Acesta a trăit pe vremea împărăției lui Dioclețian, fiind rob al unei femei de neam mare și de cinste, anume Aglaia, fiica a lui Avachei, prefect al Romei. Și era femeia aceasta, Aglaia, foarte bogată, iar Bonifatie, sluga ei credincioasă, purta de grija averii sale, dar el viețuind în păcate trupești cu stăpâna-sa și era și bețiv. Nu spre defăimare se spune aceasta, că degrabă se va arăta și fericita schimbare a acestora, cum păcătosul se face sfânt, ba încă și mucenic al lui Hristos.

Dar, și în vremea viețuirii sale,  cea cu iubire de patimă, măcar că slujea păcatului, avea și părți bune, că era milostiv și iubitor de străini și da cu dragoste celor lipsiți și i se frângea inima și i se făcea milă de nevoile oamenilor, că n-aștepta să fie rugat ca să vina în ajutor; asemenea și stăpâna lui era milostivă și iubea pe mucenici. Și, fiindcă adeseori suspinau către Dumnezeu pentru păcatele lor, Domnul nu i-a lăsat mai mult să se întineze, cu păcatele lor cele necurate, ci a rânduit o spălare de întinările lor.

Deci, într-una din zile, stăpâna a zis lui Bonifatie: „Mergi în Răsărit, unde mărturisesc Sfinții, și-mi adă moaște de Mucenici, ca să le avem de ajutor și de sufletească mântuire.” Iar Bonifatie, răspunzând, a zis: „De vor aduce moaștele mele le vei primi oare?” Iar ea a râs, zicându-i: „Bețivule.” Și, învățându-l, l-a trimis. Și el a luat douăsprezece slugi și mulți galbeni și a ajuns la Cilicia, unde erau dați la chinuri Sfinții. Și, aflându-i în chinuri, le săruta legăturile și rănile.

Deci, aprinzându-se de râvna dumnezeiască, a stat Bonifatie în fața dregătorului, mărturisind că este creștin. Și, prinzându-l, l-au spânzurat cu capul în jos și l-au strujit fără milă și l-au împuns cu trestii ascuțite pe sub unghii și i-au dat plumb topit pe gură, și l-au băgat cu capul în jos într-o căldare plină de smoală ce fierbea. Dar, din toate, nevătămat a ieșit. Atunci dregătorul a poruncit să i se taie capul. Deci, l-au luat ostașii și l-au scos, spre ucidere. Iar Sfântul, după ce s-a rugat, și-a plecat capul și a fost tăiat. Și ceea ce zisese stăpânei sale, râzând, când a plecat, s-a împlinit cu fapta.

Iar slugile ce veniseră cu dânsul de la Roma, dacă văzură că zăbovește, socotiră că va fi umblând prin cârciumi după beție, cum îi știau năravul. Iar dacă au aflat de chinurile și de tăierea ce a răbdat și cum și-a dat sfârșitul, au umblat de i-au găsit moaștele și, plângându-l, cădeau către el, cerându-și iertare, că îl grăiseră de rău, ci cumpărându-i trupul cu preț de cinci sute de galbeni, l-au adus la Roma. De acestea aflând, Aglaia, stăpâna lui, a dat slavă lui Dumnezeu și l-a primit cu cinste mare și l-a îngropat aproape de cetate, ca la cincizeci de stadii și, făcând o o biserică cu numele lui, la casa ei în oraș, l-a mutat acolo. Și, în toate zilele, la sfintele lui moaște, se făceau multe tămăduiri. Iar ea, de atunci bineviețuind, cu cuviință și rânduială dumnezeiască, cu pace și-a dat sufletul la Dumnezeu.

Întru această zi, cuvânt despre alt Sfânt Bonifatie, cel milostiv

        Acest Sfânt Bonifatie, slăvitul întru milostenii și îndurări, era cunoscut în toată țara Italiei. Iar iubirea de săraci, din copilărie a cinstit-o. Că, încă la maica sa fiind, când era copil, ieșind din casa sa, uneori, adică, se întorcea fără de cămașă, iar, alteori, fără de haină. Că, dacă vedea pe cineva gol, se dezbrăca de haină și îmbrăca pe cel gol. Deci, adeseori, și maica lui îl mustra, zicându-i: „Nu este drept, fiule, că tu însuți fiind sărac, să îmbraci pe cei săraci.”

Iar odată, maica lui, intrând în hambarul în care își pregătise hrana peste tot anul, a aflat hambarul gol, întrucât fiul ei Bonifatie împărțise hrana, în taină, la săraci. Și a început ea a plânge, bătându-se peste obraz și zicând: „Oh, vai mie, de unde voi lua eu altă hrană pentru tot anul?” Iar el, venind la maica sa, a încercat a o mângâia pe dânsa, dar nu putea. Și a rugat-o să iasă puțin afară din hambar. Și, ieșind ea, Bonifatie a închis ușile hambarului, și a căzut îndată la pământ, rugându-se lui Dumnezeu din toată inima. Și, minune! Îndată s-a umplut hambarul de grâu. Și văzând ceea ce s-a făcut, maica lui s-a înspăimântat și s-a bucurat. Dintr-acea vreme n-a mai oprit pe fiul său ca să dea săracilor, văzînd credinţa lui cea mare, căci nu se împuţina ce dădea el, ci, orice cerea de la Dumnezeu, aceea primea.

Întru aceeaşi zi, cuvânt despre pocăinţă

        Fiului celui desfrânat, la întoarcerea lui, să-i urmezi, adică să cazi către Dumnezeu, cu inima înfrântă și duh smerit, și, ca acela, să grăiești: „Greșit-am înaintea Ta, Doamne, primește-mă, Părinte, pe mine, cel ce mă pocăiesc”. Încă și de căderi să te lași și de păcate să te lepezi și să fugi. Că, de te vei întoarce spre Dumnezeu, cu pocăință, și fapta cea rea o vei îndepărta de la viața ta și nu o vei mai face, atunci îți va fi ție ajutător Atotțiitorul Dumnezeu și Domnul.

 

Cuvânt din Everghitinos, al lui ava Casian, că nu trebuie să învinuim pe draci pentru cele ce greşim, ci pe noi înşine; că pe cei ce iau aminte, nici dracii nu pot să-i vatăme, mare fiind ajutorul cel de la Dumnezeu

        Zis-a ava Serinu că dracii nu pun în gândul oamenilor toate patimile deodată, ci fiecare patimă are duhurile ei deosebite, și hotărâte, care o seamănă pe ea în gândul omului. Că unele duhuri se veselesc în necurățenii și în dulcețile întinăciunilor, iar alte duhuri se bucură în defăimări, la iuțime și la turbare; altele, la necaz; altele, în slavă deșartă, și altele, la mândrie. Și fiecare din aceste duhuri, dorește să pună în gând ceea ce vede că primește sufletul mai cu dulceață. Și aceste duhuri nu-i supără pe toți deopotrivă, nici răutatea lor nu o seamănă deopotrivă, ci foarte felurit, după vremuri și locuri, după prilej și după om. Unele, altora, sau își ajută, sau, își dau loc, nu păzesc un șir și o rânduială, unele față de altele. Că se zice: „Căuta-vei la cei răi pricepere, și nu vei afla.” Însă, pe cât se poate, își dau oarecare înlesnire unele altora, în lupta lor împotriva noastră.

Și, fiecare duh își păzește rânduiala sa și, așa îl asuprește pe om, iar, dacă este înfrânt, va pleca de la el, dar pe alt duh, mai cuplit, spre răzbunare, i-l lasă.

De asemenea, trebuie și aceasta să știi: că nu toți dracii sunt la fel de sălbatici sau că au aceeași putere. Ci felurită este la ei și lucrarea și puterea și felurită este și ispitirea cu nevoitorii lui Hristos cu cei ce sunt începători în fapte bune și încă slabi, se luptă duhuri mai slabe, iar când acestea sunt biruite, atunci le urmează o treaptă de mai mari luptători. Că, dacă nu, s-ar fi făcut, după măsura puterii omenești și nevoia luptei, nimeni, dintre nevoitori, n-ar fi putut răbda cumplita sălbăticie a unor atât de mulți diavoli războinici ca aceștia. Nici n-ar fi putut sta omul împotriva pândirii, celor cu vicleșug, diavolilor, de n-ar fi stat, mai întâi, Hristos, Iubitorul de oameni, Mijlocitorul și de nevoință purtătorul și Judecătorul, potrivind, după a noastră putere, luptele unei nevoințe, și, pornirile celor covârșitoare ale vrășmașului oprindu-le și întorcându-le și pe noi nelâsându-ne, după cuvântul scris, a fi ispitiți peste putința noastră. Ci, împreună cu ispita a făcut și sfârșitul ei, ca s-o putem suferi. Și noi credem că înșiși dracii, nu fără de osteneală și durere săvârșesc această luptă, că au și ei griji și mâhnire. Și cu osebire când se lovesc în luptă cu anumiți bărbați tari, răbdători și împotrivă râvnitori. Despre acestea și Apostolul mărturisește, zicând: „Nu ne este nouă lupta împotriva sângelui și a trupului, ci împotriva începătoriilor, a stăpâniilor și celelalte.” Și iarăși: „Așa lovesc, nu ca bătând văzduhul.” Și în alt loc: „Nevoința cea bună m-am nevoit.” Iar unde este nevoință și luptă și ceartă, este nevoie de amândouă părțile ce se împotrivesc, de grijă, de osteneală și de durere. Și precum noi, biruindu-i pe dânșii, ne bucurăm, iar fiind biruiți, ne întristăm, așa și aceia pătimesc. Și de cele ce pe noi ne biruie se veselesc, iar de cele ce, mult trudindu-se, nu le pot asupra noastră, ci sunt biruiți, se amărăsc și se întorc la dânșii cu rușinea înfrângerii. Și astfel se împlinește ceea ce stă scris: „Întoarce-se-va durerea lui la capul lui.” Și iarăși: „Cursa, pe care în ascuns a întins-o, să-l prindă pe el.” Că Proorocul David, pe aceste toate știindu-le și cu ochii cei dinlăuntru privind la nevăzutul război și știind că se bucură vrașmașul pentru căderea noastră, zicea către Dumnezeu: „Luminează ochii mei, ca nu cândva să adorm întru moarte, ca nu cândva să zică vrașmașul meu: l-am biruit pe dânsul. Cei ce mă necăjesc se vor bucura, de mă voi poticni.” Și iarăși: „Să nu se bucure de mine cei ce mă vrașmășesc cu nedreptate. Să nu zică în inimile lor: Bine, bine sufletului nostru. Nici să zică: „Înghițitu-l-am pe dânsul.” Încă și rușinea lor, de care se rușinează când sunt biruiți, vorbind către Dumnezeu, David o cânta: „Să se rușineze și să se înfrunte cei ce caută cele rele mie.” Iar Ieremia zice: „O, de s-ar rușina vrășmașii mei și să nu fiu rușinat eu. Să aduci peste dânșii mânia Ta și, cu îndoită sfărâmare, sfarămă-i pe dânșii.” Cu adevărat, îndoit se vor și sfărâma, când de noi biruiți vor fi dracii. Întâi, că oamenii cuceresc sfințenia, în vreme ce ei pe aceasta, având-o, au pierdut-o, iar, al doilea, că, duhuri fiind ei, de cei trupești și pământești sunt biruiți. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

.