CALEA CEA STRÂMTĂ A SFÂNTULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

În zilele noastre, jertfa pe care noi suntem chemaţi să o aducem nu este o jertfă sângeroasă, precum cea a voievodului martir Constantin Brâncoveanu, ci o dăruire sau o jertfă spirituală din timpul şi confortul propriu, pentru a ne ruga mai mult şi pentru a săvârşi mai multe fapte ale iubirii milostive şi darnice.

Politica voievodului față de Înalta Poartă era loială și fusese clădită pe nenumărate pungi de galbeni, fapt ce-i adusese supranumele de Altîn Bei (prinţul aurului). De aceea, atunci când medicul său personal, grecul Anton Corai l-a informat că turcii i-au plănuit decapitarea, domnitorul nu i-a dat nicio crezare. Însă intrigile boierilor din țară și inconsecvența politicii otomane veșnic flămândă de aur au adus joi, 24 martie 1714, în Săptămâna Patimilor, la Bucureşti, pe capugiul Mustafa Aga, însoţit de doisprezece ciohodari înarmaţi. Acesta, însoțit de noul domn Ştefan Cantacuzino – vărul lui Constantin Brâncoveanu – i-a citit firmanul de mazilire și după arestare i-a confiscat averea, încărcând-o în 40 de care pe care le-a dus la Istanbul, împreună cu familia voievodului. Cronica lui Del Chiaro a consemnat puterea de a ierta dovedită de Constantin Brâncoveanu, care la plecare i-a spus vărului Ștefan, proaspăt căftănit: „E mai bine că domnia ţi-a fost dată ţie decât altuia, unui străin. Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine”.

În Vinerea Mare, Constantin Brâncoveanu împreună cu familia sa, însoţit de garda turcească au plecat spre Istanbul unde au ajuns după trei săptămâni de chin. Aici, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu, au fost închiși în faimoasa temniţa Yedikule, fiind supuși la torturi groaznice, precum: punerea mâinilor şi picioarelor în butuci, arderea pielii cu fierul roşu, crestarea pielii capului şi presărarea rănilor cu sare, bătăi repetate și câte altele, pentru a-i forța să spună unde sunt ascunse averile din străinătate. În cele din urmă, sultanul Ahmed al III-lea, prin vizirul Gin Ali, a obţinut de la Brâncoveanu hârtia de încuviințare prin care a ridicat aurul domnitorului depus la Zecca în Veneţia. Cruzimea nu s-a oprit aici, pentru că i-au întins o cursă punându-i pe umeri „caftanul de iertare” contra unei sume fabuloase de 20.000 pungi de aur. Din păcate, aceasta a fost o înşelătorie, pentru a-i smulge noi declaraţii. La toate acestea s-au mai adăugat şi plocoanele către sultan din partea noului domn Ştefan Cantacuzino, pentru ca Brâncoveanu să nu scape cu viaţă. Pentru că nu mai aveau alt scop au stabilit executarea Brâncovenilor pe data de 15 august, ziua cinstirii Adormirii Maicii Domnului – zi mare pentru creştinii ortodocşi – şi, totodată, ziua de naştere a domnitorului, precum şi onomastica soţiei sale, doamna Marica. Cât sadism!

Tabloul descris de cronicar ne prezintă pe domnitor împreună cu copiii săi, îmbrăcaţi în haine ponosite, înlănțuiți şi cu urmele torturii pe trup, plimbaţi de la închisoarea Yedikule către Serai, unde erau aşteptaţi de suita sultanului Ahmed al III-lea, precum şi de invitaţii săi speciali – ambasadorii creștini ai marilor puteri europene Franţa, Rusia, Anglia şi Imperiul Habsburgic.

Jurisprudența otomană prevedea pentru creștinii condamnați la moarte posibilitatea de a fi grațiați de către marele muftiu dacă abjurau credinţa creştină, trecând la mahomedanism[1]. Puterea credinței Brâncovenilor o vedem și în cuvântul de îmbărbătare spus mezinului Matei, de numai 11 ani: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ţi renegi credinţa strămoşească, pentru a mai trăi câţiva ani pe pământ, fiind încredinţat că a muceniciei cunună se ia prin botezul sângelui, iar de aici încolo nu mai păcătuieşti, aşa cum spunea Sfântul Ciprian al Cartaginei. Apogeul jertfei martirice a fost când Matei a zis călăului: „Vreau să mor creştin! Loveşte!”. Cruzimea şi sadismul decapitării trebuiau să umple cu vârf paharul Brâncoveanului. Mai întâi a căzut capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi a lui Constantin, pe urmă a lui Ştefan şi Radu, iar după o scurtă ezitare și a mezinului Matei, iar al domnului valah abia după ce va fi asistat la întreaga grozăvie.

Cronicile Bălăcenilor istorisesc că măcelul de la Ialy-Kioşc a durat doar 15 minute. Cei şase au fost puşi în genunchi, li s-a dat voie să-şi rostească o rugăciune înainte de execuţie, iar Brâncoveanu le spune fiilor săi: „Fii mei, fiii mei! Iată toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încai sufletele. Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte au răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară au murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre”[2].

Capetele lor au fost purtate pe străzile cetăţii în vârful suliţelor – fiind atârnate pentru trei zile la poarta saraiului – iar trupurile aruncate în Bosfor. Acestea au fost pescuite apoi de creştini şi înmormântate în biserica Mănăstirii Maicii Domnului, de pe insula Halki, mănăstire zidită de împăratul Ioan al II-lea Paleologul şi ajutată cu multe daruri de domnitorul Brâncoveanu.

Mult-îndurerata Doamnă Marica, după ce a asistat la martirul propriei familii, a fost scoasă din închisoare – în luna martie a anului 1715 – și exilată pentru un an în insula Kutai. În 1716 s-a întors în ţară, dar abia în anul 1720 a reușit să aducă în ţară osemintele martirilor, ajutată fiind de domnitorul Nicolae Mavrocordat și să le înmormânteze în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti. De frica turcilor nu s-a scris nimic pe piatra funerară, ci doar o însemnare discretă gravată pe candela atârnată deasupra mormântului a făcut posibilă identificarea mormântului, după mai mult de două secole[3].

Este greu de înțeles atitudinea ambasadorilor Europei creștine în faţa barbariei masacrului păgân săvârșit împotriva familiei unui principe creștin, la care au asistat cu suflete împietrite[4]. Puţinele ziare europene care consemnează tragedia, precum și rapoartele diplomatice trimise din Constantinopol sunt mai preocupate de averea, decât de martiriul Altîn Beiului valah[5].

Voievodul Constantin Brâncoveanu a fost un statornic mărturisitor al credinţei creştine ortodoxe, până la jertfa sa martirică, şi un susţinător al culturii şi al artei româneşti. Profunzimea sintezei brâncoveneşti dintre credinţă şi cultură, dintre valorile artistice din Răsărit şi cele din Apus, s-a dezvoltat creativ într-un stil artistic distinct în istoria civilizaţiei româneşti şi europene, cunoscut sub numele de stilul brâncovenesc.

Întreaga lucrare pământească a voievodului Constantin Brâncoveanu a fost încununată de moartea sa martirică, iar exemplul vieţii lui închinată lui Hristos Domnul până la moarte martirică şi rugăciunile înălţate înaintea Tronului Preasfintei Treimi, de către Sfinţii Martiri Brâncoveni, constituie un izvor permanent de lumină şi înnoire pentru viaţa creştină de astăzi.

De aceea, Biserica Ortodoxă Română, la 20 iunie 1992 a canonizat pe Sfinţii Martiri Brâncoveni, fixându-le ca zi de prăznuire ziua de 16 august[6]. Anul acesta, 2014, a fost proclamat de către Sfântul Sinod ca an de cinstire liturgică şi de comemorare deosebită a Sfinţilor Martiri Brâncoveni – modelele noastre de credinţă puternică, de dragoste faţă de Biserica Ortodoxă şi față de poporul nostru românesc. Istoria l-a înscris pe voievodul martir Constantin Brâncoveanu în rândul marilor domnitori ai neamului nostru, iar Biserica l-a trecut în rândurile sfinţilor martiri, apărători ai credinţei creştine şi ctitori de locaşuri sfinte, alături de cei patru fii ai săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi de sfetnicul Ianache Văcărescu.

Cinstirea memoriei Sfântului voievod martir Constantin Brâncoveanu este o datorie de conştiinţă a întregului popor român. Multe evenimente majore au marcat, anul acesta, caracterul liturgic-misionar al cinstirii memoriei Sfântului Constantin Brâncoveanu: deshumarea moaştelor Sfântului Constantin Brâncoveanu, în ziua de 13 mai 2014 şi cinstirea lor prin aşezarea într-o raclă de argint aurit; organizarea, în ziua de 21 mai 2014, a procesiunii-pelerinaj cu moaştele Sfântului Constantin Brâncoveanu în capitală și în multe din Eparhiile Bisericii noastre.

Învăţăm din pilda Sfinţilor Martiri Brâncoveni să iubim pe Hristos şi să fim ctitori de locaşuri sfinte şi de cultură creştină, să cultivăm întrajutorarea frăţească faţă de creştinii ortodocşi şi să fim milostivi, să apărăm credinţa creştină, având în suflet iubire jertfelnică pentru Hristos şi pentru Biserica Sa.

În zilele noastre, jertfa pe care noi suntem chemaţi să o aducem nu este o jertfă sângeroasă, precum cea a voievodului martir Constantin Brâncoveanu, ci o dăruire sau o jertfă spirituală din timpul şi confortul propriu, pentru a ne ruga mai mult şi pentru a săvârşi mai multe fapte ale iubirii milostive şi darnice, spre a mărturisi mai puternic iubirea lui Hristos Cel răstignit şi înviat şi a ajuta Biserica în lucrarea ei pastorală şi misionară în societatea de azi. Ca părinţi, suntem datori să acordăm mai mult timp copiilor şi tinerilor, învăţându-i să cunoască tainele dreptei-credinţe, să cultive speranţa şi dragostea, libertatea de a face binele şi nu răul, spre a aduce bucurie celor din jurul lor, şi să cinstească sfinţii, eroii şi înţelepţii neamului, dascăli ai eroismului creştin, ai ajutorării semenilor şi ai apărării Bisericii lui Hristos.

de Pr. dr. Ciobanu Constantin, Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Iași, Protopopiatul II Iași

[1]Dr. Oana Mădălina POPESCU, Mărturii despre Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin vodă, cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, Editura Doxologia, Iași, 2014, p. 7.

[2]I. LUPAȘ, Mucenicia Brâncovenilor, în „Studii Teologice. Conferințe și comunicări istorice”, vol III, Sibiu, 1941. P. 12.

[3]Dr. Stelian GOMBOȘ, Jertfa Sfinților Martiri Brâncoveni – între asumarea responsabilă a libertății umane și realitatea autentică a muceniciei creștine, în Epifania, revistă de dialog ortodox, nr. 29, iunie-august, Iași, 2014, p. 27.

[4]Jertfă creștină și sacrificiul uman în Europa medievală și premodernă, Editura Sfântul Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2014, p. 65.

[5]Despre sfârșitul martiric putem vedea în jurnalul de călătorie a lui Aubry La MOTRAYE, Voyage en Europe, Asie et Afrique (2 volume), La Haye, 1727; acesta asistase la Constantinopol la martirul Brâncovenilor. A se vedea și la Andrei PIPPIDI, Constantin Brâncoveanu, personaj al Abatelui Prevost, în SLU, vol. XVI (1970), p. 163-181.

[6]Prima încercare de canonizare a Sfinților Brâncoveni a fost în perioada interbelică, la propunerea lui Nicolae Iorga, dar venirea războiului a făcut ca acest lucru să se amâne. Chiar și în perioada regimului comunist s-a încercat de mai multe ori canonizarea sa, dar – datorită originii sale boiereşti – s-a amânat acest lucru.

____________________________________________________________________

Luna august în 16 zile: Istorisire despre chipul cel nefăcut de mână al Domnului nostru Iisus Hristos, și despre aducerea lui din Edesa, în Constantinopol

In zilele in care Mantuitorul nostru Hristos S-a aratat pe pamant si propovaduia Imparatia lui Dumnezeu, savarsind multe minuni, era carmuitor in cetatea Edesei, din Siria, un oarecare Avgar. Acesta patimea de o boala cumplita, ca avea lepra neagra, care-i cumprinsese tot trupul si statea toata vremea in casa, chinuit de suferinte, si nu voia sa-l vada nimeni dintre supusii sai, fiind atat de urati de boala incat, vazandu-se, se scarbea singur de chipul sau. Deci, auzind el de Domnul Hristos si de minunatele tamaduiri ce facea numai prin cuvant, a fost cuprins de dorinta de a-L vedea cu ochii lui, incredintat fiind ca va primi si el tamaduire de suferintele sale. Dar, neputand sa mearga el insusi in Iudeea, a trimis o scrisoare, cu rugamintea catre Hristos, ca sa vina Domnul la dansul, in cetatea Edesei. Scrisoarea aceluia este scrisa astfel:

„Avgar, domnul Edesei, lui Hristos, Mantuitorul cel bun, Care S-a aratat, in partile Ierusalimului, in Trup, sa se bucure.
Eu am auzit de Tine si de slavitele Tale fapte minunate ca tamaduiesti fara doctorii, bolile; orbilor le dai vedere, schiopilor umblare, pe cei leprosi ii curatesti, gonesti din oameni duhurile cele necurate, pe cei paralizati, care de multi ani zac in pat, ii tamaduiesti prin cuvant si pe cei morti ii inviezi, deci, unele ca acestea auzind eu, din doua, una gandesc ca esti, ori Dumnezeu, pogorat din Cer, ori Fiul lui Dumnezeu, ca faci niste lucruri ca acestea, de mirare. Pentru aceasta, scriu catre Tine smerita mea carte, cu rugamintea ca sa Te ostenesti a veni la mine, sa-mi vindeci boala mea cea netamaduita, de care patimesc de multi ani. Aud, inca, si acestea, ca evreii Te urasc pe Tine si ca vor sa-Ti faca rau. Deci, eu am o cetate, care, desi nu este foarte mare, insa este preafrumoasa si indestulata cu toate bunatatile. Vino, deci, la mine si locuieste in cetatea mea, care ne va fi indestulata cu toate cele de trebuinta”.

Temandu-se insa ca Hristos nu va veni, Avgar a socotit de cuviinta sa trimita, odata cu scrisoarea, si pe un zugrav vestit, ce se numea Anania, ca acesta sa-i inchipuiasca fata Mantuitorului pe panza, ca, macar in felul acesta, sa poata vedea pe cel ce stapaneste toate tainele firii. Mergand, deci, la Ierusalim si afland pe Hristos, Anania privea cu multa luare aminte fata Lui, straduindu-se sa zugraveasca, cu mestesugul lui, chipul Domnului, si nu izbutea. Dar Domnul, Cel a toate vazator, cunoscand gandul lui Anania, a trimis pe Apostolul Toma sa cheme la sine pe acel barbat, care sta pe o piatra, in mijlocul multimii, si incerca sa-i zugraveasca fata. Iar Domnul, citind scrisoarea, a scris raspuns lui Avgar, astfel:

„Fericit esti Avgar, cel ce nu M-ai vazut si ai crezut in Mine, ca scris este despre Mine: Cei ce Ma vad pe Mine, nu vor crede, iar cei ce nu Ma vad, vor crede si vor mosteni viata cea de veci. Imi scrii Mie, sa vin la tine, dar se cade Mie sa savarsesc cele pentru care sunt trimis, iar, dupa savarsirea lor, sa Ma intorc la Tatal, Care M-a trimis pe Mine. Dupa Inaltarea Mea, insa, voi trimite la tine pe unul din Apostolii Mei. Acela te va tamandui de bolile ce te-au cuprins si viata vesnica iti va darui tie si celor ce sunt cu tine”.

Deci, savarsind Domnul scrisoarea Sa, a pecetluit-o cu a Sa pecete, pe care scria cu litere evreiesti: „A lui Dumnezeu fata, dumnezeiasca minune”. Si a implinit Domnul si cealalta dorire a lui Avgar si a zugravului Anania. Ca Domnul, cerand putina apa si spalandu-Se pe fata, I s-a dat o naframa, ca sa se stearga, si, stergandu-Se, chipul Domnului s-a intiparit pe panza, atat de limpede, cum n-ar fi putut nici o mana omeneasca sa-L zugraveasca. Si Domnul, chemand pe Anania, i-a dat, o data cu scrisoarea si aceasta panza, sa o duca stapanului sau, cu rasplatire pentru credinta sa. Iar Avgar, primind mahrama ca pe o icoana a Mantuitorului nefacuta de mana, si inchinandu-se ei, indata a simtit cum il parasesc durerile si cum i se curateste trupul de lepra, ca n-a mai ramas din ea decat o mica pata.

Deci, dupa ce Domnul a inviat si s-a inaltat la Cer, Sfantul Apostol Tadeu a venit in Edesa, propovaduind credinta cea noua. Si l-a chemat, indata, la sine Avgar si, primind, de la Sfantul Apostol, botezul, s-a tamaduit deplin. A daramat, apoi, si idolul cel paganesc, de la poarta cetatii, si, zidind o firida rotunda deasupra intrarii, a asezat acolo icoana cea nefacuta de mana a lui Hristos, pentru ca toti cei ce vor intra si vor iesi pe poarta, sa dea cinstire lui Dumnezeu cel adevarat. Si a stat acolo sfanta mahrama tot timpul cat a domnit Avgar si fiul sau. Dar a venit, la carma treburilor, un nepot al lui Avgar, care s-a lepadat de credinta cea dreapta si acesta vroia sa aseze un idol, in locul dumnezeiescului chip. Drept aceea, episcopul locului a pus noaptea, de s-a zidit firida in care se afla sfanta mahrama, iar necredinciosul nepot, nemaivazand-o, si-a parasit gandul sau.

Au trecut, dupa aceea, multi ani si Edesa a cazut sub turci, iar icoana a ramas tot acolo. Si a fost lasata in acel loc pana la anul 944, cand a fost adusa la Constantinopol, de imparat, platita cu slobozirea unor turci vestiti, care erau in robie la greci. Deci, s-a adus cu slava chipul cel nefacut de mana au lui Hristos in imparateasca cetate si, asezandu-se praznuirea aducerii chipului cel nefacut de mana la 16 august, sfanta mahrama a fost pusa in biserica Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, numita a Farului, spre apararea cetatii si spre slava lui Hristos Dumnezeu, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Întru această zi, cuvânt al Cuviosului Părintelui nostru Ioan Damaschin, despre închinarea la Sfintele icoane

De vreme ce unii ne urasc pe noi, pentru ca ne inchinam si cinstim chipul Mantuitorului nostru si al imparatesti Maicii lui Dumnezeu, si, inca si ale altor Sfinti, robi ai lui Hristos, sa auda acestia ca la inceput, Dumnezeu a facut pe om dupa chipul si asemanarea Sa. Caci, pentru ce ne cinstim unii pe altii, numai pentru ca suntem ziditi dupa chipul lui Dumnezeu? Ca, precum graieste de Dumnezeu purtatorul si cel dintre Sfinti marele Vasilie: „Cinstirea chipului de pe icoana merge la chipul Sfantului din cer, dupa a carui asemanare s-a intocmit icoana”. Aceasta a fost si pricina ca oamenii, din timpul lui Moise se inchinau cortului celui sfant, care avea inchipuite pe el zugraveli ceresti si, mai ales, asemanari din toata faptura, inconjurandu-l Pentru ca a zis Dumnezeul lui Moise: „Vezi, sa faci toate dupa chipul cel aratat tie, in munte”. Iar heruvimii, cei ce umbreau altarul, oare, n-a fost zidit cu mestesug de maini omenesti? Deci, Sfanta Scriptura osandeste pe cei ce se inchina la chipuri cioplite si care jertfesc dracilor. Pentru ca si paganii si iudeii jertfeau; dar paganii aduceau jertfe dracilor, iudeii, lui Dumnezeu. Drept aceea, jertfele cele paganesti erau lepadate si blestemate, iar jertfa iudeilor era binecuvantata si primita de Dumnezeu. Astfel, a adus si Noe jertfa si a placut lui Dumnezeu, cu miros de buna mireasma, pentru ca era adusa Lui, din inima curata si de buna voie. Iar ciopliturile paganesti, de vreme ce erau idoli dracesti, sunt oprite si blestemate,  ca fiind spurcate si lui Dumnezeu urate. Pe langa aceasta, cine poate sa zugraveasca fata lui Dumnezeu, Celui nevazut, fara de trup, necuprins, nici inchipuit? Este, deci, cea mai de pe urma si fara de Dumnezeu nebunie, sa inchipuiasca cineva Dumnezeirea, precum se afla Ea insasi. Pentru aceasta in Testamentul Vechi, nu se invata cinstirea icoanelor. Iar, dupa aceea, cand milostivul Dumnezeu a oranduit, cu indurarile Sale, a noastra mantuire, s-a facut om cu adevarat si nu S-a aratat numai cu inchipuire omeneasca, precum S-a aratat lui Avraam, oarecand, si Proorocilor, ci, dupa fiinta si cu adevarat, om s-a facut, instrainandu-Se, pe pamant, a petrecut cu oamenii, a facut minuni, a patimit, pe cruce S-a rastignit si ingropat fiind, a treia zi a inviat si la ceruri S-a inaltat. Atunci, toate acestea s-au facut cu adevarat si au fost vazute de oameni. Dar, noi, nefiind intr-acele vremi si acestea nevazandu-le, ele au fost scrise, spre invatatura noastra si aducerea aminte, ca, pe cele ce nu le-am vazut, auzindu-le si crezand, sa castigam dumnezeiasca fericire. Dar, de vreme ce nu tuturor s-a dat stiinta Scripturilor, nici silinta la citirea cartilor, Sfintii Parinti, cu un glas, au judecat, ca pentru o mai grabnica aducerea minte, acestea sa fie inchipuite pe icoane, ca niste semne preaslavite si de biruinta purtatoare. Pentru ca, adeseori, dintr-a noastra nepurtare de grija, mintea uita patimirea Domnului, dar, privind spre inchipuirea rastignirii lui Hristos, indata ne aducem aminte de mantuitoarele Lui patimi, si, cazand, ne inchinam nu zugravelii, ci Aceluia, ca Carui inchipuire este. Ca nu materia din care este facuta cartea Evangheliei o cinstim, ci Cuvantul lui Dumnezeu, scris intr-insa. De asemenea, nici lemnul din care este facuta crucea, ci rastignirii lui Hristos, celei amintite prin cruce, ne inchinam, caci astfel, ce ar fi insemnat crucea, de n-ar fi inchipuit prin ea rastignirea lui Hristos? Acelasi lucru se cuvine a-l sti si despre icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, pentru ca cinstea aceea, pe care o aducem Maicii lui Dumnezeu, merge spre Cel ce S-a intrupat dintr-insa. Asemenea, si vitejestile nevointe, cele inchipuite pe icoane, ale Sfintilor placuti lui Dumnezeu, ne desteapta pe noi la barbatie duhovniceasca, la ravna si la urmarea faptelor celor bune, spre slava lui Dumnezeu. Ca, precum am zis, cinstirea, in icoanele lor, a celor alesi, este marturia osardiei noastre inaintea Domnului tuturor. Si cinstirea aceasta merge, cu adevarat, la chipul cel dintai. Este drept, ca aceasta predanie a icoanelor nu este pusa in Sfanta Scriptura, precum nici inchinarea spre rasarit, cinstirea Crucii si multe altele asemenea. Se afla scris, insa, in istorie ca Avgar, domnul Edesei, a trimis pe zugravul sau, ca sa zugraveasca pentru sine chipul Domnului. Dar acela, din pricina luminarii minunate ce iesea din fata lui Hristos, n-a putut sa implineasca ceea ce i se poruncise. Atunci, Insusi Domnul a intiparit pe mahrama, chipul Lui cel dumnezeiesc si de viata facator, inchipuind in acest fel asemanarea Sa, si a trimis-o lui Avgar, implinindu-i dorinta.

Iar ca Sfintii Apostoli ne-au dat noua multe randuieli in afara de Scriptura, aceasta, Pavel, Apostolul neamurilor, o marturiseste astfel: „Deci, dar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati invatat, fie prin cuvant, fie prin epistola noastra” (II Tes. 2, 15). Si iarasi: „Fratilor, va laud ca in toate va aduceti aminte de mine si tineti predaniile, precum vi le-am dat (I Cor. 11,2).

Întru această zi, pătimirea Sfântului Mucenic Diomid, doctorul (†304)

Sfantul Diomid era de neam din Tarsul Ciliciei, cu mestesugul, doctor, iar cu credinta, crestini tamaduia nu numai trupurile, ci si sufletele omenesti. Ca invata pe pagani sa creada in Hristos si-i aducea pe ei la Sfantul Botez. Iar in vremea imparatului Diocletian, lasand Tarsul, a mers in Niceea, cetate din Bitinia, si, acolo, dupa obiceiul sau, facand leacuri, tamaduia toate bolile, nu atat cu cele materiale, cat, mai ales, prin chemarea numelui lui Iisus Hristos, cel Atotputernic si datator de tamaduiri, si cu insemnarea cinstitei Cruci. Si, asa, ii castiga pe cei necredinciosi. Si multi se intorceau, prin leacurile si invatatura lui, de la inselaciunea idoleasca, spre Hristos. De acest lucru instiintandu-se Diocletian imparatul, care se afla atunci, in partile acelea ale Rasaritului, a trimis sa-l prinda pe el. Si, cand au ajuns la dansul, ostasii trimisi l-au aflat pe el tocmai adormit in Domnul. Deci, i-au taiat capul mortului, ca sa-l duca la imparat. Iar, dupa taierea capului, indata, ostasii aceia si-au pierdut lumina ochilor si au ramas orbi. Si, indrumati fiind de altii, au mers la imparat, ducand capul taiat al lui Diomid. Deci, imparatul, vazand capul si pe ostasi orbi, le-a poruncit lor ca, iarasi, sa duca inapoi capul, la locul sau. Si cand ostasii au facut aceasta, indata au vazut. Si au crezut in Hristos, adevaratul Dumnezeu. Caruia se cuvine slava, in veci! Amin.

Întru această zi, cuvânt din prooroceștile învățături, catre episcopi și către toată ceața sfințită, ca să învețe pe oameni dreapta credință fără teamă

Asa zice Domnul: „Fiul omului sa mergi si sa spui fiilor lui Israel si sa greiesti cuvintele Mele catre dansii. Sa nu te temi de dansii, nici sa nu te inspaimantezi de fata lor, fiindca neam indaratnic sunt. Pentru ca straja te-am pus pe tine peste casa lui Israel. Ca, auzind tu cuvantul din gura Mea, sa-i ingrozesti pe ei, in numele Meu. Cand zic Eu celui fara de lege: Cu moarte vei muri, si nu-i vei spune lui, nici nu vei zice celui fara de lege sa paraseasca si sa se intoarca din calea lui cea rea, ca sa fie viu, iar cel fara de lege va muri in faradelegile lui, apoi, sangele lui, din mainile tale, il voi cere. Iar, de-i vei spune tu celui fara de lege si nu se va intoarce de la faradelegile sale, si din calea sa cea rea, si cel pacatos va muri intru faradelegile sale, atunci tu  iti vei izbavi sufletul tau. Si, daca vreun drept se va abate din calea cea dreapta a sa si va face pacate, si osanda este pusa inaintea sa, si el va muri, fiind de tine lasat sa moara in faradelegile sale, ca si cum faptele lui bune nu s-ar pomeni, atunci, sungele lui, din mainile tale, il voi cere. Iar, de vei spune tu dreptului aceluia sa nu greseasca, si te va asculta, dreptul acela va trai in veac, iar tu iti vei izbavi sufletul tau”.

Sa mai zicem, iarasi, si din Faptele Sfintilor Apostoli, precum a zis Pavel: „Voi stiti cum m-am purtat cu voi, in toata vremea, din ziua cea dintai, cand am venit in Asia, slujind Domnului, cu toata smerenia si cu multe lacrimi si incercari, care mi s-au intamplat, prin uneltirile iudeilor. Si cum nu v-am ascuns nimic din cele folositoare, ca sa nu vi le vestesc si sa nu invat, fie inaintea poporului, fie prin case, marturisind si iudeilor si elinilor intoarcerea la Dumnezeu prin pocainta si credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Iar, acum, iata, ca fiind eu manat de Duhul, merg la Ierusalim, nestiind cele ce mi se vor intampla acolo. Pentru aceea, va marturisesc, in ziua de astazi, ca sunt curat de sangele tuturor. Caci nu m-am ferit sa va vestesc toata voia lui Dumnezeu. Drept aceea, luati aminte de voi insiva si de toata turma… Ca eu stiu aceasta, ca dupa plecarea mea, vor intra, intre voi, lupi ingrozitori, care nu vor cruta turma.” (Fapte 20, 18-22,26-29). Acelasi Pavel, in Epistola sa catre Timotei, a zis: „De pofteste cineva episcopie, bun lucru doreste. Se cuvine, dar, ca episcopul sa fie fara de prihana, barbat al unei singure femei, veghetor, intelept, cuviincios, iubitor de straini, destoinic sa invete pe altii, nebetiv, nedeprins sa bata, neagonisitor de castig urat, ci bland, pasnic, neiubitor de arginti, bine chivernisind casa lui, avand copii ascultatori, cu toata bunacuviinta; ca daca nu stie cineva sa-si randuiasca propria lui casa, cum va putea purta grija de Biserica lui Dumnezeu” (I Tim. 3, 1-5). Si, iarasi, acelasi Apostol zice: „Propovaduieste cuvantul, staruieste cu timp si fara de timp, mustra, cearta, indeamna, cu toata indelunga-rabdare si invatatura. Caci, va veni o vreme, cand nu vor mai suferi invatatura sanatoasa si – dornici sa-si desfateze auzul – isi vor ingramadi invatatori dupa poftele lor si isi vor intoarce auzul de la adevar si se vor abate catre basme.” (II Tim. 4, 2-4).

Drept aceea, fratilor, acestea auzindu-le, sa ne ingrijim de mantuirea noastra si a oamenilor, pe de o parte, cu rugaminte, iar, pe de alta , cu certarea, invatand poporul lui Dumnezeu sa pazeasca viata curata si sa-L faca lor, pe Dumnezeu, milostiv. Si, asa, ne vom mantui si pe noi, si pe dansii. Ca a Lui este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfantului Gherasim de Kefalonia (16 august si 20 octombrie) – UN SFANT VINDECATOR AL BOLILOR PSIHICE SI AL INDRACIRII. Rugaciunea celui chinuit de diavol

Troparul Sfântului Gherasim

Viețuitor al pustiului, ocrotitor al ortodocșilor și înger în trup, vindecător și de Dumnezeu purtător te-ai arătat nouă. Pentru aceasta noi, credincioșii, te lăudăm pe tine, dumnezeiescule Gherasime, că în chip vrednic ai dobândit de la Dumnezeu tămăduiri și harul veșnic. Și îi vindeci pe cei bolnavi, pe demoni îi alungi, iar celor ce te cinstesc pe tine le izvorăști tămăduiri. Vlăstar dumnezeiesc al Peloponezului și comoară neprădată a Kefaloniei, lauda cea mare a întregii Elade, Sfinte Gherasime de Dumnezeu purtătorule, ocrotește pe robii tăi!

Tânărul bogat care a ajuns călugăr

Sfântul Gherasim a vieţuit între anii 1506-1579. El a provenit din familia Notaras, care era una dintre cele mai bogate şi mai apreciate familii din Grecia.

A fost tuns în monahism în Muntele Atos, a trăit timp de 12 ani la Ierusalim, a petrecut vreme îndelungată în Creta şi Zachintos, iar în 1555 a ajuns în Kefalonia. Aici şi-a petrecut primii cinci ani într-o peşteră în regiunea Lassi. Iar apoi a ajuns în zona în care astăzi este situată Mănăstirea Sfântului Gherasim, aproape de Valsamata. El a trasformat această mănăstire într-un loc de îngrijire pentru săraci şi, astfel, ea a devenit un centru de caritate creştină.

Locuitorii insulei Kefalonia îl cinstesc cu mare evlavie pe Sfântul Gherasim şi consideră că el este cel care îi ocroteşte şi îi vindecă de boli. Ca un simbol al preţuirii faţă de acest sfânt, foarte mulţi copii din insulă poartă numele lui.

Trupul Sfântului Gherasim este păstrat şi protejat într-o raclă de sticlă la Mănăstire şi niciodată nu s-a descompus. După adormirea lui, trupul a fost îngropat de două ori şi a fost exhumat intact, fapt care a făcut ca Biserica Ortodoxă să îl canonizeze ca sfânt.

Ocrotitor al kefalonienilor din exil

Kefalonienii care au plecat în exil de-a lungul lumii, îl cinstesc şi se roagă cu aceeaşi dragoste cu care o făceau şi când erau pe insulă. Biserica mare a Mănăstirii care adăposteşte moaştele sfântului, dar şi impunătoarele anexe s-au construit numai din donaţii de la locuitorii insulei care lucrează şi trăiesc în Statele Unite ale Americii. Kefalonieinii care au ajuns la începutul secolului 20 în Statele Unite Ale Americiia au construit şi în New York City o Biserică ce are hramul Sfântului Gherasim.

În anul 1953, imediat după ce s-a înregistrat puternicul cutremur de pământ, care a distrus insula Kefalonia în proporţie de 90%, au fost foarte multe arătări ale Sfântului Gherasim de-a lungul întregii insule. Cei care au fost vătămaţi şi au fost prinşi în interiorul locuinţelor şi al clădirilor au spus că acesta i-a mângâiat şi i-a întărit.

Tamaduitor al persoanelor cu boli psihice

În timpul sărbătorii Sfântului Gherasim din data de 16 august, trupul lui este purtat deasupra persoanelor bolnave pentru ca acestea să primească vindecarea. Datorită multor minuni pe care le-a înfăptuit, Sfântul Gherasim este considerat protectorul şi tămăduitorul persoanelor cu boli mintale. De asemenea, în data de 20 octombrie are loc o procesiune în jurul Mănăstirii în timpul Sfintei Liturghii, iar trupul sfântului este purtat în raclă în picioare, asa cum se poartă şi trupurile Sfinţilor Dionisie din Zachintos şi Spiridon din Corfu.

Traducere E.T. dupa Wikipedia.

Sursa: Sfantul Gherasim din Kefalonia (1506-1579) – tamaduitorul bolilor psihice