Sfantul Mucenic Ignatie, purtatorul de Dumnezeu 
        Acesta a trăit pe vremea lui Traian, împăratul romanilor (98-117), și, fiind ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul, ca și Sfântul Policarp al Smirnelor, a fost așezat episcop în Antiohia Siriei, ca urmaș ce era al Apostolilor.

Spun unii că el este copilul acela, pe care, luându-l în brațe Domnul, a zis Apostolilor:De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește.” (Matei,18,3,5). Și Antiohia era marea cetate în care, ucenicii Domnului au început mai întâi a se numi creștini.

Deci, când mergea Traian împotriva perșilor, Sfântul Ignatie a fost prins și, făcând cunoscută credința sa în Hristos și gândul său nestrămutat, a fost osândit  să fie dus la Roma, ca să-l dea să fie mâncat de fiare în circ, ca un osândit de seamă ce era. Și a făcut el drumul din Siria la Roma, păzit de o gardă de zece soldați, pe care, pentru asprimea lor, el îi numește „cei zece leoparzi ai mei.” Și el întărea în credință Bisericile din toate orașele, pe unde trecea. Și îi ieșeau înainte pe drum creștinii de pretutindeni, cete, cete, ca să-i arate dragostea și prețuirea lor, precum se vede din cele șapte epistole, ce ne-au rămas de la el, ca un testament al Sfântului episcop-mucenic.

Nu vă poruncesc, ci vă sfătuiesc, zice el, feriți-vă de rătăcire. Unde-i episcopul, acolo-i Biserica, și unde-i Biserica și episcopul, acolo-i Liturghia cea adevărată. Totul este credința în Hristos și dragostea. Vreau să mă asemăn lui Hristos, primind moartea de mucenic ca și El.” Iar în Epistola către Romani zice: Să nu cumva să mijlociți și să fiu lipsit de bucuria de a fi mucenic. Sunt grâul lui Dumnezeu. Lăsați-mă să fiu măcinat de dinții fiarelor, ca să mă fac pâine neprihănită lui Hristos.”

Deci, sosind la Roma, a fost dus la locul cel de priveliște de toate părțile. Și, slobozind leii asupra lui, aceștia l-au sfâșiat și l-au mâncat, lăsând numai oasele cele mari, pe care, creștinii strângându-le, le-au dus în Antiohia. Pentru marea lui dragoste din inimă pentru Hristos i s-a spus „Teoforul”, adică purtătorul de Dumnezeu. Pe vremea lui Iraclie împăratul, Antiohia, căzând în mâinile turcilor, moaștele Sfântului au fost duse la Roma și se află acolo în biserica Sfântului Clement.

.

Întru această zi, cuvânt din Pateric despre un călugăr, care a fugit de slava omenească

        Un calugar egiptean vietuia aproape de Constantinopol, pe vremea imparatului Teodosie cel Tanar (408-450). Si umbla, trecand pe acolo, imparatul. Si, lasand toti insotitorii, imparatul a mers singur si a batut in usa calugarului. Si dupa ce i-a deschis, nu l-a cunoscut cine era, insa l-a primit pe el ca pe un ostas, iar dupa ce a intrat, facand rugaciune, s-a asezat. Si a inceput a-l intreba imparatul: „Cum se afla parintii cei ce sunt in Egipt?” Iar el i-a raspuns: „Toti se roaga pentru mantuirea ta.” Si i-a mai zis lui batranul: „Ma rog, sa mananci putin.” Si i-a muiat lui paine de a sa si a turnat undelemn si sare si a mancat; apoi i-a dat lui si apa de baut. Deci, i-a zis lui imparatul: „Oare stii cine sunt eu?” Iar el a raspuns: „Dumnezeu te stie pe tine.” Atunci i-a spus lui: „Eu sunt Teodosie, imparatul.” Si indata, i s-a inchinat lui batranul. Dupa aceea, i-a zis lui imparatul: „Fericiti sunteti voi, ca nu aveti grijile vietii acesteia. Cu adevarat, ca imparat m-am nascut si am crescut, insa niciodata n-am mancat paine cu asa dulceata, nici apa n-am baut asa precum astazi; foarte cu dulceata am mancat si am baut.” Si i-a zis lui staretul: „Fiindca noi calugarii toate bucatele noastre le facem cu binecuvantare, pentru aceea, dulce este si aceasta proasta mancare. Iar in casele voastre toata osteneala bucatelor voastre celor multe o fac slugile si binecuvantare nu iau de la nimeni.”

Deci, a inceput imparatul, de atunci, a cinsti pe calugari si a le da cate ceva. Iar staretul, lepadand cinstea data de imparat, a fugit si a mers in Egipt.

Întru aceeaşi zi, cuvânt pentru calea cea strâmtă, care duce la Împărăţia Cerurilor

        Sa luam aminte si sa ne pazim pe noi insine, ca nu cumva, fagaduindu-ne a umbla pe calea cea ingusta si cu necazuri, sa aflam ca, pe calea cea larga umbland, ne ratacim. Insa cea ingusta sa ti se arate, ca sa o cunosti, ca este aceasta: infranarea pantecelui, starea cea cu priveghere de toata noaptea, lipsa de paine, ocara si batjocura, taierea voii tale, rabdarea hulei, clevetiri nedrepte a suferi, grait fiind de rau, a nu te mania, defaimat fiind, a te smeri si, infricosat fiind, sa nu te temi. Fericiti sunt cei ce umbla pe calea aceasta, ca a acelora este Imparatia Cerurilor.

Cuvânt despre pocãinţă al Sfântului Ioan Gurã de Aur, rostit în ziua când a fost aşezat patriarh al Constantinopolului(398)

        Iata ca soseste, fratilor, praznicul Nasterii lui Hristos, care, decat toate praznicele, este mai cinstit si mai infricosator. Pentru aceea, eu acum incep invatatura aceasta ca, adica, sa va curatiti de pacate si, asa, sa va apropiati de Sfintele Taine. Sa nu-mi zica mie nimeni: „Plin sunt de rusine, fiindu-mi cugetul plin de pacate”, pentru ca destule sunt, adica, aceste cinci zile, spre curatire: daca ne vom pocai cu adevarat si de vom priveghea si vom posti, multe pacate ni se vor sterge. Sa nu ne uitam, dar, la vremea cea scurta, ci la iubirea de oameni a Stapanului sa gandim. De vreme ce, din Ninive, numai in trei zile s-au intors la pocainta si zdrobirea si smerenia sufletului lor au putut sa potoleasca mania aceea. Si pacatoasa, intr-un ceas, apropiindu-se de Hristos, toate pacatele, cele din lunga vreme, si le-a spalat. Inca si iudeilor, care-L cleveteau, pentru ca a primit-o pe ea, si acelora le-a astupat gura, iar pe dansa de toate relele a schimbat-o si, dandu-i ei indrazneala, a eliberat-o. Dar pentru ce a facut El aceasta? Pentru ca ea, cu minte dreapta si cu fierbinte credinta, din suflet umilit, s-a atins de sfintele si preacuratele Lui picioare, parul deslegandu-si, izvorul de lacrimi din ochi slobozind si mirul tot turnandu-l; adica cu aceea ce insela pe oameni, cu aceea si-a intocmit si doctoria pocaintei. Cu ochii, cu care i-a vanat pe desfranati, cu aceia, acum, a lacrimat. Impletiturile parului, cu care pe multi ii prindea in pacate, cu acelea, acum, a sters picioarele lui Hristos. Deci, si tu sa faci asemenea, adica, prin acelea, prin care ai maniat pe Dumnezeu, iarasi, prin acelea sa-L si rogi pe El acum. De l-ai maniat prin jefuirea averilor, prin acelea te si impaca acum cu Dansul: cele rapite sa le imparti de la cei napastuiti, inca si ceva pe deasupra sa mai dai. Sa zici ca si Zaheu: „Intorc impatrit acelora pe care i-am napastuit.” Iar de ai gresit cu limba, cu aceea acum curate rugaciuni sa inalti si pe cei ce te blestema si te graiesc de rau, tu sa-i binecuvantezi.

Deci, daca in acest fel te vei schimba in lacrimi si in obicei, apoi, nu lunga vreme iti trebuie de pocainta, nici multi ani, ci numai intr-o zi vei castiga eliberare. Drept aceea, rogu-va pe voi, sa va departati de inselaciune si sa primiti fapta buna. Incetati cu rautatile si va fagaduiti sa nu le mai faceti; si destul va este voua acestea spre raspuns. Eu marturisesc sa va incredintez nimic alta nu cauta, fara numai ca sa arate ca celor ce inceteaza cu pacatele, si fug de rautatile cele mai dinainte si cu adevarat se pocaiesc, milostiv le este Dumnezeu si-i primeste pe ei ca un iubitor de oameni. Ca omul, intru sine despartirea de rautati si, mai mult, sa nu le mai faca pe acelea. Pentru ca iubitor de oameni este Dumnezeu, iarta pe cele dintai si nu pomeneste rautatile, daca ne pocaim cu adevarat. Ca, precum femeia ce se chiverniseste, doreste sa nasca, asa si Dumnezeu doreste sa-si verse mila Sa asupra noastra.

Pentru aceea, sa lepadam toata nedreptatea si, asa, sa incepem a praznui Nasterea lui Hristos. Sa lepadam clevetirea si osandirea. Sa calcam tinerea de manie si invidia si toate grijile lumesti. Si, asa, intru aceste cinci zile pocaindu-ne, curati de toata rautatea sa ne apropiem de Cel curat si fara de rautate, Dumnezeu, fiecare zicand: „Sufletul meu vreau sa-l mantuiesc, ajuta-mi mie, Doamne, ca sa ma mantuiesc.” Ca ce folos va lua omul macar de ar dobandi si toata lumea si sufletul sau si l-ar pierde? Insa, aceasta nu spre osandire si judecata o graiesc voua, ci cautand mantuirea voastra, ca adica sa va izbaviti de vesnicele chinuri, intru Hristos Iisus, Domnul nostru, a Caruia este slava acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.