Select Page

Luna decembrie în 3 zile: Pomenirea Sfântului Prooroc Sofonie (†c. 610 i.Hr.)

 

   Sfântul Prooroc Sofonie era din muntele Savarata, din seminția lui Simeon. Pe tatăl său îl chema Husia, pe unchiul său Godolia, iar pe strămoșii săi Amorin și Ezechia. Și a fost, după numele lui, văzător și cunoscător al tainelor lui Dumnezeu, că, având mintea sa totdeauna curată, îndeletnicindu-se întru gândirea lui Dumnezeu și pe unul Dumnezeu văzându-L, s-a învrednicit dumnezeieștilor descoperiri și a cunoscut multe taine, care aveau să fie arătate în zilele cele mai de pe urmă și le-a spus mai înainte de împlinirea lor. Că a proorocit pustiirea Ierusalimului și răzvrătirea și risipirea iudeilor și venirea lui Hristos și întoarcerea la credință a păgânilor. A trăit cu șase sute de ani înainte de Mântuitorul. Ne-a rămas și de la el o carte, în Vechiul Testament, în care se afla proorocia sa despre „Ziua mâniei lui Dumnezeu”, Stăpânul lumii adică, de ziua când Dumnezeu va judeca și va pedepsi păcatele tuturor oamenilor din lume, pregătindu-și astfel „mica rămășiță”, din care va crește poporul lui Mesia. Iar „Ziua mâniei Domnului” este aproape.

    Deci, murind, a fost îngropat și s-a adăugat la părinții lui, așteptând învierea cea de obște a tuturor.

 

Întru această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Teodul, ce a fost eparh

    Acesta a trait pe vremea lui Teodosie cel Mare (379-395), fiind de bun neam si avand dregatoria de capetenie a pretorilor. Si desi avea femeie legitima, petrecea insa viata neprihanita. Deci, vazand rapirile si jefuirile ce le faceau, cei de pe langa imparatul, si-a lepadat dregatoria ce avea si, fiindca i-a murit si femeia, si-a impartit la saraci toata averea sa, care era ca la cinci sute cincizeci de litre de aur. Si, sculandu-se din Constantinopol s-a dus la Edesa unde, facandu-se monah, s-a suit pe un stalp, pe care a stat treizeci de ani. Si acolo s-a invrednicit dumnezeiestilor dariri. Ca nu se hranea cu mancare obisnuita, ci numai, in fiecare Duminica, se impartasea cu Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos. Si manca si din anafura, iar altceva nimic. Deci, oarecand, fiind el suparat de ganduri, se ruga lui Dumnezu ca sa-i arate cu cine este asemenea la fapta buna. Si, a auzit glas dumnezeiesc, zicandu-i ca este asemenea cu Cornilie mascariciul, care se numea si Pandur si locuia in Damasc. Aceasta asemanare nu putina tulburare a pricinuit Cuviosului, din ispitirea cu adevarat a diavolului, vrajmasul sufletelor nostre. Si, sculandu-se s-a dus la Damasc si, afland pe pomenitul Cornilie, a cazut la picioarele lui, vrand sa afle vietuirea lui. Iar Cornilie zicea ca este om pacatos si ca nu are nici o fapta buna. Deci, fiindca batranul cu staruinta il ruga pe el, pentru aceasta, silit fiind, i-a spus: „Eu, parinte, din tanara mea varsta, adunandu-ma cu mascaricii si cu jucatorii, imi castigam cele de nevoie spre vietuire, prin defaimatul acesta mestesug. Insa, in sfarsit, venind in gandirea multelor mele pacate si cugetand la rasplatirile Judecatii ce va sa fie, m-am lasat din obisnuitele mele rautati si ma indeletnicesc dupa putinta, spre viata curata si spre milostenie catre saraci; si acestea doar stiu despre mine.” Si fiindca batranul staruia iarasi, rugandu-l si jurandu-l pe el ca sa-i spuna si pe celelalte ale lui fapte bune, i-a raspuns Cornilie: „Cu putina vreme mai inainte, Parinte Sfinte, o femeie de bun neam, stralucita cu slava si cu bogatia si cu intreaga intelepciune, s-a insotit prin nunta cu un barbat, care, fiind cu totul desfranat, a cheltuit nu numai averea femeii, ci si pe a sa. Inca si alti multi bani s-a imprumutat si i-a pierdut. Si, fiind aruncat in inchisoare, a pricinuit femeii sale nemangaiata suparare. Aceasta, vazand pe ticalosul ei barbat ca se primejduieste sa moara de foame in inchisoare si, neavand ce face, cu rusine, a inceput a cere. Si numai aceasta, ci ca o cumpana, era aproape sa cada si in desfranare, fiind ea foarte frumoasa. Deci, pe aceasta eu intampinandu-o si, afland princina pentru care ea se poarta incoace si incolo, m-am mahnit din inima si, lacrimand, am zis catre dansa: „Cata datorie ai, o, femeie? Iar ea a raspuns: Patru sute de nomisme, domnule al meu. Deci, eu, socotindu-mi lucrurile mele, am aflat ca am doua sute si treizeci de nomisme si, fiindca acestia nu ajungeau spre plata a toata datoria, am vandut si oarecare podoabe ce aveam si straiele cele mai bune. Si asa, facand suma de patru sute de nomisme, i-am dat in mainile femeii, zicandu-i: Ia acesti bani, femeie, si, ducandu-te cu pace, slobozeste pe barbatul tau din inchisoare, rugandu-te din toata inima catre Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca sa-mi fie milostiv in ziua Judecatii.”

    Acestea auzindu-le Teodul, si foarte mult minunandu-se, multumind lui Dumnezeu, iarasi s-a intors si s-a suit pe stalp. Si traind inca putina vreme dupa aceasta, cu buna nadejde s-a mutat catre Domnul.

 

Întru această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Ioan Tăcutul, Episcopul Coloniei (†558)

    In al patrulea an al imparatiei lui Marcian (450-457), dreptcredinciosul imparat, adica in anii patru sute cincizeci si patru, s-a nascut acest Sfant, Parintele nostru Ioan, in Nicopolea Armeniei. Si, invatand Sfintele Scripturi, dupa ce au murit parintii sai, si-a impartit averea la saraci si zidind o biserica cu hramul Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, traia in liniste acolo, impreuna cu alti zece monahi. Deci, fiindca s-a facut vestit pentru fapta sa buna, a fost hirotonit episcop al Coloniei. Iar dupa ce, timp de noua ani, si-a asezat lucrurile eparhiei sale si a savarsit cele ce avea in gandul sau, a trecut marea, catre Ierusalim, si, ajungand la Sfintele Locuri si, inchinandu-se, s-a dus in lavra Sfantului Sava. Deci la primit pe el Sfantul Sava, fara a-l cunoaste cine este, fiindca nu i-a descoperit Dumnezeu, si vrand ca sa cerce el ascultarea si rabdarea lui, l-a pus pe el mai intai la arhondaric, iar dupa aceea la bucatarie. Si, fiindca la amandoua aceste ascultari s-a aratat vrednic, pentru aceasta i-a poruncit lui ca, in celelalte cinci zile ale saptamanii, sa traiasca in liniste, intr-o chilie osebita, fara sa-l vada cineva si fara sa manance sau sa bea ceva. Iar sambata si Duminica l-a oranduit pe el sa mearga la obstestile slujbe ca sa cante impreuna si sa manance impreuna cu ceilalti frati.

    Deci, vazandu-l pe el marele Sava ca sporeste dupa Dumnezeu, s-a dus impreuna cu el la preasfintitul patriarh al Ierusalimului, Ilie, rugandu-l sa-l cinsteasca pe Ioan cu vrednicia protiei. Iar Ioan a zis catre patriarh: „Lasa putin, stapane, ca trebuie, mai intai, sa cunosti faptele mele si, dupa aceea, de voi fi vrednic de preotie, fa ceea ce ti se va parea tie.”

    Deci, mergand amandoi deosebi, s-a aruncat pe sine Cuviosul la picioarele patriarhului, rugandu-l pe el ca sa nu arate nimanui ceea ce ii va spune. Iar patriarhul s-a invoit cu aceasta, socotind ca are sa auda vreo fapta necuvioasa. Iar, dupa ce a auzit el ca a fost episcop al Coloniei, s-a inspaimantat si a zis catre fericitul Sava: „Nu-l supara pe el mai mult, pentru preotie, ca Ioan nu se face preot”.

    Acest Cuvios, umbland odata pe cale si ostenind, a lesinat. Dupa aceea, facand, rugaciune, a fost rapit in vazduh si s-a aflat in chilia sa, care era la cinci mile departe de locul acela. Candva, au venit persi si au surpat chiliile celorlalti monahi; apoi, mergand si la chilia Cuviosului acestuia, ca sa faca asemenea, s-a aratat acolo pe neasteptate un leu, care a gonit pe barbari si chilia Cuviosului s-a pazit nevatamata. Un crestin dreptslavitor a mers candva la Sfantul, luand cu sine si pe un altul raucredincios, adica, pe un monifizit si, cerand crestinul ca sa dea Cuviosul binecuvantare amandoura, a zis Cuviosul: „Tie, ca unui drept-credincios, iti dau blagoslovenia mea, iar celuilalt nu-i dau blagoslovenia mea pana nu se va intoarce de la eresul lui Sever”. Acestea auzindu-le dreptslavitorul acela s-a inspaimantat de darul Sfantului de mai-nainte cunostinta. Iar monofizitul cel raucredincios a cazut jos si a lesinat. Apoi, tarziu, viindu-si in sine, a cazut la picioarele Cuviosului, rugandu-l sa-l invete ce sa faca. Iara Sfantul, ridicandu-l pe el in sus si invatandu-l cele cuvenite, l-a induplecat sa dea anatemii toate felurile de eresuri si pe acesta al lui Sever monofizitul, de care era stapanit, si sa se apropie de soborniceasca Biserica si inaintea tuturor sa faca aceasta anatematizare si, asa, sa ramana nedespartit de Biserica lui Hristos. Deci, dupa ce a zis acestea, i-a binecuvantat pe amandoi, si sarutandu-i cu sarutare sfanta si facand rugaciune pentru ei, i-a trimis pe amandoi la casele lor, bucurandu-se.

    Preacuviosul Ioan a fost sfintit episcop, cand era de douazeci si opt de ani si pe scaunul sau a stralucit zece ani. Iar in pustiul Ruva a facut nevointa sase ani, in lavra Sfantului Sava, doisprezece ani, iar in pustie, ani patruzeci si opt. Deci, toti anii vietii sale au fost o suta patru. Si asa a adormit in Domnul, de trei ori fericitul.

 

Întru această zi, cuvânt al Cuviosului Parintelui nostru Arsenie, pentru lucrurile omenești

    A zis ava Daniil, ucenicul Sfantului Arsenie, ca le spunea lor Parintele Arsenie, ca despre un oarecare, graind (insa el insusi era acela) ca, singur sezand el in chilie, a auzit un glas, zicandu-i: „Vino ca sa-ti arat tie lucrurile cele omenesti!

    Deci, sculandu-se, a iesit la un loc oarecare si i-a aratat lui Ingerul Domnului, acolo, pe un arap care taia lemne, si care, facand o sarcina grea, incerca sa o duca si nu putea. Deci, in loc ca sa mai ia din sarcina si sa lepede, ca sa o poata ridica si sa o duca, el, dimpotriva, ducandu-se, mai taia alte lemne si mai adauga, punandu-le peste sarcina si aceasta inca de mai multe ori o facea.

    Apoi, i-a aratat lui pe un om care sta la un put si scotea apa dintr-insul si o turna intr-o cada crapata, incat dintr-insa apa iarasi curgea inapoi in put. Si i-a zis lui ingerul: „Asteapta putin si-ti voi arata tie alt lucru”. Si a vazut doi oameni calari pe cai, care voiau sa treaca prin usa unei biserici, ducand o barna in curmezis, dar nu puteau sa intre.

    Cel ce taia lemne este acela ce petrece intru multe pacate si, in loc de pocainta, alte faradelegi adauga peste cele dintai. Iar cel ce scotea apa aceea este omul care face fapte bune, iar de pacate nu se paraseste, nici se lasa, si pentru aceasta isi pierde plata sa, cea de la Dumnezeu.

    Cei cu barna sunt cei ce fac faptele cele bune cu mandrie si nu voiesc sa umble pe calea duhovniceasca cea smerita; si, de aceea raman afara de Imparatia lui Dumnezeu. Deci, se cuvine fiecaruia ca, in curatenie sa-si castige faptele bune, ca nu in zadar sa se osteneasca.

    Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 3 decembrie pe Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica
3 decembrie: Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica: A lăsat cu limbă de moarte ca obștea sa să nu se supună conducătorilor de alt neamSfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica:
A lăsat cu limbă de moarte ca obștea sa să nu se supună conducătorilor de alt neam.
Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica s-a născut în anul 1730, într-o familie din Săliștea Sibiului. La vârsta de 19 ani ajunge în Țara Românească și intră în slujba mitropolitului grec Rosca, arhiereu aflat în București. În anul 1750 ajunge împreună cu acest arhiereu la Athos.
Primește treapta diaconiei în Mânăstirea Vatoped. După moartea mitropolitului, ajunge ucenic al renumitului părinte cărturar Paisie Velicicovschi, stareț pe atunci al Mănăstirii Vatoped. În anul 1763 îl însoțește pe marele stareț în Moldova, la Mănăstirea Dragomirna, iar din anul 1775 – din pricina ocupației austriece instaurată asupra Bucovinei – se muta împreună cu părintele sau duhovnicesc și cu alți monahi la Mănăstirea Secu. După o altă perioadă de 4 ani petrecută la Sfântul Munte, ieromonahul Gheorghe revine în Moldova, la Secu și la Neamț (aici fiind stareț Paisie Velicicovschi), apoi trece în Țara Românească, cu gândul de a se întoarce la Athos. Este convins de Mitropolitul
Țării Românești, Grigorie al II-lea, să primească a revigora viața în schitul Cernica, aflat în totală părăsire de vreo trei decenii, astfel că orânduiește aici o mânăstire cu aleasa viața de obște după tipicul Muntelui Athos și al obștilor paisiene din Moldova. A refăcut vatra monahală în doar cinci ani, adunând în jurul lui 103 ucenici.
Roadele cârmuirii sale la Cernica au făcut ca, în 1793, Mitropolitul Filaret al II-lea să-i dea în seamă și mânăstirea Căldărușani, conducându-le efectiv pe amândouă din aprilie 1794 și până la moartea sa, în decembrie 1806, locuind, pe rând, în fiecare dintre ele și așezând egumeni (stareți) care să le poarte de grijă, mai ales când el era plecat dintr-o mânăstire într-alta. În ambele mânăstiri a rânduit viața monahală după tradiția athonito-paisiană. A trecut la cele veșnice la 3 decembrie 1806 și a fost înmormântat la Mânăstirea Cernica.
Fiind înzestrat cu adânci și înțelepte sentimente naționale, pe care i le vor fi fortificat trăirea sa la Sfântul Munte, cuviosul Gheorghe lasă cu limbă de moarte să nu se supună obștea întemeiată conducătorilor de alt neam: „Deci și întru auzul tuturor, mai întâi pe voi, duhovnicii, preoții, diaconii, clirosanii și pe toți cine sunteți primitori de sfatul meu, cel lisat către voi cu limbă de moarte, părintește vă rog, pentru numele Preasfintei Troițe, ca să nu faceți supusă smerita obște altor mai procopsite neamuri, până când se va ținea câte un prosticel suflet de român într-însa” .
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în sedința din 20 – 21 octombrie 2005, a aprobat propunerile Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei privind canonizarea Cuviosului Stareț Gheorghe, Arhimandritul de la Cernica și Căldărușani (având ziua de sărbătorire 3 decembrie).

.

 

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Subiecte