Sfinţii Martiri Brâncoveni, constituie un izvor permanent de lumină şi înnoire pentru viaţa creştină de astăzi.

De aceea, Biserica Ortodoxă Română, la 20 iunie 1992 a canonizat pe Sfinţii Martiri Brâncoveni, fixându-le ca zi de prăznuire ziua de 16 august[6]. Anul acesta, 2014, a fost proclamat de către Sfântul Sinod ca an de cinstire liturgică şi de comemorare deosebită a Sfinţilor Martiri Brâncoveni – modelele noastre de credinţă puternică, de dragoste faţă de Biserica Ortodoxă şi față de poporul nostru românesc. Istoria l-a înscris pe voievodul martir Constantin Brâncoveanu în rândul marilor domnitori ai neamului nostru, iar Biserica l-a trecut în rândurile sfinţilor martiri, apărători ai credinţei creştine şi ctitori de locaşuri sfinte, alături de cei patru fii ai săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi de sfetnicul Ianache Văcărescu.

Cinstirea memoriei Sfântului voievod martir Constantin Brâncoveanu este o datorie de conştiinţă a întregului popor român. Multe evenimente majore au marcat, anul acesta, caracterul liturgic-misionar al cinstirii memoriei Sfântului Constantin Brâncoveanu: deshumarea moaştelor Sfântului Constantin Brâncoveanu, în ziua de 13 mai 2014 şi cinstirea lor prin aşezarea într-o raclă de argint aurit; organizarea, în ziua de 21 mai 2014, a procesiunii-pelerinaj cu moaştele Sfântului Constantin Brâncoveanu în capitală și în multe din Eparhiile Bisericii noastre.

Învăţăm din pilda Sfinţilor Martiri Brâncoveni să iubim pe Hristos şi să fim ctitori de locaşuri sfinte şi de cultură creştină, să cultivăm întrajutorarea frăţească faţă de creştinii ortodocşi şi să fim milostivi, să apărăm credinţa creştină, având în suflet iubire jertfelnică pentru Hristos şi pentru Biserica Sa.

În zilele noastre, jertfa pe care noi suntem chemaţi să o aducem nu este o jertfă sângeroasă, precum cea a voievodului martir Constantin Brâncoveanu, ci o dăruire sau o jertfă spirituală din timpul şi confortul propriu, pentru a ne ruga mai mult şi pentru a săvârşi mai multe fapte ale iubirii milostive şi darnice, spre a mărturisi mai puternic iubirea lui Hristos Cel răstignit şi înviat şi a ajuta Biserica în lucrarea ei pastorală şi misionară în societatea de azi. Ca părinţi, suntem datori să acordăm mai mult timp copiilor şi tinerilor, învăţându-i să cunoască tainele dreptei-credinţe, să cultive speranţa şi dragostea, libertatea de a face binele şi nu răul, spre a aduce bucurie celor din jurul lor, şi să cinstească sfinţii, eroii şi înţelepţii neamului, dascăli ai eroismului creştin, ai ajutorării semenilor şi ai apărării Bisericii lui Hristos.

de Pr. dr. Ciobanu Constantin, Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Iași, Protopopiatul II Iași

[1]Dr. Oana Mădălina POPESCU, Mărturii despre Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin vodă, cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, Editura Doxologia, Iași, 2014, p. 7.

[2]I. LUPAȘ, Mucenicia Brâncovenilor, în „Studii Teologice. Conferințe și comunicări istorice”, vol III, Sibiu, 1941. P. 12.

[3]Dr. Stelian GOMBOȘ, Jertfa Sfinților Martiri Brâncoveni – între asumarea responsabilă a libertății umane și realitatea autentică a muceniciei creștine, în Epifania, revistă de dialog ortodox, nr. 29, iunie-august, Iași, 2014, p. 27.

[4]Jertfă creștină și sacrificiul uman în Europa medievală și premodernă, Editura Sfântul Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2014, p. 65.

[5]Despre sfârșitul martiric putem vedea în jurnalul de călătorie a lui Aubry La MOTRAYE, Voyage en Europe, Asie et Afrique (2 volume), La Haye, 1727; acesta asistase la Constantinopol la martirul Brâncovenilor. A se vedea și la Andrei PIPPIDI, Constantin Brâncoveanu, personaj al Abatelui Prevost, în SLU, vol. XVI (1970), p. 163-181.

[6]Prima încercare de canonizare a Sfinților Brâncoveni a fost în perioada interbelică, la propunerea lui Nicolae Iorga, dar venirea războiului a făcut ca acest lucru să se amâne. Chiar și în perioada regimului comunist s-a încercat de mai multe ori canonizarea sa, dar – datorită originii sale boiereşti – s-a amânat acest lucru.

____________________________________________________________________

Luna august în 16 zile: Istorisire despre chipul cel nefăcut de mână al Domnului nostru Iisus Hristos, și despre aducerea lui din Edesa, în Constantinopol

În zilele în care Mântuitorul nostru Hristos S-a arătat pe pământ și propovăduia Împărăția lui Dumnezeu, săvârșind multe minuni, era cârmuitor în cetatea Edesei, din Siria, un oarecare Avgar. Acesta pătimea de o boală cumplită, că avea lepră neagră, care-i cumprinsese tot trupul și stătea toată vremea în casă, chinuit de suferințe, și nu voia să-l vadă nimeni dintre supușii săi, fiind atât de urâți de boală încât, văzându-se, se scârbea singur de chipul său. Deci, auzind el de Domnul Hristos și de minunatele tămăduiri ce făcea numai prin cuvânt, a fost cuprins de dorința de a-L vedea cu ochii lui, încredințat fiind că va primi și el tămăduire de suferințele sale. Dar, neputând să meargă el însuși în Iudeea, a trimis o scrisoare, cu rugămintea către Hristos, ca să vină Domnul la dânsul, în cetatea Edesei. Scrisoarea aceluia este scrisă astfel:

„Avgar, domnul Edesei, lui Hristos, Mântuitorul cel bun, Care S-a arătat, în părțile Ierusalimului, în Trup, să se bucure.
Eu am auzit de Tine și de slăvitele Tale fapte minunate că tămăduiești fără doctorii, bolile; orbilor le dai vedere, șchiopilor umblare, pe cei leproși îi curățești, gonești din oameni duhurile cele necurate, pe cei paralizați, care de mulți ani zac în pat, îi tămăduiești prin cuvânt și pe cei morți îi înviezi, deci, unele ca acestea auzind eu, din două, una gândesc că ești, ori Dumnezeu, pogorât din Cer, ori Fiul lui Dumnezeu, că faci niște lucruri ca acestea, de mirare. Pentru aceasta, scriu către Tine smerita mea carte, cu rugămintea ca să Te ostenești a veni la mine, să-mi vindeci boala mea cea netămăduită, de care pătimesc de mulți ani. Aud, încă, și acestea, că evreii Te urăsc pe Tine și că vor să-Ți facă rău. Deci, eu am o cetate, care, deși nu este foarte mare, însă este preafrumoasă și îndestulată cu toate bunătățile. Vino, deci, la mine și locuiește în cetatea mea, care ne va fi îndestulată cu toate cele de trebuință”.

Temându-se însă ca Hristos nu va veni, Avgar a socotit de cuviință să trimită, odată cu scrisoarea, și pe un zugrav vestit, ce se numea Anania, ca acesta să-i închipuiască fața Mântuitorului pe pânză, ca, măcar în felul acesta, să poată vedea pe cel ce stăpânește toate tainele firii. Mergând, deci, la Ierusalim și aflând pe Hristos, Anania privea cu multă luare aminte fața Lui, străduindu-se să zugrăvească, cu meșteșugul lui, chipul Domnului, și nu izbutea. Dar Domnul, Cel a toate văzător, cunoscând gândul lui Anania, a trimis pe Apostolul Toma să cheme la sine pe acel bărbat, care sta pe o piatră, în mijlocul mulțimii, și încerca să-i zugrăvească fața. Iar Domnul, citind scrisoarea, a scris răspuns lui Avgar, astfel:

„Fericit ești Avgar, cel ce nu M-ai văzut și ai crezut în Mine, că scris este despre Mine: Cei ce Mă vad pe Mine, nu vor crede, iar cei ce nu Mă văd, vor crede și vor moșteni viața cea de veci. Îmi scrii Mie, să vin la tine, dar se cade Mie să săvârșesc cele pentru care sunt trimis, iar, după săvârșirea lor, să Mă întorc la Tatăl, Care M-a trimis pe Mine. După Înălțarea Mea, însă, voi trimite la tine pe unul din Apostolii Mei. Acela te va tămăndui de bolile ce te-au cuprins și viața veșnică îți va dărui ție și celor ce sunt cu tine”.

Deci, săvârșind Domnul scrisoarea Sa, a pecetluit-o cu a Sa pecete, pe care scria cu litere evreiești: „A lui Dumnezeu față, dumnezeiască minune”. Și a împlinit Domnul și cealaltă dorire a lui Avgar și a zugravului Anania. Că Domnul, cerând puțină apă și spălându-Se pe față, I s-a dat o năframă, ca să se șteargă, și, ștergându-Se, chipul Domnului s-a întipărit pe pânză, atât de limpede, cum n-ar fi putut nici o mână omenească să-L zugrăvească. Și Domnul, chemând pe Anania, i-a dat, o dată cu scrisoarea și această pânză, să o ducă stăpânului său, cu răsplătire pentru credința sa. Iar Avgar, primind mahrama ca pe o icoană a Mântuitorului nefăcută de mână, și închinându-se ei, îndată a simțit cum îl părăsesc durerile și cum i se curățește trupul de lepră, că n-a mai rămas din ea decât o mică pată.

Deci, după ce Domnul a înviat și s-a înălțat la Cer, Sfântul Apostol Tadeu a venit în Edesa, propovăduind credința cea nouă. Și l-a chemat, îndată, la sine Avgar și, primind, de la Sfântul Apostol, botezul, s-a tămăduit deplin. A dărâmat, apoi, și idolul cel păgânesc, de la poarta cetății, și, zidind o firidă rotundă deasupra intrării, a așezat acolo icoana cea nefăcută de mână a lui Hristos, pentru ca toți cei ce vor intra și vor ieși pe poartă, să dea cinstire lui Dumnezeu cel adevărat. Și a stat acolo sfânta mahramă tot timpul cât a domnit Avgar și fiul său. Dar a venit, la cârma treburilor, un nepot al lui Avgar, care s-a lepădat de credința cea dreaptă și acesta vroia să așeze un idol, în locul dumnezeiescului chip. Drept aceea, episcopul locului a pus noaptea, de s-a zidit firida în care se afla sfânta mahramă, iar necredinciosul nepot, nemaivăzând-o, și-a părăsit gândul său.

Au trecut, după aceea, mulți ani și Edesa a căzut sub turci, iar icoana a rămas tot acolo. Și a fost lăsată în acel loc până la anul 944, când a fost adusă la Constantinopol, de împărat, plătită cu slobozirea unor turci vestiți, care erau în robie la greci. Deci, s-a adus cu slavă chipul cel nefăcut de mână al lui Hristos în împărăteasca cetate și, așezându-se prăznuirea aducerii chipului cel nefăcut de mână la 16 august, sfânta mahramă a fost pusă în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, numită a Farului, spre apărarea cetății și spre slava lui Hristos Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

Întru această zi, cuvânt al Cuviosului Părintelui nostru Ioan Damaschin, despre închinarea la Sfintele icoane

De vreme ce unii ne urăsc pe noi, pentru că ne închinăm și cinstim chipul Mântuitorului nostru și al împărăteștii Maicii lui Dumnezeu, și, încă și ale altor Sfinți, robi ai lui Hristos, să audă aceștia că la început, Dumnezeu a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa. Căci, pentru ce ne cinstim unii pe altii, numai pentru că suntem zidiți după chipul lui Dumnezeu? Că, precum grăiește de Dumnezeu purtătorul și cel dintre Sfinți marele Vasilie: „Cinstirea chipului de pe icoană merge la chipul Sfântului din cer, după a cărui asemănare s-a întocmit icoana”. Aceasta a fost și pricină ca oamenii, din timpul lui Moise se închinau cortului celui sfânt, care avea închipuite pe el zugrăveli cerești și, mai ales, asemănări din toată făptura, înconjurându-l Pentru că a zis Dumnezeul lui Moise: „Vezi, să faci toate după chipul cel arătat ție, în munte”. Iar heruvimii, cei ce umbreau altarul, oare, n-a fost zidit cu meșteșug de mâini omenești? Deci, Sfânta Scriptură osândește pe cei ce se închină la chipuri cioplite și care jertfesc dracilor. Pentru că și păgânii și iudeii jertfeau; dar păgânii aduceau jertfe dracilor, iudeii, lui Dumnezeu. Drept aceea, jertfele cele păgânești erau lepădate și blestemate, iar jertfa iudeilor era binecuvântată și primită de Dumnezeu. Astfel, a adus și Noe jertfă și a plăcut lui Dumnezeu, cu miros de bună mireasmă, pentru că era adusă Lui, din inimă curată și de bună voie. Iar ciopliturile păgânești, de vreme ce erau idoli drăcești, sunt oprite și blestemate,  ca fiind spurcate și lui Dumnezeu urâte. Pe lângă aceasta, cine poate să zugrăvească fața lui Dumnezeu, Celui nevăzut, fără de trup, necuprins, nici închipuit? Este, deci, cea mai de pe urmă și fără de Dumnezeu nebunie, să închipuiască cineva Dumnezeirea, precum se află Ea însăși. Pentru aceasta în Testamentul Vechi, nu se învăța cinstirea icoanelor. Iar, după aceea, când milostivul Dumnezeu a orânduit, cu îndurările Sale, a noastră mântuire, s-a făcut om cu adevărat și nu S-a arătat numai cu închipuire omenească, precum S-a arătat lui Avraam, oarecând, și Proorocilor, ci, după ființă și cu adevărat, om s-a făcut, înstrăinându-Se, pe pământ, a petrecut cu oamenii, a făcut minuni, a pătimit, pe cruce S-a răstignit și îngropat fiind, a treia zi a înviat și la ceruri S-a înălțat. Atunci, toate acestea s-au făcut cu adevărat și au fost văzute de oameni. Dar, noi, nefiind într-acele vremi și acestea nevăzându-le, ele au fost scrise, spre învățătura noastră și aducerea aminte, că, pe cele ce nu le-am văzut, auzindu-le și crezând, să câștigăm dumnezeiasca fericire. Dar, de vreme ce nu tuturor s-a dat știința Scripturilor, nici silința la citirea cărților, Sfinții Părinți, cu un glas, au judecat, că pentru o mai grabnică aducere aminte, acestea să fie închipuite pe icoane, ca niște semne preaslăvite și de biruință purtătoare. Pentru că, adeseori, dintr-a noastră nepurtare de grijă, mintea uită pătimirea Domnului, dar, privind spre închipuirea răstignirii lui Hristos, îndată ne aducem aminte de mântuitoarele Lui patimi, și, căzând, ne închinăm nu zugravelii, ci Aceluia, a Cărui închipuire este. Că nu materia din care este făcută cartea Evangheliei o cinstim, ci Cuvântul lui Dumnezeu, scris într-însa. De asemenea, nici lemnul din care este făcută crucea, ci răstignirii lui Hristos, celei amintite prin cruce, ne închinăm, căci astfel, ce ar fi însemnat crucea, de n-ar fi închipuit prin ea răstignirea lui Hristos? Același lucru se cuvine a-l ști și despre icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru că cinstea aceea, pe care o aducem Maicii lui Dumnezeu, merge spre Cel ce S-a întrupat dintr-însa. Asemenea, și vitejeștile nevoințe, cele închipuite pe icoane, ale Sfinților plăcuți lui Dumnezeu, ne deșteaptă pe noi la bărbăție duhovnicească, la râvnă și la urmarea faptelor celor bune, spre slava lui Dumnezeu. Că, precum am zis, cinstirea, în icoanele lor, a celor aleși, este mărturia osârdiei noastre înaintea Domnului tuturor. Și cinstirea aceasta merge, cu adevărat, la chipul cel dintâi. Este drept, că această predanie a icoanelor nu este pusă în Sfânta Scriptură, precum nici închinarea spre răsărit, cinstirea Crucii și multe altele asemenea. Se află scris, însă, în istorie că Avgar, domnul Edesei, a trimis pe zugravul său, ca să zugrăvească pentru sine chipul Domnului. Dar acela, din pricina luminării minunate ce ieșea din fața lui Hristos, n-a putut să împlinească ceea ce i se poruncise. Atunci, Însuși Domnul a întipărit pe mahramă, chipul Lui cel dumnezeiesc și de viață făcător, închipuind în acest fel asemănarea Sa, și a trimis-o lui Avgar, împlinindu-i dorința.

Iar că Sfinții Apostoli ne-au dat nouă multe rânduieli în afară de Scriptură, aceasta, Pavel, Apostolul neamurilor, o mărturiseste astfel: „Deci, dar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15). Și iarăși: „Fraților, vă laud că în toate vă aduceți aminte de mine și țineți predaniile, precum vi le-am dat (I Cor. 11,2).

Întru această zi, pătimirea Sfântului Mucenic Diomid, doctorul (†304)

Sfântul Diomid era de neam din Tarsul Ciliciei, cu meștesugul, doctor, iar cu credința, creștini tămăduia nu numai trupurile, ci și sufletele omenești. Că învăța pe păgâni să creadă în Hristos și-i aducea pe ei la Sfântul Botez. Iar în vremea împăratului Dioclețian, lăsând Tarsul, a mers în Niceea, cetate din Bitinia, și, acolo, după obiceiul său, făcând leacuri, tămăduia toate bolile, nu atât cu cele materiale, cât, mai ales, prin chemarea numelui lui Iisus Hristos, cel Atotputernic și dătător de tămăduiri, și cu însemnarea cinstitei Cruci. Și, așa, îi câștiga pe cei necredincioși. Și mulți se întorceau, prin leacurile și învățătura lui, de la înșelăciunea idolească, spre Hristos. De acest lucru înștiințându-se Dioclețian împăratul, care se afla atunci, în părțile acelea ale Răsăritului, a trimis să-l prindă pe el. Și, când au ajuns la dânsul, ostașii trimiși l-au aflat pe el tocmai adormit în Domnul. Deci, i-au tăiat capul mortului, ca să-l ducă la împărat. Iar, după tăierea capului, îndată, ostașii aceia și-au pierdut lumina ochilor și au rămas orbi. Și, îndrumați fiind de alții, au mers la împărat, ducând capul tăiat al lui Diomid. Deci, împăratul, văzând capul și pe ostași orbi, le-a poruncit lor ca, iarăși, să ducă înapoi capul, la locul său. Și când ostașii au făcut aceasta, îndata au văzut. Și au crezut în Hristos, adevăratul Dumnezeu. Căruia se cuvine slava, în veci! Amin.

Întru această zi, cuvânt din prooroceștile învățături, catre episcopi și către toată ceața sfințită, ca să învețe pe oameni dreapta credință fără teamă

Așa zice Domnul: „Fiul omului să mergi și să spui fiilor lui Israel și să grăiești cuvintele Mele către dânșii. Să nu te temi de dânșii, nici să nu te înspăimântezi de fața lor, fiindcă neam îndărătnic sunt. Pentru că strajă te-am pus pe tine peste casa lui Israel. Că, auzind tu cuvântul din gura Mea, să-i îngrozești pe ei, în numele Meu. Când zic Eu celui fără de lege: Cu moarte vei muri, și nu-i vei spune lui, nici nu vei zice celui fără de lege să părăsească și să se întoarcă din calea lui cea rea, ca să fie viu, iar cel fără de lege va muri în fărădelegile lui, apoi, sângele lui, din mâinile tale, îl voi cere. Iar, de-i vei spune tu celui fără de lege și nu se va întoarce de la fărădelegile sale, și din calea sa cea rea, și cel păcătos va muri întru fărădelegile sale, atunci tu  îți vei izbăvi sufletul tău. Și, dacă vreun drept se va abate din calea cea dreaptă a sa și va face păcate, și osândă este pusa înaintea sa, și el va muri, fiind de tine lăsat să moară în fărădelegile sale, ca și cum faptele lui bune nu s-ar pomeni, atunci, sângele lui, din mâinile tale, îl voi cere. Iar, de vei spune tu dreptului aceluia să nu greșească, și te va asculta, dreptul acela va trăi în veac, iar tu îți vei izbăvi sufletul tău”.

Să mai zicem, iarăși, și din Faptele Sfinților Apostoli, precum a zis Pavel: „Voi știți cum m-am purtat cu voi, în toată vremea, din ziua cea dintâi, când am venit în Asia, slujind Domnului, cu toată smerenia și cu multe lacrimi și încercări, care mi s-au întâmplat, prin uneltirile iudeilor. Și cum nu v-am ascuns nimic din cele folositoare, ca să nu vi le vestesc și să nu învăț, fie înaintea poporului, fie prin case, mărturisind și iudeilor și elinilor întoarcerea la Dumnezeu prin pocăință și credința în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar, acum, iată, că fiind eu mânat de Duhul, merg la Ierusalim, neștiind cele ce mi se vor întâmpla acolo. Pentru aceea, vă mărturisesc, în ziua de astăzi, că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc toată voia lui Dumnezeu. Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma… Că eu știu aceasta, că după plecarea mea, vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma.” (Fapte 20, 18-22,26-29). Același Pavel, în Epistola sa către Timotei, a zis: „De poftește cineva episcopie, bun lucru dorește. Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înțelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să învețe pe alții, nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de arginți, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bunăcuviința; că dacă nu știe cineva să-și rânduiască propria lui casă, cum va putea purta grijă de Biserica lui Dumnezeu” (I Tim. 3, 1-5). Și, iarăși, acelasi Apostol zice: „Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătură. Căci, va veni o vreme, când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă și – dornici să-și desfăteze auzul – își vor îngrămădi învățători după poftele lor și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme.” (II Tim. 4, 2-4).

Drept aceea, fraților, acestea auzindu-le, să ne îngrijim de mântuirea noastră și a oamenilor, pe de o parte, cu rugăminte, iar, pe de alta, cu certarea, învățând poporul lui Dumnezeu să păzească viața curată și să-L faca lor, pe Dumnezeu, milostiv. Și, așa, ne vom mântui și pe noi, și pe dânșii. Că a Lui este slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfantului Gherasim de Kefalonia (16 august si 20 octombrie) – UN SFANT VINDECATOR AL BOLILOR PSIHICE SI AL INDRACIRII. Rugaciunea celui chinuit de diavol

Troparul Sfântului Gherasim

Viețuitor al pustiului, ocrotitor al ortodocșilor și înger în trup, vindecător și de Dumnezeu purtător te-ai arătat nouă. Pentru aceasta noi, credincioșii, te lăudăm pe tine, dumnezeiescule Gherasime, că în chip vrednic ai dobândit de la Dumnezeu tămăduiri și harul veșnic. Și îi vindeci pe cei bolnavi, pe demoni îi alungi, iar celor ce te cinstesc pe tine le izvorăști tămăduiri. Vlăstar dumnezeiesc al Peloponezului și comoară neprădată a Kefaloniei, lauda cea mare a întregii Elade, Sfinte Gherasime de Dumnezeu purtătorule, ocrotește pe robii tăi!

Tânărul bogat care a ajuns călugăr

Sfântul Gherasim a vieţuit între anii 1506-1579. El a provenit din familia Notaras, care era una dintre cele mai bogate şi mai apreciate familii din Grecia.

A fost tuns în monahism în Muntele Atos, a trăit timp de 12 ani la Ierusalim, a petrecut vreme îndelungată în Creta şi Zachintos, iar în 1555 a ajuns în Kefalonia. Aici şi-a petrecut primii cinci ani într-o peşteră în regiunea Lassi. Iar apoi a ajuns în zona în care astăzi este situată Mănăstirea Sfântului Gherasim, aproape de Valsamata. El a trasformat această mănăstire într-un loc de îngrijire pentru săraci şi, astfel, ea a devenit un centru de caritate creştină.

Locuitorii insulei Kefalonia îl cinstesc cu mare evlavie pe Sfântul Gherasim şi consideră că el este cel care îi ocroteşte şi îi vindecă de boli. Ca un simbol al preţuirii faţă de acest sfânt, foarte mulţi copii din insulă poartă numele lui.

Trupul Sfântului Gherasim este păstrat şi protejat într-o raclă de sticlă la Mănăstire şi niciodată nu s-a descompus. După adormirea lui, trupul a fost îngropat de două ori şi a fost exhumat intact, fapt care a făcut ca Biserica Ortodoxă să îl canonizeze ca sfânt.

Ocrotitor al kefalonienilor din exil

Kefalonienii care au plecat în exil de-a lungul lumii, îl cinstesc şi se roagă cu aceeaşi dragoste cu care o făceau şi când erau pe insulă. Biserica mare a Mănăstirii care adăposteşte moaştele sfântului, dar şi impunătoarele anexe s-au construit numai din donaţii de la locuitorii insulei care lucrează şi trăiesc în Statele Unite ale Americii. Kefalonieinii care au ajuns la începutul secolului 20 în Statele Unite Ale Americiia au construit şi în New York City o Biserică ce are hramul Sfântului Gherasim.

În anul 1953, imediat după ce s-a înregistrat puternicul cutremur de pământ, care a distrus insula Kefalonia în proporţie de 90%, au fost foarte multe arătări ale Sfântului Gherasim de-a lungul întregii insule. Cei care au fost vătămaţi şi au fost prinşi în interiorul locuinţelor şi al clădirilor au spus că acesta i-a mângâiat şi i-a întărit.

Tămăduitor al persoanelor cu boli psihice

În timpul sărbătorii Sfântului Gherasim din data de 16 august, trupul lui este purtat deasupra persoanelor bolnave pentru ca acestea să primească vindecarea. Datorită multor minuni pe care le-a înfăptuit, Sfântul Gherasim este considerat protectorul şi tămăduitorul persoanelor cu boli mintale. De asemenea, în data de 20 octombrie are loc o procesiune în jurul Mănăstirii în timpul Sfintei Liturghii, iar trupul sfântului este purtat în raclă în picioare, asa cum se poartă și trupurile Sfinţilor Dionisie din Zachintos şi Spiridon din Corfu.

Traducere E.T. dupa Wikipedia.

Sursa: Sfantul Gherasim din Kefalonia (1506-1579) – tamaduitorul bolilor psihice

 

 

 

.