Acesta a trăit pe vremea împăratului Constantin și a urmașilor săi, fiind persan de neam, și a fost povățuit la credința creștinească de un oarecare creștin, Uar cu numele. Deci, lăsând părinteasca păgânătate și rudeniile, a mers către hotarele grecești, în cetatea care se numea Nisibe. Și, intrând într-o mănăstire, a luat Sfântul Botez și s-a îmbrăcat în chipul monahicesc și petrecea în toate nevoințele vieții pustnicești. Dar, prin uneltirea și asupririle vrăjmașului drac, a fost urât de monahii de acolo și, fugind de ei, a mers la mănăstirea Sfinților Mucenici Serghie și Vah, din cetatea lui Teodosie și a urmat viața arhimandritului Nurvil, despre care se spune că șaizeci de ani n-a gustat fiertură, iar somn foarte puțin primea și, pe acela, fără să se culce sau să stea, ci rezemându-se în toiag. De la arhimandritul acesta, povățuindu-se, Cuviosul Dometie a fost sfințit diacon și, când a aflat că și la preoție voiește arhimandritul să-l silească pe el, a plecat de acolo și, suindu-se pe un munte pustiu, viețuia în Dumnezeu, suferind arșița și frigul și toate schimbările văzduhului. Apoi, intrând într-o peșteră, a viețuit acolo, săvârșind multe minuni în numele lui Hristos, făcând tămăduiri, celor ce veneau la el, și aducea, pe mulți, de la idoleasca înțelepciune, la credința lui Hristos. Deci, venind Iulian împăratul, cel lepădat de Dumnezeu, când a auzit despre el, a poruncit să-l ucidă cu pietre. Și, ducându-se, trimișii l-au aflat pe Sfântul Dometie, cu cei doi ucenici ai lui, la ceasul al treilea din zi, săvârșindu-și cuviincioasa cântare. Și, năvălind asupra lor, i-au ucis cu pietre. Și așa Cuviosul Dometie, cu cei doi ucenici ai săi, și-a săvârșit alergarea vieții lor, plăcută lui Dumnezeu.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre faptul, că ispitele sunt de folos.

Acest lucru este de mirare, că nouă ni se fac folositoare, nu numai cele ce ni se par nouă de folos, ci și cele potrivnice nouă. Și, ca să te încredințezi, ia seama la aceasta: Faraon a poruncit să fie aruncați pruncii în râu. Or, de nu s-ar fi aruncat pruncii evreilor și de n-ar fi fost porunca lui Faraon, n-ar fi fost cruțat Moise, fiind hrănit în palatele împărătești. Că, pe când el era păzit de ai săi, nu era în cinste, iar, când a fost lepădat, atunci a fost în cinste. Însă aceasta o făcea Dumnezeu din covârșitoarea Lui putere, arătând cu câtă înlesnire se fac lucrările Sale. Așa, și când evreul acela, îl înspăimânta pe Moise, zicând: „Oare, tu vrei să mă ucizi și pe mine?” Și acesta i-a fost de folos lui. Și vezi cum s-a făcut aceasta, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, până avea să se facă arătarea din pustie, până când avea să se împlinească vremea cea cuviincioasă, până ce avea să cugete el în pustie și avea să trăiască mai cu întemeiere. Încât, mai pe urmă, în toate supărările ce au venit peste el, de la evrei, făcea la fel: adică, atunci, se lămurea mai curat, când ei se ridicau împotriva lui mai tare. Precum s-au ridicat evreii și împotriva lui Aaraon, dar l-au făcut pe el și mai luminat, pentru că, din pricina aceasta i s-au făcut lui veșminte preoțești, în multe culori, și mitră i s-a pus și toate celelalte podoabe ale veșmintelor, după rânduială, încât, fără de nici o îndoială, a fost hirotonit, ca unul ce i s-au încredințat până și tăblițele cele de aramă. Dar, știți cu toții istoria aceasta, pentru aceea o voi trece cu vederea. Deci, de voiți, să ne întoarcem la cele mai dinainte de acestea.

Cain, a ucis pe fratele său, dar, cu acest chip, mai mult l-a folosit, căci ascultă ce zice: „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine.” Și, iarăși, zice că sângele grăiește mai bine decât Abel, de aceea și plata i-a crescut. Că ce strâmbătate i s-a făcut lui, că s-a sfârșit mai degrabă? Nici un fel de strâmbătate. Pentru că nu a trăi ani mulți, sau puțini, este fericirea, ci a folosi bine cele din viață.

Cei trei tineri au fost aruncați în cuptor, dar, prin aceasta, mai curați s-au făcut. Iar Daniil, în groapă fiind aruncat, a ieșit de acolo mult mai strălucit. Și pretutindenea vezi ispite mari, care nasc bunătăți, chiar și în lumea de aici, nu numai dincolo. Ne arată, astfel Dumnezeu, că răutatea se poate face pricină a lămuririi faptelor bune, când cineva îndură ispita cu răbdare.

Căci mulți pier și fără ispitele diavolului; că nu pe toate acestea le face diavolul; ci multe, chiar numai din ticăloșia noastră, se fac. Iar dacă undeva și el ar fi pricinuitor, noi îi dăm începerea. Că, spune-mi mie, când a intrat diavolul în Iuda? Că scris este: „A intrat în el satana.” Dar, ascultă pricina lui, că era fur și, cele ce se puneau în pungă, purta. El i-a dat satanei loc desfătat de a intra. Drept aceea, nu diavolul face în noi începătură, că noi îl primim pe el și îl chemăm. Cel neputincios, chiar și fără diavol, tot se vatămă. Să nu ne înșelăm, ispitele diavolului ne deșteaptă pe noi și ne ridică din lene, așa cum și grijile și întristările sunt deprinderi și învățături, care, duc la adevărata cugetare și la apropierea de învățăturile cele alese.

Dar, să iei seama și în altfel. Să fie crescut cineva în curțile împărătești, fără întristare, fără griji, nici pricină de mânie, încât să facă ori ce-ar pofti și pe toți să-i aibă ascultători, n-ar fi, oare, unul ca aceasta mai necuvântător decât orice animal? Iar acum, precum este un catâr, încărcat cu sarcina sa, așa suntem și noi împovărați de grijile și de necazurile care ne frământă. Pentru aceasta, de multe ori, săracii sunt mai înțelepți decât cei bogați. Că trupul care nu se miscă este bolnăvicios și netrebnic, iar cel ce se ostenește este mai frumos și mai sănătos. Asemenea și sufletul. Că fierul, stând, ruginește, iar lucrând, strălucește. Iar mișcarea sufletului vine și din supărări, căci sufletul, atunci, se mișcă, când nu toate se fac drepte; el se mișcă datorită celor potrivnice. De asemenea, dacă toate ar fi fost după gândul nostru, n-ar fi aflat sufletul de ce să se miște. Nu vezi că și doicilor li se poruncește să nu poarte totdeauna pe prunci în brațe? Ca să nu le facă lor obiceiul așa și să se îmbolnăvească, fiindcă, cruțarea fără măsură, le strică sănătatea copiilor. Bună este și întristarea, când e măsurată, bună-i și grija, bună este și lipsa, ce ne fac tari pe noi. Bune sunt și cele potrivnice, dar, când întrec măsura, ne păgubesc.

Nu vezi că, și pe ucenicii Săi, Hristos așa îi povățuiește? Și, dacă ei aveau trebuință de aceasta, cu cât mai mult, noi.  Să ne bucurăm, deci, în necazuri, că ele sunt tămăduiri potrivnice, pentru rănile noastre. Că așa sunt leacurile, unele dulci, altele amare. Drept aceea, să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate acestea. Că nu ni le dă Dumnezeu, așa, fără rost, ci spre folosul sufletelor noastre. Deci, arătându-I mulțumirea noastră, să-L slăvim și să ne ținem cu vitejie, socotindu-le trecătoare. Și să ne întindem gândul spre cele viitoare, ca, și pe cele de aici, să le suferim cu vitejie, dar, și pe cele viitoare, să ne învrednicim a le câștiga, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, al Căruia este Slava și stăpânirea în veci! Amin.

Întru această zi, pomenirea Prea Cuvioasei Maicii noastre Teodora de la Sihla 

In luna august, ziua a saptea, facem pomenirea Prea Cuvioasei Maicii noastre Teodora de la Sihla, care a sihastrit multi ani, la sfarsitul secolului al XVIl-lea, intr-o pestera din preajma Schitului Sihla-Neamt.

Aceasta floare duhovniceasca de mare pret si mireasa a lui Hristos, pe care a odraslit-o pamantul binecuvantat al Moldovei, s-a nascut pe la jumatatea secolului al XVII-lea, in satul Vanatori-Neamt, din parinti binecredinciosi si iubitori de Dumnezeu. Tatal ei, Stefan Joldea Armasul, avea dregatorie ostaseasca, asa cum si numele il arata, fiind paznic al Cetatii Neamtului si „armas”, adica facator de arme pentru cei ce aparau vestita Cetate a Moldovei. Iar mama sa, al carei nume nu ne este cunoscut, se ingrijea de casa si de buna crestere, in frica de Dumnezeu, a celor doua fiice, Teodora si Maghita (Maghiolita).

Fiica mai tanara s-a mutat curand la Dumnezeu iar fericita Teodora, ajungand la varsta randuita a fost casatorita de catre parinti, impotriva vointei ei, cu un tanar evlavios din Ismail. Dar, neavand ei copii, iar sufletul Teodorei fiind ranit de dragostea pentru mirele ei lisus Hristos inca din copilarie, ardea de dorinta unei vieti cu totul curate, inchinate numai lui Dumnezeu. La aceasta o indemna si duhovnicul ei, precum si firea ei singuratica, ravna pentru rugaciunea de taina si amintirea marilor sihastri ce se nevoiau in acea vreme prin padurile si muntii din tinutul Neamt – vechii ei sfatuitori.

Astfel, fericita Teodora a imbratisat cinul monahal la Schitul Varzaresti-Vrancea, iar dupa doi ani sotul ei s-a calugarit in Schitul Poiana Marului, sub, numele de Eleodor. Asa a binevoit Dumnezeu sa-i povatuiasca pe amandoi pe calea sfinteniei si a mantuirii.

Fiecare dintre vietuitoarele schitului de maici se nevoia cu mare ravna pentru Hristos, insa Cuvioasa Teodora, fiind intarita de harul Duhului Sfant, intrecea pe toate celelalte surori cu rugaciunea, cu smerenia si cu nevointa duhovniceasca.

Dupa cativa ani, navalind turcii in partile Buzaului, au dat foc Schitului Varzaresti. Atunci toate surorile din obste s-au risipit in padurile seculare din partea locului, asteptand sa treaca primejdia si mania lui Dumnezeu. La fel a facut si Cuvioasa Teodora, care s-a retras in munti impreuna cu stareta ei, schimonahia Paisia, a carei ucenica era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mania lui Dumnezeu, in post si rugaciune, rabdand multe ispite de la diavoli, foame, frig si tot felul de incercari.

Dupa ce a trecut la Domnul stareta ei, fericita Teodora, in urma unei descoperiri dumnezeiesti, a parasit muntii Buzaului si s-a retras in patria ei mult iubita din partile Neamtului, pentru a se nevoi in padurile neumblate din jurul schiturilor Sihastria si Sihla. Dupa ce mai intai s-a inchinat la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului de la Manastirea Neamt, egumenul Lavrei a trimis-o la Sihastria sa urmeze sfatul egumenului de aici. Cu binecuvantarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihastriei, fericita Teodora a fost incredintata duhovnicului Pavel, care a dus-o in pustie, in apropierea Schitului Sihla, sfatuind-o ca, de va rabda asprimea vietii pustnicesti, sa ramana acolo pana la moarte; iar de nu va putea suferi ispitele si frigul iernii, sa se aseze la o sihastrie de calugarite.

Asa a ajuns fericita Teodora in muntii Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, nu departe de schit si de pestera care ii poarta numele pana astazi. Acolo s-a nevoit Cuvioasa barbateste multi ani, ostenindu-se singura in post si rugaciuni de toata noaptea, in lacrimi si mii de metanii, uitata de lume, indurand multe ispite si naluciri de la diavoli foame, lipsa, ganduri si mai ales frigul aspru al iernii. Numai Cuviosul Pavel din Sihastria, duhovnicul ei, o cerceta din cand in cand, o marturisea, o imbarbata, o impartasea cu Sfintele Taine si ii ducea cele de trebuinta. Dupa un timp a raposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, intr-o mica coliba pustniceasca, iar Cuvioasa Teodora a ramas cu totul singura, caci nimeni nu stia locul si aspra ei nevointa. Cu timpul i s-au rupt si hainele, iar ca hrana avea doar macris, fructe de padure si alune, in aceasta scoala a linistii si nevointei a dobandit Cuvioasa darul rugaciunii de foc, care se lucreaza in inima, darul lacrimilor, al rabdarii si al negraitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, caci dobandise darul facerii de minuni si era ca un diamant stralucitor in muntii Sihlei, fiind uitata de oameni, dar umbrita de darul Duhului Sfant.

Odata, navalind turcii sa prade manastirile si satele, au ajuns pana la Sihla, iar Sfanta Teodora s-a adapostit in pestera ei din apropiere. Descoperind-o paganii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mainile lor. in clipa aceea, prin minune, s-a crapat stanca din fundul pesterii, cum se vede pana astazi, iar fericita s-a izbavit de moarte, in aceasta pestera s-a nevoit Sfanta Teodora in ultimii ani ai vietii sale, rugandu-se neincetat lui Dumnezeu cu rugaciunea cea de taina a inimii, incat i se lumina fata, iar trupul ei se ridica de la pamant, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp in timp pasarile cerului ii aduceau in ciocurile lor, prin voia Domnului, faramituri de paine de la trapeza Schitului Sihastria, iar apa bea din scobitura unei stanci din apropiere, numita astazi „Fantana Sfintei Teodora”.

Ajungand Sfanta Teodora aproape de sfarsitul vietii si cunoscand ca o cheama Hristos la cerestile locasuri, unde este odihna si desfatarea tuturor sfintilor, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu sa-i trimita un preot ca sa o impartaseasca cu Preacuratele Taine, inainte de obstescul sfarsit. Astfel, cu randuiala de sus, egumenul Sihastriei a observat ca pasarile duceau faramituri spre Sihla si a trimis doi frati sa vada unde anume se duc. Calauziti de mana lui Dumnezeu, fratii au ajuns noaptea aproape de pestera Sfintei Teodora si au vazut-o cum se ruga cu mainile inaltate spre cer, invaluita in lumina de foc. Atunci, infricosandu-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume, le-a cerut o haina sa se acopere, caci era goala si le-a poruncit sa coboare la Sihastria si sa aduca un duhovnic ca s-o impartaseasca cu Trupul si Sangele lui Hristos.

Calauziti de o lumina cereasca, fratii au mers repede si dimineata au adus la pestera pe ieromonahul Antonie si ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. Dupa ce Sfanta Teodora si-a facut cuvenita spovedanie si si-a destainuit viata, ostenelile si ispitele ei, a rostit Crezul, s-a inchinat, a primit dumnezeiestile Taine si, multumind lui Dumnezeu pentru toate, si-a dat duhul in mainile Lui. Apoi, parintii au facut slujba inmormantarii si au ingropat sfantul ei trup in pestera. Aceasta s-a petrecut in al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.

Trupul Sfintei Teodora a ramas tainuit in pestera pana dupa anul 1830, cand familia domnitorului moldovean Mihail Sturdza, care a reinnoit Schitul Sihla, a asezat moastele ei in racla de pret si le-a depus in biserica schitului spre inchinare. Apoi, zidind o biserica noua la mosia lor din satul Miclauseni-Iasi, le-a adus in aceasta biserica si multa lume venea aici spre inchinare, primind ajutorul Cuvioasei, in anul 1856 familia Sturdza a convenit cu conducerea Manastirii Pecersca din Kiev sa le daruiasca sfintele moaste, in schimbul unor vesminte preotesti si arhieresti, ceea ce s-a facut. Asa s-au instrainat moastele Sfintei Teodora din patria ei si se pastreaza in catacombele de la Pecersca, asezate in racla de mult pret, pe care scrie aceste cuvinte: „Sfanta Teodora din Carpati”.

Aceasta este, pe scurt, viata Sfintei Teodora de la Sihla si acestea sunt faptele ei, prin care a bineplacut lui Dumnezeu, numarandu-se in cetele sfintilor din cer si fiind socotita cea mai aleasa nevoitoare pe care a odraslit-o vreodata tara noastra.

Cu ale ei sfinte rugaciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi toti, impreuna cu tara si poporul cel binecredincios. Amin!

Troparul Sfintei, glasul 1

Cele pamantesti parasind si jugul pustniciei luand, te-ai facut mireasa lui Hristos, fericita; cu postul, cu privegherea cerestile daruri luand si cu rugaciunea pe ingeri ajungand, firea omeneasca ai biruit si la cele ceresti te-ai mutat, lasandu-ne spre mangaiere pestera si sfintele tale moaste. Pentru aceasta, Sfanta Preacuvioasa Maica Teodora, roaga pe Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.