Sfântul Apostol Tadeu a fost unul din cei șaptezeci de Apostoli ai Mântuitorului, de neam evreu, din cetatea Edesa și bun cunoscător al Legii vechi. Să se știe deci, că, după Tradiția Bisericii, acest Sfânt Tadeu este altul decât Sfântul Iuda sau Levi Tadeul, cel numărat între cei doisprezece Apostoli, și altul decat Iuda, fratele Domnului, scriitorul Epistolei lui Iuda, din Noul Testament, și fratele lui Iacov, zis, uneori, și Tadeul.

Suindu-se el în Ierusalim, pe când Sfântul Ioan Botezătorul propovăduia pocăința și apropierea Împărăției lui Dumnezeu, Tadeu a primit, și el botezul lui Ioan. A cunoscut, apoi, învățătura Domnului nostru Iisus Hristos și, văzând faptele Lui cele fără de asemănare, Tadeu a mers după El, și s-a numărat în ceata celor șaptezeci de Apostoli. Mai târziu, după Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, Tadeu s-a dus, trimis de Duhul Domnului, în cetatea Edesa, propovăduind Evanghelia. Primit bine de stăpânitorul cetății, cu numele Avgar, Sfântul Tadeu a istorisit tuturor pătimirea Domnului Hristos, Învierea și Înălțarea Lui la cer. A botezat pe domnitorul Avgar și pe cei din casa lui, vindecându-l, totodată, și de orice urmă de lepră. A botezat, de asemenea, și pe toți cei care ascultau cu evlavie învățăturile sale și credeau în Hristos. Cât timp a stat în cetatea Edesei, Apostolul Tadeu n-a încetat să propovăduiască sfânta credință, îndemnând, pe cei ce credeau la, zidirea lăcașurilor de închinare și sfințind, prin punerea mâinilor, slujitori la altarele Domnului. Deci, după o oarecare vreme, Sfântul Apostol, voind să răspândească sămânța Evangheliei și în alte părți, s-a pregătit de drum lung. Iar, la plecarea sa din cetate, domnitorul Avgar, drept mulțumire pentru lucrarea sa, de zidire sufletească, a vrut să-i dăruiască lui mulțime de aur. Dar Sfântul Tadeu n-a primit, zicând că, dacă pe ale noastre toate le-am lăsat, cum am putea primi cele străine? Plecând, astfel, din Edesa, Sfântul Tadeu a ajuns în Mesopotamia, unde a adus pe mulți la credință și a zidit biserici, iar, de acolo, a mers mai departe, prin satele și orașele Siriei, ostenindu-se mereu cu bunăvestirea lui Hristos, până ce a ajuns la Berit, cetatea Feniciei. Aici și-a încheiat Sfântul Tadeu apostoleasca lui strădanie și, botezând pe mulți, a adormit, cu pace, în Domnul.

Întru această zi, pomenirea Sfintei Mucenițe Vasa și a fiilor ei Teognie, Agape și Pistos (303-305)

Sfanta Mucenita Vasa a trait in zilele imparatului Maximian, in cetatea Edesa si, insotindu-se cu un slujitor idolesc, anume Valerie, a nascut trei fii, pe Teognie, Agapie si Pistos. Ea i-a crescut pe ei in credinta crestineasca, caci era crestina, inca de la stramosii sai. Deci, a fost parata de barbatul ei si a fost adusa inaintea judecatorului, unde a marturisit ca este crestina. Pentru aceea, a fost aruncata in temnita, impreuna cu fiii ei. Dupa aceasta, scotand-o la judecata, au fost chinuiti fiii ei, sub privirile ei. Pe Teognie, cel dintai, l-au batut si dupa aceea, l-au spanzurat. Pe celalalt, Agapie, l-au jupuit de pielea capului, pana la piept, dar el nu zicea nimic. Apoi, pe cel de-al treilea, l-a muncit in tot chipul. Iar maica lor, privind la patimirea fiilor ei, ii intarea pe ei spre nevointa, si-i indemna cu rugaminte. Si toti acesti trei copii, suferind, cu barbatie, chinurile pentru Hristos, au fost taiati cu sabia. Si s-a bucurat Sfanta asa, maica lor, ca a trimis, mai inainte, la Hristos pe iubitii sai fii. Si, punand-o din nou in legaturile temnitei si chinuita fiind cu foamea, a luat hrana din mana ingerului si s-a intarit spre patimirea cea mare.

Deci, a fost dusa in Macedonia, dupa porunca judecatorului, si acolo, silind-o sa aduca spurcata jertfa, ea nu s-a supus. Drept aceea, a fost aruncata in mare si apoi in foc; si din toate patimirile acestea nevatamata a ramas. Au luat-o, apoi, in capistea idoleasca si, acolo, Sfanta, luand pe idolul lui Jupiter, l-a aruncat la pamant si l-a sfaramat. Deci, au dat-o spre mancarea fiarelor, si ele nu s-au atins de ea. Drept aceea, vazand-o pe ea ca nicidecum nu se pleaca, au poruncit ca sa-i lege mainile la spate si i-au sfaramat toate madularele, cu bataie cumplita. Iar, la sfarsit, i-au taiat cinstitul ei cap. Si asa, Sfanta si-a dat sufletul in mainile lui Hristos Dumnezeu. Caruia se cuvine slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Întru această zi, cuvânt din Pateric

Un oarecare staret, avand dar duhovnicesc, zicea ca la inceput, de cand au venit in partile acelea, intrand in vestita cetate Antiohia si indemnat de multa sa credinta, s-a salasuit in partile de sus, in pestera Sfantului Ioan Gura de Aur, ca sa traiasca acolo. Iar, iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce vroia mantuirea sa, ca sa scape el de sminteli si de vrajba, i-a aratat ce se intampla in Antiohia, tuturor celor ce traiau acolo. Si iata cum: „Am vazut o fiara, ca un balaur foarte mare, fiindu-i tot trupul ca un rau de foc si gros, care inconjura si zbura prin toata cetatea Antiohiei si manca fara de satiu pe toti, de la mic pana la mare, pe barbati, pe femei, pe copii, pe preoti, pe calugari, si nu scapa nimeni de mancarea lui. Insa, acesta era dracul iubirii de desfatari, pe care, vazandu-l, m-am inspaimantat si am fugit afara din cetate. Deci, am vazut pe cineva care imi zicea: Vei face bine, daca vei fugi de aici si te vei sui la munte, caci acest drac are putere numai aici, in cetate, nu si la munte. Apoi, fugind, am mers la munte, intr-o manastire, dar nu eram inca deprins cu viata calugareasca si nu ma pricepeam ce voi face. Deci, mi-a venit un gand ca acesta, zicandu-mi sa ma socotesc, acum, ca si cand as fi pe vremea Apostolilor, de la inceput, sa caut, dar, sa vad ce au invatat si ce au propovaduit Apostolii pentru mantuirea oamenilor. Deci, acestea gandindu-le, m-am asezat in manastire si, citind cele patru Evanghelii, mi-am ales, din ele, pentru mine, porunci ale Domnului si le purtam  cu mine pe acestea neincetat. Si de la inceput, adica, mi-am ales desavarsita neagonisire, precum se cuvine calugarilor; si, dupa aceea, desavarsita si cu dinadinsul pustnicie”. Si toate acestea, adica, le spunea acel mare staret, despre inceputul petrecerii sale in calugarie. Si cele ce a dobandit prin acestea, infricosatoare si mari daruri si descoperiri, nu avem vreme sa le spunem acum, asa cum ne-a spus el viata lui, cea mai dinainte. Ca si hrana a luat din mana ingerului si alte infricosatoare lucruri, precum zice marele Apostol Pavel, pe care nu este slobod omului sa le graiasca. Numai aceste putine cuvinte, ne-am silit a le spune, fiindca am slujit noi la un staret mare, ca acesta, care ajunsese la atat de mari daruri. Sa mai spunem, iarasi, si faptul ca acest mare staret, precum spunea el insusi, a facut o manastire si avea cu sine un ucenic, care petrecea singur in coliba. Iar staretul, singur, se linistea si auzea pe draci, strigand si zicand ca s-au suparat pe acesti calugari, ca, nu numai de staret nu se puteau apropia, dar nici de ucenicul lui, fiindca risipeste si zideste si nu-l afla pe el stand degeaba.

Acestea graindu-le dracii, staretul a cunoscut cele despre sine, adica, faptul ca darul lui Dumnezeu, cel ce era intr-insul, gonea si risipea pe draci si ei nu puteau sa se apropie de el. Dar, despre ucenic nu se pricepea ce inseamna acel lucru, ca, adica, risipeste si zideste. Iar, dupa ce a inserat, mergand la ucenic, l-a intrebat pe el: „Cum iti petreci vremea?” Iar el, raspunzand, a zis: „Bine, parinte”. Apoi, staretul l-a intrebat pe el despre trandavie. Iar acesta aratand cu degetele la niste pietre a zis: „Cu aceste pietre, zidesc un zid si, iarasi, il risipesc si, aceasta facand-o, nu simt trandavirea”. Acestea, auzindu-le, marele staret a cunoscut pentru care pricina nu puteau dracii sa se apropie de el, fiindca nu-l aflau niciodata pe el stand in zadar.

Drept aceea, bine zicea ca risipeste si, iarasi, zideste. Si, de acestea instiintandu-se, staretul si mai mult a indemnat pe ucenic, la un lucru bun ca acela. Iar noua de zicea: „Stiu ca ucenicul nu avea nici un folos sau castig trupesc, nici pentru el, nici pentru altii, dar, fiindca nu statea degeaba, necuratii draci nu aflau vreme ca sa-i faca rau. Iarasi, un alt staret, de care scrie la Pateric, facea acelasi lucru, in alt chip, ca, afland o coliba langa un lac, cu trestii, statea si impletea cosnite si le arunca pe ele in rau. Si aceasta o facea nu pentru castig, ci ca sa se osteneasca si sa se linisteasca. Dumnezeului nostru, slava!

 

 

.