În vremea împărăţiei lui Maximian păgînul, împărat al Romei, era în părţile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat şi slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei şi cu credinţă de elin, care vieţuia în Iliopoli. Acela avea o fiică, anume Varvara, pe care o păzea ca lumina ochilor, pentru că nu avea alt fiu, decît numai pe ea şi care, cu vîrsta, s-a făcut foarte frumoasă la faţă, încît nu era nici o fecioară care să-i semene cu frumuseţea, în toate hotarele acelea. Din această pricină, tatăl său a zidit un turn înalt, cu mare meşteşug, iar pe turnul acela a făcut case frumoase şi în ele a închis pe fiica sa, Varvara, rînduindu-i acolo femei purtătoare de grijă şi slujnice, fiindcă murise mama ei. Aceasta a făcut-o pentru ca să nu fie văzută frumuseţea fiicei sale de către poporul cel simplu şi de neamul de jos, căci socotea că nu sînt vrednici ochii unor asemenea oameni, a vedea faţa cea prea frumoasă a fiicei sale.

Deci vieţuind fecioara întru acele palate înalte de pe turnul acela, se mîngîia privind de sus la zidirea lui Dumnezeu cea dintru înălţime, ca şi la cea de jos, la lumina cerului şi la frumuseţea pămîntului. Odată privind spre cer şi luînd seama la strălucirea soarelui, la alergarea lunii şi la frumuseţea stelelor, a zis către păzitoarele care petreceau împreună cu dînsa şi către slujnice: „Cine le-a făcut pe acestea?”. Aşijderea, căutînd şi la frumuseţea cea de pe pămînt, la verdeaţa cîmpului, la pomi, la grădini, la munţi şi la ape, întreba: „A cui mînă a zidit toate acestea?”, iar cele ce-i stăteau înainte i-au zis: „Toate acestea le-au zidit zeii”. Apoi fecioara a întrebat: „Care zei?”. Răspuns-au ei slujnicele: „Zeii aceia pe care îi cinsteşte tatăl tău şi-i ţine pe ei în palatul său, care sînt de aur, de argint, de lemn şi se închină lor; acei zei au zidit toate acestea cîte le vedeţi cu ochii”, dar fecioara auzind aceste cuvinte ale lor, se îndoia şi zicea în sine: „Zeii pe care îi cinsteşte tatăl meu sînt făcuţi de mîini omeneşti. Pe cei de aur şi de argint i-au făcut zlătarul (argintarul) şi pe cei de piatră i-a făcut pietrarul, iar pe cei din lemn i-a cioplit teslarul. Deci, cum acei zei făcuţi au putut zidi această luminată înălţime cerească şi o frumuseţe ca aceasta pămîntească, neputînd ei singuri nici umbla cu picioarele, nici lucra cu mîinile?”

Astfel, cugetînd întru sine, ea căuta adeseori spre cer, ziua şi noaptea, şi din zidiri se sîrguia a cunoaşte pe Ziditorul. Odată ea privind mult la cer şi fiind cuprinsă de o mare dorinţă ca să ştie cine a făcut acea înălţime cu bunăcuviinţă şi acea lăţime şi strălucire a cerului, deodată a strălucit în inima ei lumina dumnezeiescului dar şi i-a deschis ochii minţii, pentru cunoştinţa nevăzutului, neştiutului şi neajunsului Dumnezeu, care, cu înţelepciune a zidit cerul şi pămîntul. Şi zicea întru sine: „Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie pe care nu l-a zidit nici o mînă omenească. Acela singur este făcător şi pe toate cu mîna Sa le zideşte. Unul trebuie să fie cel ce a întins lăţimea cerului, a întemeiat greutatea pămîntului şi străluceşte din înălţime toată lumea cu razele soarelui, cu strălucirea lunii şi cu lumina stelelor, iar jos înfrumuseţează pămîntul cu copacii şi cu felurite flori şi-l adapă pe el cu rîuri şi cu izvoare de apă. Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie, care pe toate le ţine, pe toate le cîrmuieşte, pe toate le viază şi pentru toţi mai înainte poartă de grijă”.

Aşa învăţa fecioara Varvara, a cunoaşte pe Făcătorul din făpturi, încît se împlineau asupra ei cuvintele lui David: „Cugetat-am la toate lucrurile tale, la faptele mîinilor tale am gîndit”. Cu acea învăţătură s-a aprins în inima ei focul dragostei celei dumnezeieşti şi a ars sufletul ei cu văpaia doririi lui Dumnezeu, încît nu avea odihnă ziua şi noaptea; numai la acestea într-una cugeta şi de aceasta întruna dorea ca să ştie cu adeverire pe Dumnezeu şi Ziditorul a toate.

Şi nu putea avea învăţători pe nimeni din oameni, care să-i descopere tainele sfintei credinţe şi s-o povăţuiască la calea mîntuirii, pentru că nu era cu putinţă nimănui a veni la dînsa, afară de slujnicele cele orînduite, căci Dioscor, tatăl ei, avea pentru dînsa mare pază. Însă singur Duhul Sfînt, învăţătorul cel preaînţelept şi povăţuitor, o învăţa pe dînsa dinăuntru nevăzut, cu tainica insuflare a darului Său şi lucra în mintea ei cunoştinţa adevărului. Fecioara era pe acel turn ca o pasăre deosebită, la cele de sus cugetînd, iar nu la cele de jos, pentru că nu se lipea inima ei de nimic din cele pămînteşti: nu iubea aurul, nici mărgăritarele cele de mult preţ, nici pietrele cele scumpe, nici podoaba hainelor, nici alte podoabe fecioreşti, nici de nuntă nu gîndea vreodată; ci numai spre Unul Dumnezeu avîndu-şi tot cugetul său, s-a robit cu dragoste Lui.

Venind vremea fecioarei ca să fie logodită cu bărbat, mulţi tineri bogaţi, de neam mare şi slăviţi, auzind de frumuseţea ei cea minunată, rugau pe Dioscor ca să binevoiască a le da pe fiica lui în căsătorie. Atunci s-a suit Dioscor în turnul acela la Varvara şi a început a-i grăi despre nuntă şi a-i spune despre tinerii cei frumoşi care caută a o avea pe dînsa mireasă; deci cu care dintre dînşii ar vrea a se logodi? Fecioara Varvara, cea plină de înţelepciune, auzind de la tatăl său asemenea cuvinte, s-a roşit la faţă ruşinîndu-se nu numai a auzi, ci şi a gîndi la nuntă; şi în tot chipul s-a lepădat de dînsa, neînvoindu-se cu sfatul tatălui său, pentru că mare pagubă îşi socotea ei aceasta, adică a-şi vesteji floarea curăţiei sale şi a-şi pierde mărgăritarul cel fără de preţ al fecioriei. Apoi mult sfătuind-o pe dînsa tatăl său, ca să se înduplece voii lui, ea i-a grăit multe cuvinte împotrivă şi la sfîrşit i-a zis: „Dacă îmi vei grăi mai mult despre aceasta, tată, şi mă vei sili către logodire, apoi aceasta voi face: nu te voi mai numi tată şi eu singură mă voi omorî şi te vei lipsi de fiica ta”. Acestea auzindu-le, Dioscor s-a spăimîntat şi s-a dus de la dînsa, neîndrăznind mai mult a-i vorbi. Pe lîngă acestea, cugeta că mai bine va fi cu sfaturi bune decît cu sila a o logodi cu cineva şi nădăjduia ca, după o vreme oarecare, singură îşi va da seama şi va voi a se mărita.

După aceasta s-a gîndit să se ducă într-o cale depărtată pentru oarecare trebuinţă, socotind că fără dînsul Varvara se va mîhni şi, cînd se va întoarce, mai cu înlesnire se va îndupleca a-i asculta sfatul şi porunca lui. Deci, plecînd Dioscor în cale a poruncit ispravnicului casei, ca să zidească o baie cu multă cheltuială şi cu meşteşug iscusit, lîngă scăldătoarea care era în grădina lui; iar la baie a poruncit ca să fie două ferestre într-un perete, ce era dinspre miazăzi. Apoi a poruncit ispravnicilor săi să o lase liberă pe Varvara, ca să se pogoare din turn şi să umble oriunde va voi şi să facă orice-i va plăcea. Se gîndea Dioscor astfel, că fiica lui, vorbind cu mai mulţi oameni şi văzînd multe fecioare logodindu-se şi măritîndu-se, va voi şi ea a se mărita cu un bărbat.

După plecarea lui Dioscor în cale depărtată, fecioara Varvara, avînd libertate a intra şi a ieşi din casa sa şi putînd, fără oprire, a avea vorbă cu oricine ar voi, s-a împrietenit cu nişte fecioare creştine şi auzind de la dînsele despre numele lui Iisus Hristos, îndată s-a bucurat cu duhul de numele acela. Apoi a dorit să ştie de la dînsele despre Domnul, mai cu amănuntul, iar acelea îi spuseră ei toate cele despre Hristos, despre Dumnezeirea Lui cea negrăită, despre întruparea din Preacurata Fecioara Maria, despre patima Lui cea de bunăvoie şi învierea, despre judecata ce are să fie şi despre veşnica muncă a închinătorilor de idoli; după aceea despre bucuria cea nesfîrşită a creştinilor celor credincioşi întru împărăţia cerurilor.

Acestea toate ascultîndu-le, Varvara se îndulcea cu inima, ardea cu dragostea către Hristos şi dorea botezul. Apoi s-a întîmplat în vremea aceea că a venit acolo un preot din Alexandria în chip neguţătoresc, despre care înştiinţîndu-se Varvara, l-a chemat la ea şi a învăţat de la dînsul, în taină, cunoştinţa Ziditorului tuturor şi Atotţiitorului Dumnezeu, cum şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, pe care demult o dorea cu mare rîvnă. Spunîndu-i preotul toate tainele sfintei credinţe, a botezat-o pe ea în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi, învăţînd-o pe dînsa mult, s-a dus într-ale sale. Iar Sfînta Varvara, luminată fiind cu botezul, mai mult s-a aprins cu dragostea lui Dumnezeu şi se îndeletnicea în post şi în rugăciuni, ziua şi noaptea, slujind Domnului său, căruia i s-a făcut mireasă, logodindu-şi fecioria sa Lui, ca să o păzească neîntinată.

În acea vreme se zidea baia, pe care o poruncise tatăl său cînd plecase în cale; deci a ieşit odată Sfînta Varvara din turnul său, ca să vadă cum se zideşte baia aceea şi văzînd numai două ferestre la baie, a zis către lucrători: „Pentru ce aţi făcut numai două ferestre? Au nu este mai bine a fi cu trei, ca şi peretele să fie mai frumos şi baia mai luminoasă?” Meşterii au răspuns: „Aşa ne-a poruncit nouă tatăl tău, ca numai două ferestre să facem dinspre miazăzi”. Iar Sfînta Varvara stăruia, poruncindu-le să facă şi a treia fereastră în numele Sfintei Treimi. Dar, pentru că meşterii nu voiau să facă aceasta, temîndu-se de tatăl ei, ea le-a zis: „Eu vă voi apăra de tatăl meu şi voi răspunde pentru voi; faceţi precum vă poruncesc”. Şi au făcut a treia fereastră la baie, precum le-a poruncit lor. Deci era acolo o scăldătoare (precum s-a zis) lîngă care se zidea baia; acea scăldătoare era îngrădită cu pietre de marmură cioplite. Acolo la scăldătoare venind Sfînta Varvara şi uitîndu-se către răsărit, a însemnat cu degetul pe o marmură chipul Sfintei Cruci, care s-a şi închipuit pe piatră cu degetul cel sfînt al curatei fecioare, ca şi cum s-ar fi săpat cu fierul. Ba încă lîngă aceeaşi baie chiar urmele cinstitelor ei picioare fecioreşti s-au închipuit asemenea pe piatră; apoi din urmele acelea a curs apă şi multe vindecări se făceau acolo, celor ce veneau cu credinţă. Pentru că toate acelea, adică baia cea cu trei ferestre, care era făcută în chipul Sfintei Treimi şi piatra cea de marmură de lîngă scăldătoare, care era cu închipuirea Crucii, cum şi urmele picioarelor Sfintei Varvara au rămas întregi pînă în vremea fericitului Simeon Metafrast, care, după Ioan Damaschin, a scris pătimirea Sfintei Varvara. Acela grăieşte în istoria sa astfel: „Pînă în ziua de astăzi se găseşte scăldătoarea aceea, vindecînd tot felul de boli în poporul cel iubitor de Hristos, pe care dacă ar fi voit cineva a o asemăna cu curgerile Iordanului, sau cu izvorul Siloamului, sau cu scăldătoarea oilor, nu ar fi greşit de la adevăr; pentru că şi prin aceea, multe minuni lucrează puterea lui Hristos”.

Altădată, preumblîndu-se Sfînta Varvara prin palaturile tatălui său, a văzut zeii, idolii cei fără de suflet, stînd la loc cinstit şi a oftat greu pentru pierderea sufletelor omeneşti, celor ce slujesc idolilor. Apoi a scuipat în faţa idolilor zicînd: „Asemenea vouă să fie toţi cei ce vi se închină şi toţi cei ce cer ajutor de la voi, care sînteţi fără suflet”. Acestea zicînd, s-a suit în turnul său şi se sîrguia în rugăciunile sale cele obişnuite şi în posturi, toată mintea sa îndreptînd-o spre gîndirea de Dumnezeu.

După aceasta s-a întors şi Dioscor, tatăl ei, din calea sa şi luînd seama celor ce se lucrase în casa lui, s-a apropiat şi de baia aceea ce se zidise din nou şi văzînd trei ferestre în perete, a început cu mînie a cîrti asupra slugilor şi a meşterilor, pentru că au călcat porunca lui şi n-au făcut numai două ferestre, ci au făcut trei. Iar ei au răspuns: „Nu cu voia noastră am făcut, ci cu a fiicei tale, Varvara, pentru că ea ne-a poruncit nouă să facem trei ferestre, deşi noi n-am vrut”. Deci, îndată chemînd Dioscor pe Sfînta Varvara, a întrebat-o: „Pentru ce ai poruncit ca să se facă la baie a treia fereastră?” Iar ea a răspuns: „Mai bine este să fie trei decît două, căci tu, părintele meu ai poruncit să se facă două ferestre în chipul precum mi se pare – a doi luminători cereşti, al soarelui şi al lunii, ca să lumineze baia, iar eu am poruncit ca să se facă şi a treia în chipul luminii celei întreite, pentru că trei sînt ferestrele luminii celei neapropiate, celei negrăite, celei neapuse şi celei neînserate, care luminează pe tot omul ce vine în lume”.

Tatăl ei, tulburîndu-se de cuvintele cele noi ale fiicei sale şi cu adevărat minunate, dar neînţelese de el, a luat-o de-o parte şi stînd lîngă baie, unde era Crucea cea închipuită pe piatră cu degetul Sfintei Varvara şi pe care Dioscor încă nu o văzuse, o întrebă pe sfîntă: „În ce chip lumina cea cu trei ferestre luminează pe tot omul, precum ai zis?” Sfînta a grăit: „Ia aminte, părintele meu, şi înţelege cele ce-ţi voi spune: Trei ipostasuri ale unui Dumnezeu în Treime, care vieţuieşte întru lumina cea neapropiată, luminează şi viază toată zidirea: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt; pentru aceea am poruncit să facă trei ferestre la baie, ca aceasta una – arătînd cu degetul – să închipuiască pe Tatăl, cealaltă, pe Fiul, a treia pe Duhul Sfînt, ca şi zidirile să preamărească numele Preasfintei Treimi”. Apoi a arătat cu degetul către Crucea cea închipuită pe marmură şi a zis: „Şi am închipuit aici şi semnul Fiului lui Dumnezeu Care cu bunăvoinţa Tatălui şi cu lucrarea Duhului Sfînt, pentru mîntuirea omenească s-a întrupat din curata Fecioară şi a pătimit de bunăvoie pe o Cruce ca aceasta, precum îi vezi închipuirea; pentru aceea am închipuit aicea semnul Crucii, ca puterea ei să izgonească de aici toată puterea diavolească”.

Acestea grăind, prea înţeleapta fecioară către tatăl său cel împietrit cu inima, despre Sfînta Treime, despre întruparea şi patima lui Hristos, despre puterea Crucii şi despre celelalte taine ale sfintei credinţe, l-a pornit spre mare mînie.

Îndrăcindu-se Dioscor de iuţime şi de mînie şi uitînd dragostea cea firească, a scos sabia şi a vrut să lovească pe fiica sa. Ea de frică a fugit, iar Dioscor o alerga ca lupul pe oaie, avînd sabia în mîna sa. Apoi, ajungînd pe mieluşeaua lui Hristos cea fără prihană, s-a întîmplat în acel loc un munte de piatră, care era ca un perete şi, neavînd sfînta unde să fugă de mîinile şi de sabia tatălui său sau mai bine a muncitorului său, avînd scăpare numai pe Dumnezeu, către care ridicîndu-şi ochii cei sufleteşti şi cei trupeşti, ceru de la El ajutor şi apărare. Şi n-a zăbovit Cel Preaînalt, auzind pe roaba sa. Ci degrabă întîmpinînd-o cu ajutorul Său, a făcut de s-a despicat în două înaintea ei muntele cel de piatră, precum odinioară înaintea Sfintei Muceniţe Tecla, care fugea de mîinile celor fără de ruşine. Deci, despicîndu-se piatra, Sfînta fecioară Varvara a fugit în despicătura aceea şi îndată s-a închis piatra la loc după dînsa, dînd sfintei cale slobodă ca să se suie în vîrful muntelui, unde s-a ascuns într-o peşteră de piatră. Iar Dioscor cel mai împietrit decît piatra, nevăzînd înainte pe fiica sa care fugea, se mira cum s-a ascuns de ochii lui căutînd-o cu sîrguinţă multă vreme. Deci, înconjurînd muntele acela şi căutînd pe Varvara a văzut doi păstori pe munte, păscîndu-şi oile lor, care o văzuseră pe Sfînta Varvara fugind la munte şi ascunzîndu-se în peşteră. Suindu-se la dînşii, Dioscor i-a întrebat: „N-aţi văzut pe fiica mea ascunzîndu-se pe aici?” Unul din păstori, fiind milostiv şi văzînd pe Dioscor plin de mînie, vrînd să tăinuiască pe fecioara cea nevinovată, a zis: „N-am văzut-o”. Dar celălalt, tăcînd, a arătat cu degetul locul unde se ascunsese sfînta. A alergat Dioscor acolo degrabă, iar pe ciobanul care a arătat pe sfîntă cu degetul, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu chiar în locul acela, pentru că el însuşi se transformă în stîlp de piatră, iar oile lui în lăcuste.

Dioscor, aflînd pe fiica sa în peşteră, a apucat-o şi a început a o bate fără milă şi, trîntind-o la pămînt, o călcă cu picioarele; apoi, apucînd-o de păr, o trăgea către casa sa pe calea aspră. După aceea a închis-o într-o casă mică şi întunecoasă, încuind uşile şi ferestrele şi, pecetluindu-le cu pecete, a pus strajă şi o chinuia pe dînsa cu foame şi cu sete. După aceasta s-a dus la ighemonul locului aceluia, cu numele Marţian şi i-a spus toate cele despre fiică-sa, că se leapădă de zeii lor şi crede Celui răstignit. Deci a rugat pe ighemon ca, prin îngrozire de munci, să o înduplece la credinţa cea părintească. Apoi, scoţînd-o de la închisoare, a adus-o şi a dat-o în mîinile ighemonului, zicînd: „Eu mă lepăd de dînsa de vreme ce şi ea s-a lepădat de zeii mei şi dacă nu se va întoarce iarăşi către dînşii şi nu se va închina lor împreună cu mine, apoi ea să nu-mi mai fie fiică şi eu să nu-i fiu tată; iar tu, stăpînitorule ighemoane, munceşte-o pe dînsa precum voieşte stăpînirea ta”. Ighemonul, văzînd frumuseţea cea rară a fecioarei, s-a minunat de cuviinţa ei şi a început a grăi către dînsa cu blîndeţe, cuvinte bune, lăudînd frumuseţea ei şi neamul cel bun şi o sfătuia să nu se lepede de legile cele vechi părinteşti şi să nu fie potrivnică voii tatălui său, ci să se închine zeilor şi întru toate să asculte pe tatăl său, ca una ce are să fie moştenitoarea tuturor averilor lui.

Sfînta fecioară Varvara, cu prea înţelepte şi blînde cuvinte mustrînd deşertăciunea zeilor celor fără de suflet, mărturisea şi preamărea numele lui Iisus Hristos şi se lepădă de toate deşertăciunile pămînteşti, de bogăţii şi de mîngîierile lumeşti, dorind pe cele cereşti. Iar ighemonul o sfătuia pe dînsa să nu necinstească neamul său şi să nu-şi piardă floarea cea prea frumoasă a tinereţilor sale. Apoi, mai pe urmă, a zis: „O! frumoasă fecioară, fie-ţi milă singură de tine şi te sîrguieşte cu osîrdie împreună cu noi, să aduci jertfă zeilor, pentru că mi-e milă de tine şi voiesc a te cruţa, fiindu-mi jale a da la munci şi la răni o aşa frumuseţe. Iar de nu mă vei asculta şi vei petrece nesupusă nouă, apoi mă vei sili pe mine, chiar nevrînd, să te chinuiesc cumplit”. Iar Sfînta fecioară Varvara i-a răspuns: „Eu pururea aduc jertfă de laudă Dumnezeului meu şi însumi voiesc a-I fi Lui jertfă; pentru că Acela unul este Dumnezeul nostru adevărat, Care a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt într-însele; iar zeii tăi nimic nu sînt şi nimic n-au zidit, fiind fără de suflet şi nelucrători. Căci pe aceia singuri îi zidesc mîinile omeneşti, precum zice proorocul lui Dumnezeu: Idolii păgînilor sînt argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti. Şi toţi zeii păgînilor sînt diavoli, iar Domnul cerurile a făcut. Aceste cuvinte prooroceşti eu le ascult şi cred într-unul Dumnezeu care este făcător a toate; iar pentru zeii voştri aceasta mărturisesc, că sînt deşerţi şi deşartă este nădejdea voastră într-înşii”.

După ce sfînta a grăit aceste cuvinte, ighemonul s-a mîniat şi îndată a poruncit să o dezbrace, pentru care această chinuire era mai grea decît rănile cele grele, căci a pus-o să stea goală înaintea multor bărbaţi, care fără ruşine priveau spre goliciunea curatului ei trup fecioresc. Apoi muncitorul a poruncit să o întindă pe pămînt şi cu vine de bou să o bată tare, mult timp, încît s-a roşit pămîntul cu sîngele ei. Şi încetînd muncitorii a o mai bate, după porunca ighemonului, a frecat rănile ei cu zdrenţe şi cu ţesături de păr, adăugînd dureri la dureri. Însă toate chinurile acelea care năvăleau mai repede decît vîntul şi decît viforul, asupra neputinciosului ei trup fecioresc, n-au clătinat pe Sfînta muceniţă Varvara, cea tare în credinţă, pentru că era întemeiată pe piatra Hristos, Domnul său, prin care răbda acele dureri amare.

După aceasta, ighemonul a poruncit să o bage în temniţă, pînă cînd va socoti cu ce fel de munci mai cumplite s-o muncească. Deci fiind abia vie de rănile cele multe, Sfînta Varvara se ruga în temniţă cu lacrimi lui Hristos Domnul, iubitul său mire, ca să n-o lase pătimind acele dureri cumplite şi grăia împreună cu David: Nu mă lăsa pe mine, Doamne Dumnezeul meu, nu te depărta de la mine. Ia aminte spre ajutorul meu. Aşa rugîndu-se ea şi fiind miezul nopţii, a strălucit o lumină mare, iar sfînta a simţit în inima sa o spaimă şi o bucurie pentru că se apropia Mirele ei cel nestricăcios, vrînd a cerceta pe mireasa sa. Apoi Însuşi împăratul măririi S-a arătat întru slava negrăită, pe care văzîndu-l sfînta, o! cît s-a bucurat cu duhul şi s-a îndulcit cu inima! Căutînd Domnul spre ea cu ochii blînzi, a zis cu dulcile Sale buze: „Îndrăzneşte, mireasa Mea şi nu te teme. Eu sînt cu tine şi privind la nevoinţa ta, uşurînd durerile tale, pregătindu-ţi pentru acesta răsplătirea veşnică în cămara Mea cea cerească; deci rabdă pînă la sfîrşt, ca degrab să te îndulceşti de veşnicile bunătăţi, întru împărăţia Mea”. Nişte cuvinte ca acestea grăind către dînsa Hristos Domnul, Sfînta Varvara se topea ca ceara de focul dumnezeiescului dor şi ca un rîu se revărsa cu dragostea către El. Aşa a mîngîiat-o Iisus cel prea dulce şi cu dragostea Sa a îndulcit pe iubita Sa, mireasa Varvara şi a vindecat-o de răni, încît nici urmă nu se mai cunoştea pe trupul ei. Apoi s-a dus de la faţa ei, lăsîndu-i o nespusă veselie duhovnicească. Şi era sfînta Varvara în temniţă ca şi în cer cu îngereasca dragoste aprinzîndu-se către Dumnezeu şi mărindu-L cu inima şi cu gura, dînd mulţumire Domnului că n-a trecut-o cu vederea, ci a cercetat pe roaba Sa, care pătimeşte pentru numele Lui.

Era acolo o femeie credincioasă şi temătoare de Dumnezeu, cu numele Iuliana, care, de cînd a fost prinsă Sfînta Varvara, o urmărea de departe şi privea la pătimirile ei. Iar cînd sfînta a fost aruncată în temniţă, şedea la fereastra temniţei, minunîndu-se cum acea fecioară tînără, în floarea tinereţilor şi a frumuseţii sale, a trecut cu vederea pe tatăl său şi pe tot neamul său, bogăţiile şi toate bunătăţile, frumuseţile lumii acesteia şi încă şi sufletul său nu şi-l cruţă pentru Hristos, ci cu osîrdie îl jertfeşte pentru El. Apoi văzînd că a vindecat Hristos de răni pe Sfînta Varvara, a dorit ca şi ea să pătimească pentru Dînsul şi a început a se pregăti pentru nevoinţe, rugînd pe Iisus Hristos începătorul de nevoinţe, ca să-i dea şi ei răbdare pentru munci.

Deci, făcîndu-se ziuă, au scos pe Sfînta Varvara din temniţă şi au dus-o la necuratul divan, spre a doua întrebare, iar Iuliana îi urma ei de departe. Sfînta Varvara, stînd înaintea divanului, a ighemonului şi a celor ce erau împreună cu dînsul, aceştia au văzut pe fecioară sănătoasă, cu faţa luminată şi mai frumoasă decît întîi, iar pe trup fără nici o rană din cele ce avusese şi s-au mirat. Apoi ighemonul a zis către dînsa: „Oare, vezi, o! fecioară, cîtă purtare de grijă au zeii noştri pentru tine? Iar pe tine, care ieri erai cumplit rănită, acum te-au vindecat şi, fiind slăbită de dureri acum eşti sănătoasă. Deci fii şi tu mulţumitoare spre o facere de bine ca aceasta şi, închinîndu-te lor, adu-le jertfă”.

Sfînta a răspuns: „Ce grăieşti, ighemoane? Oare zeii tăi m-ar fi vindecat? Ei, fiind orbi, muţi şi neavînd nici o simţire, ei, care nu pot să dea orbilor vedere, muţilor grăire, surzilor auz, şchiopilor umblare, bolnavilor vindecare, nici pe morţi să-i învieze? Cum au putut aceia a mă vindeca şi pentru ce să mă închin lor? Pe mine m-a vindecat Iisus Hristos, Domnul Dumnezeul meu, care tămăduieşte toate durerile, iar morţilor le dă viaţă. Aceluia eu cu mulţumire mă închin şi singură însămi mă aduc Lui jertfă, pe care tu cu ochii tăi cei necuraţi, orbit fiind cu mintea, nu poţi a-L vedea, că nu eşti vrednic”.

Aceste cuvinte ale sfintei muceniţe au pornit pe ighemon spre mînie şi a poruncit să spînzure pe muceniţă pe lemn şi să-i strujească trupul cu unghii de fier, apoi să ardă coastele ei cu făclii aprinse. Şi pe toate acestea le răbda Sfînta Varvara cu vitejie, ba încă şi cu ciocanul a fost bătută în cap. Cîte a răbdat acea fecioară fiind vie, n-ar fi răbdat nici un bărbat, oricît de tare, de n-ar fi întărit puterea lui Dumnezeu, nevăzut, pe mieluşeaua Lui.

În mijlocul poporului, care privea la muncile Sfintei Varvara, sta nu departe Iuliana, cea mai sus pomenită; aceea, privind la pătimirea Sfintei Varvara, plîngea şi nu putea a se opri din lacrimi. Apoi, umplîndu-se de rîvnă, a ridicat glas din popor şi a început a ocărî tirania cea fără de omenie a nemilostivului ighemon şi a huli pe zeii lor cei păgîneşti. Îndată însă a fost prinsă şi, fiind întrebată despre credinţă, a mărturisit că e creştină; pentru aceea a poruncit ighemonul să o chinuiască şi pe dînsa, ca şi pe Sfînta Varvara. Deci a fost spînzurată împreună cu Sfînta Varvara şi strujită cu piepteni de fier. Iar Sfînta Mare Muceniţă Varvara, spînzurată în acele munci, şi-a ridicat ochii către Dumnezeu şi a zis: „Dumnezeule, Cel ce cerci inimile omeneşti, Tu ştii că dorindu-Te pe Tine şi poruncile Tale cele sfinte iubindu-le, cu totul m-am adus Ţie şi dreptei Tale celei Atotputernice m-am încredinţat. Deci tu, Doamne, nu mă lăsa, ci cu milostivire caută asupra mea şi asupra Iulianei, care pătimeşte împreună cu mine; întăreşte-ne pe amîndouă şi ne împuterniceşte, ca să săvîrşim bunăvoinţa ce ne stă înainte, pentru că duhul este osîrduitor, iar trupul neputincios”.

Aşa rugîndu-se sfînta, li s-a dat lor nevăzut ajutor din înălţime, spre răbdare cu bărbăţie. După aceasta, tiranul a poruncit să le taie sînurile la amîndouă, apoi înmulţindu-se durerile cele grele, Sfînta Varvara, ridicîndu-şi iarăşi ochii spre doctorul şi vindecătorul său, a strigat: „Nu întoarce faţa Ta de la noi, Hristoase, şi duhul Tău cel sfînt nu-l lua de la noi; dă-ne, Doamne, bucuria mîntuirii şi cu Duh stăpînilor ne întăreşte, întru dragostea Ta”.

După nişte munci ca acestea, ighemonul a poruncit ca pe Sfînta Iuliana să o bage în temniţă, iar pe Sfînta Varvara, spre mai marea ei ruşine, să o poarte goală, spre batjocură, prin toată cetatea, îmbrîncind-o şi bătînd-o. Sfînta fecioară Varvara cu ruşine acoperindu-se ca şi cu o haină, a strigat către iubitul său mire Hristos Domnul, zicînd: „Cela ce îmbraci cerul cu nori şi acoperi pămîntul cu negură, ca cu nişte scutece, Tu însuţi o! Împărate, acoperă goliciunea mea şi fă ca să nu fie văzute mădularele mele de ochii păgînilor, ca nu pînă în sfîrşit să fie de rîs roaba Ta”. Şi îndată Domnul Hristos, Care împreună cu Sfinţii Săi îngeri privea de sus la nevoinţele roabei Sale, a grăbit spre ajutorul ei şi a trimis către dînsa un înger strălucit, cu haina în chipul luminii ca să acopere goliciunea ei. Astfel, fiind acoperită Sfînta Varvara, nu mai puteau ochii păgînilor să vadă mădularele ei cele goale şi au întors-o către muncitor. După dînsa a fost dusă Sfînta Iuliana aşijderea goală, prin toată cetatea, întru priveliştea îngerilor şi a oamenilor. Apoi, văzînd muncitorul că nu poate să le despartă pe ele de dragostea lui Hristos şi să le înduplece să se închine idolilor, le-au judecat pe amîndouă, dîndu-le spre tăiere de sabie.

Iar pe Dioscor, cel cu inima de piatră, tatăl Sfintei Varvara, nu numai că nu l-a durut inima, văzînd muncile cele cumplite ale fiicei sale, pînă într-atîta împietrindu-l diavolul, dar nu s-a ruşinat făcîndu-se singur gealat (chinuitor) al fiicei lui. Căci cu o mînă a luat pe fiică-sa, iar cu cealaltă mînă ţinea sabia şi aşa a dus-o la locul de osîndă, care era însemnat pe un munte, afară din cetate. Apoi a fost dusă de un ostaş şi Sfînta Iuliana. Cînd mergea pe cale, Sfînta Varvara se ruga lui Dumnezeu, zicînd: Dumnezeule Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un acoperămînt şi pămîntul l-ai întemeiat pe ape, Cela ce răsari soarele Tău spre cei buni şi spre cei răi şi dai ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, Tu şi acum auzi-mă pe mine, roaba Ta, care mă rog către Tine. Ascultă-mă, o, Împărate, şi dă darul Tău la tot omul, care mă va pomeni pe mine şi pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boală năpraznică şi moarte neaşteptată să nu-l răpească pe el; pentru că ştii Doamne, că trup şi sînge sîntem şi lucrul Preacuratelor Tale mîini„. Aşa rugîndu-se sfînta, s-a auzit glas din cer, chemînd-o pe ea împreună cu Iuliana întru cele de sus şi făgăduindu-i a-i împlini cererea ei. Deci, mergeau amîndouă sfintele muceniţe, Varvara şi Iuliana, spre moarte cu mare bucurie, dorind a se dezlega mai degrab de trup şi a merge către Domnul. Ajungînd la locul cel însemnat, mieluşeaua lui Hristos, Varvara, şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi a fost tăiată de mîinile nemilostivului ei tată. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: Va da spre moarte tatăl pe fiul, iar, pe Sfînta Iuliana alt ostaş a tăiat-o şi astfel s-a săvîrşit alergarea nevoinţei lor. Sfintele lor suflete s-au suit în glasuri de bucurie către Hristos, Mirele lor, întîmpinîndu-le îngerii şi însuşi Stăpînul lor, cu dragoste primindu-le. Iar pe Dioscor şi pe Marchian, ighemonul, i-a ajuns năpraznică pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că pe Dioscor, pe cînd cobora din munte, iar pe ighemon care şedea în casa sa, tunete şi fulgere din cer lovindu-i i-au ucis şi i-au ars, încît nici cenuşa lor nu s-a mai aflat.

În cetatea aceea era un bărbat dreptcredincios cu numele Galentian. Acela, luînd cinstitele moaşte ale sfintelor muceniţe, le-a dus în cetate şi le-a îngropat cu cinstea ce li se cuvenea. A zidit şi biserică peste dînsele, în care multe vindecări se făceau, prin moaştele sfintelor cu rugăciunile lor şi cu darul Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, a Cărui slavă este în vecii vecilor. Amin.

Din viaţa Sfintei, după Metafrast

Iar Dioscor, cel cu inima de piatra, tatal Sfintei Varvara, nu numai ca nu l-a durut inima, vazand chinurile cele multe ale fiicei sale, fiind impietrit de diavol, ci si singur a-i fi ei calau, nu s-a rusinat. Caci, cu o mana a luat pe fiica sa, iar in cealalta mana tinea sabia goala si a dus-o pe ea la locul cel de taiere, care era asezat pe un munte, afara din cetate. Si a fost dusa de alt ostas si Sfanta Iuliana si cand mergea pe cale se ruga Sfanta Varvara catre Dumnezeu, zicand: Dumnezeule Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un acoperămînt şi pămîntul l-ai întemeiat pe ape, Cela ce răsari soarele Tău spre cei buni şi spre cei răi şi dai ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, Tu şi acum auzi-mă pe mine, roaba Ta, care mă rog către Tine. Ascultă-mă, o, Împărate, şi dă darul Tău la tot omul, care mă va pomeni pe mine şi pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boală năpraznică şi moarte neaşteptată să nu-l răpească pe el; pentru că ştii Doamne, că trup şi sînge sîntem şi lucrul Preacuratelor Tale mîini„.

Asa rugandu-se Sfanta, s-a auzit glas din Cer chemand-o pe ea, impreuna cu Iuliana, intru cele de sus si fagaduindu-i a-i implini ceea ce cerea. Si mergeau amandoua Sfintele Mucenite Varvara si Iuliana spre moarte cu mare bucurie, dorind a se deslega mai degraba de trup si a trece catre Domnul. Si ajungand la locul cel insemnat, mieluseaua lui Hristos, Varvara si-a plecat sub sabie sfantul sau cap si a fost taiata de mainile nemilostivului sau tata. Si s-a implinit scriptura:Va da frate pe frate la moarte si tata pe fiu (Matei 10, 21).

Iar pe sfanta Iuliana alt ostas a taiat-o tot acolo; si asa s-a savarsit alergarea nevointei sale. Iar sfintele lor suflete sunt intru glasuri de bucurie, catre Hristos, Mirele lor, intampinandu-le pe ele ingerii si Insusi Stapanul, cu dragoste, primindu-le pe dansele.

Iar pe Dioscor si pe Marcian dregatorul i-a ajuns napraznica pedeapsa a lui Dumnezeu, pentru ca pe Dioscor, pogorandu-se din munte, iara pe dregator, sezand in casa sa, tunet si fulgere din cer lovindu-i, i-au ucis si i-au ars, atata cat nici praful lor nu s-a aflat.

Si era in cetatea aceea un oarecare barbat credincios, cu numele Galenlian. Acesta, luand cinstilele moaste ale Sfinlelor Mucenite, le-a dus in cetate si le-a ingropat cu cinstea ce se cuvenea si a zidit biserica peste dansele, intru care multe vindecari se faceau de la moastele Sfintelor, cu rugaciunile lor si cu darul Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, al unuia Dumnezeu in Treime, a Caruia este slava in veci! Amin.

Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Ioan Damaschinul, monahul, şi preotul (†749)

Acesta a trait pe vremea Imparatiei lui Leon Isaurul si a lui Constantin Copronim, fiul sau. (717-775). Era de loc din cetatea Damascului, de neam luminat si-stralucit in dreapta credinta, avand si tata iubitor de fapte bune, care l-a dat la invatatura de a dobandit tot mestesugul cartii elinesti si a iscodit bine si adancul Scripturii celei de Dumnezeu insuflate impreuna cu Preafericitul Cosma, cu care crescuse impreuna si care, mai pe urma, a fost sfintit episcop la Maiuma. Amandoi au fost dati cu invatatura la acelasi dascal, tot Cozma cu numele, care si Asincrit se numea, cumparat fiind, impreuna cu alti robi, de tatal dumnezeiescului Ioan.

Deci, fiindca s-a intamplat a castiga un dascal intelept ca acesta, amandoi au ajuns la varful intelepciunii. Dupa aceea, s-au facut amandoi monahi, straduindu-se sa traiasca indeletnicindu-se cu cele ale lui Dumnezeu. Ca Ioan s-a dat de catre proistosul manastirii Sfantului Sava, la un batran, mare si inlelept in cele dumnezeiesti, si a invatat de la el fericita ascultare. Pentru ca i s-a poruncit de catre el ca sa nu cante niciodata, oricat de putina cantare, dupa mestesugul muzicii, pe care il stia. Si Ioan a pazit neschimbata porunca batranului, vreme de multi ani. Se zice, insa, ca, aratandu-se in vis batranului, Preasfanta de Dumnezeu Nascatoare i-a zis sa porunceasca ucenicului sau Ioan sa alcatuiasca laude spre slava lui Hristos, Celui ce S-a nascut dintr-insa fara de samanta, si spre lauda si veselia crestinilor, celor ce sunt datori sa o laude din inima; lucru care a si facut, punnda temeiul acesta la cuvintele scrierilor sale. Deci, petrecand amandoi sihastreste, fericitul Cozma, lasand multe scrieri Bisericii, a raposat cu pace, iar fericitul Ioan, facand si el asemenea si intarind dreapta credinta si rusinand paganul eres al iconomahilor, cu puterea cuvintelor sale si cu intelepte dovediri ale Scripturiolr, si lasand multe scrieri de lauda Bisericii lui Dumnezeu, prin mijlocirea carora se afla aievea cunostinta fiecarui lucru ce se va cerca, si-a savarsit viata intru adanci batraneti, traind ani o suta patru.

Întru această zi, povestire din minunile Maicii Domnului, despre Sfântul Damaschin şi vindecarea mâinii lui celei tăiate, de către Cea Nevinovată

Se vede in viata Sfantului Ioan Damaschin, pe care a scris-o preainteleptul Ioan, patriarhul Antiohiei, cum ca, in vremea lui Leon Isaurul, era mare gonire si lupta impotriva icoanelor, in Constantinopol, si pe multi dreptcredinciosi i-a osandit imparatul cel urator de Hristos la felurite munci. Deci, instiintandu-se de aceasta, Ioan de la Damasc, care era intaiul sfetnic al stapanitorului saracinilor, scria in fiecare zi epistole si le trimitea la Constantinopol, ortodocsilor, intru care arata, cu marturii vrednice de crezare, ca cei care nu se inchina sfintitelor icoane sunt eretici si fara de Dumnezeu si straini de Imparatia lui Hristos.

Iar auzind imparatul de aceasta, a cerut sa-i dea una din scrisorile lui Ioan, pe care a aratat-o scriitorilor sai intrebandu-i pe dansii daca cineva dintre dansii poate alcatui intocmai chipul scrisorii. Deci s-a aflat unul preaiscusit la frumoasa scriere, care a fagaduit imparatului ca va scrie alta asemanatoare, incat, nici insusi Ioan sa nu cunoasca scrisul, ca este strain. Deci, acestuia i-a poruncit imparatul cel viclean de a scris catre dansul o epistola, ca din partea lui Ioan. Intru care acesta zicea: „Imparate, intru multi ani sa traiesti, inchinaciunea cea cuviincioasa imparatiei tale aduc eu, robul tau, Ioan din Damasc. Si iti arat ca sa stii ca cetatea noastra este in vremea aceasta slabanogita, pentru ca lipsesc cei mai multi ostasi ai agarenilor, fiind plecati la razboi. Si daca vei trimite putina oaste, cu lesnire o iei si iti voi ajuta si eu la o lucrare ca aceasta, pe cat pot, ca in mainile mele este toata cetatea.”. Aceasta si altele mai mult scriind, vicleanul imparat a facut si alta scrisoare cu mana sa catre stapanitorul agarenilor, zicand acestea: „Prea bun neam si preaiubite dregatorule al cetatii Damascului, sa te bucuri! Stii ca nu este nici un lucru mai fericit si mai laudat, si lui Dumnezeu placut, decat dragostea, ca sa pazeasca cineva tocmelile cele de pace. Pentru aceasta nu voi sa stric prietenia, pe care o am cu bunul tau neam, cu toate ca si un prieten al tau adevarat, ma indeamna si ma cheama pe mine la aceasta si imi trimite scrisori de multe ori, ca sa vin sa ma razboiesc cu tine. Iar, pentru incredintarea ta, iti trimit una din scrisori, ca sa cunosti adevarata prietenie pe care o am catre tine si viclesugul si raul narav al aceluia care a scris”.

Aceste doua scrisori le-a trimis printr-un rob al sau, imparatul cu numele de leu si cu socoteala de sarpe, la cel viclean si barbar. Acesta, vazandu-le, s-a maniat si, chemand pe Ioan, i le-a aratat. Iar acesta, intelegand viclenia imparatului, mărturisea adevărul, spunand, nu numai ca nu a scris el, ci nici macar in mintea lui nu a avut niciodata asa ceva. Dar barbarul, biruit fiind de manie, n-a crezut, nici soroc nu i-a dat ca sa arate adevarul, ci a poruncit sa-i taie mana lui.

Deci, s-a taiat dreapta aceea, care mustra pe cei ce urasc pe Domnul, si in loc de cerneala, cu care se vopsea mai inainte, s-a vopsit cu al sau sange. Si mana au spanzurat-o in targ, ca sa o vada toti. Deci, dupa ce a trecut ziua, a trimis Ioan mijlocitori, rugandu-se tiranului sa-i dea mana sa o ingroape, ca sa-i usureze durerea lui. Iar acela a primit si i-a dat-o. Deci, Ioan, luand-o si intrand in casa lui, a cazut la pamant cu fata in jos, inaintea sfintei icoane a Maicii lui Dumnezeu, zicand, cu lacrimi si cu credinta: „Stapana, preacurata, Maica ceea ce ai nascut pe Dumnezeul meu, pentru dumnezeiestile icoane dreapta mea s-a taiat. Cunosti pricina bine, pentru care s-a inrait Leon. Grabeste-Te, dar si-mi vindeca mana mea. Dreapta Celui Prea-Inalt, Care S-a Intrupat din Tine, multe puteri face prin mijlocirea Ta. Asa si acum, dreapta mea aceasta sa o vindece, pentru rugaciunile Tale, ca sa poata scrie, cu dulci si intocmite cantari, laudele care se cade a se da Tie, Nascatoare de Dumnezeu si Celui ce S-a nascut din Tine si impreuna-ajutatoare sa se faca dreptei credinte.”

Acestea zicându-le, cu lacrimi, Ioan, a adormit și a văzut icoana Pururea Fecioarei, care îi zicea lui cu liniștită privire: Vezi că sănătoasă s-a făcut mâna ta, de acum nu te mai supăra pentru aceasta, ci fă-o pe ea trestie a scriitorului ce scrie degrabă, după cum mi-ai făgăduit mie.” Deci, deșteptându-se și văzând vindecată și lipită mâna lui, o, prea mare puterea ta, Preacurată, s-a bucurat cu duhul, pentru Dumnezeu și pentru Maica Lui, că a făcut cu dânsul mărire Cel Puternic. Deci, toată noaptea veselindu-se, a cântat cântări de mulțumire lui Dumnezeu, zicând: „Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, s-a proslăvit întru tărie. Dreapta Ta a vindecat dreapta mea cea tăiată. Și cu aceasta va sfărâma pe vrăjmașii care nu cinstesc prea cinstită icoana Ta și a Celeia ce Te-a născut pe Tine. Și prin mâna mea va zdrobi pe stricătorii de icoane cei potrivnici slavei Tale”. Deci, a trecut toată noaptea, veselindu-se și cântând laude Pururea Fecioarei Maria, Maicii lui Dumnezeu.

Iar când s-a făcut ziuă și au văzut vecinii lucrul cel minunat, s-a făcut cunoscut la toată cetatea. Însă niște urâtori de Hristos au uneltit și, ducându-se, au spus stăpânitorului cum că n-a tăiat mâna lui Ioan, ci altuia, unui oarecare rob al lui, care, ca să-i facă daruri domnului său, a primit să i se taie mâna lui, pentru care faptă i-a dat arginți nenumărați. Iar stăpânitorul a poruncit ca să vină Ioan, să vadă mâinile lui. Și, venind i-a arătat mâna cea tăiată, care avea un semn rosu împrejur, pe care l-a lăsat înadins Preasfânta, ca nemincinoasă mărturie a tăierii. Deci, îi zicea barbarul: „Care doctor te-a vindecat și ce fel de doctorie a pus?” Iar Ioan, cu strălucit și mare glas, s-a făcut propovăduitor minunii, răspunzând: „Domnul meu, doctorul ce Atotputernic, Care are deopotrivă atâta putere câtă voire are.” Iar stăpânitorul a zis: „Iartă-mă omule, că, după cum se vede, nevinovat ești, și nu ai greșit în pricina aceasta și cu nedreptate te-am osândit. Ai, dară, cinstea cea dintâi, ca să fii întâiul sfetnic al meu și mă făgăduiesc ție, ca să nu fac cândva nimic fără sfatul și voirea ta.” Iar Ioan a căzut la picioarele lui, rugându-se ca să-l ierte, că dorește să se ducă să slujească Făcătoarei de bine, după cum i-a făgăduit. Deci, după ce s-a împotrivit multă vreme, s-a învoit stăpânitorul și i-a dat voie să se ducă unde voiește. Iar Ioan, mulțumind, s-a dus. Și, împărțind săracilor averea sa și slobozind pe robii săi s-a dus la mănăstirea Sfântului Sava. Și, făcându-se monah, s-a suspus la ascultare la un bătrân.

Din viaţa Sfântului Ioan Damaschinul, ca monah

Si luand batranul pe Ioan la chilia sa si temelia vietii celei cu fapte bune incepand a pune intru dansul, mai intai acest fel de randuiala i-a dat lui: nimic să nu facă după voia sa, ostenelile sale și rugăciunile cele cu sârguință, ca pe oarecare jertfă să le aducă lui Dumnezeu; să verse lacrimi din ochii săi, dacă voiește a-i curăți păcatele vieții celei trecute, pentru că acelea se socotesc înaintea lui Dumnezeu, ca jertfă mai scumpă decât toată tămâia. Și aceste rânduieli erau începătură a faptelor acelora, care se săvârșesc prin osteneală trupească. Iar cele ce se cuvin sufletului, le-a legiuit starețul pe acestea: Să nu scrie în mintea sa vreo nălucire lumească, nici să-și închipuiască în minte fețe necuvioase, ci să-și păzească mintea sa întreagă și curată de toată împătimirea cea deșartă și de toată îngâmfarea; să nu se laude cu mulțimea înțelepciunii sale, și în cele ce a învățat să nu i se pară că a ajuns în toate la capătul desăvârșirii, să nu poftească oarecare descoperiri, și înștiințare de taine ascunse; să nu-și pună nădejdea în înțelegerea sa, cum că este neclătită și nu poate cădea și a se rătăci din calea adevărului, până la sfârșitul vieții sale. Ci să știe că gândurile sale sunt neputincioase și să știe că înțelegerile sale pot fi greșite. Și pentru aceea să se sârguiască a nu-și lăsa gândul său a se împrăștia pretutindenea, ci să se îngrijească a-l aduna pe el, pentru că așa mintea lui să se lumineze de Dumnezeu și sufletul său să i se sfințească și trupul să i se curățească de toată spurcăciunea. Și amândouă acestea, trupul și sufletul, să se împreuneze cu mintea și așa se va face în chipul  Sfintei Treimi și se va săvârși pe sine om nu trupesc, nici sufletesc, ci cu totul duhovnicesc, schimbându-se prin voirea a celor două omenești părți, ale trupului și ale sufletului întru cea a treia și mai înaltă, în minte.

Niște rânduieli ca acestea scriind tatăl fiului și dascălul ucenicului, a adăugat și aceste cuvinte către dânsul: „Nimănui să nu trimiți vreo scrisoare, nici să grăiești către cineva ceva din învățăturile cele din afară. Tăcerea să ai cu înțelegere, pentru că știi că nu numai iubitorii de înțelepciune ai noștri învață tăcerea, ci și Pitagora poruncește ucenicilor săi, de multă vreme, să păzească tăcerea. Și să nu ți se pară cum că chiar și cele bune este bine a le grăi oricând, ascultă pe David care zice: „Amuțit-am și m-am smerit și nici de bine n-am grăit.” (Ps. 38,3). Apoi ce folos i-a venit lui dintru acestea, ascultă: „Înfierbântatu-s-a inima mea înlăuntrul meu” (Ps. 38, 4), adică, negrăit e focul dragostei de Dumnezeu, care s-a aprins întru dânsul din cugetarea la Dumnezeu.”

Deci, toate învățăturile acestea ale bătrânului au căzut în inima lui Ioan ca o sămânță într-un pământ bun și, odrăslind, s-au înrădăcinat. Pentru că, destulă vreme viețuind lângă acel bătrân de Dumnezeu insuflat, Ioan păzea cu dinadinsul toate cuvintele lui și asculta poruncile lui, supunându-se lui fără de fățărie, fără de grăire împotrivă și fără de orice cârtire. Pentru că, ce folos este ascultătorului celui ce are în mâini fapte și în gura cârtirea, când împlinește porunca, iar cu limba sau cu mintea cele împotriva grăiește? Și când se va îndrepta unul ca acesta? Niciodată. Și unii ca aceștia în deșert de ostenesc și li se pare cum că săvârșesc o faptă bună, care împreună cu ascultarea poartă în sânurile sale pe șarpele cârtirii. Însă fericitul Ioan, ca un adevărat ascultător, se afla fără de cârtire întru toate slujbele cele ce i se porunceau lui.

Iar odinioară, bătrânul, vrând să ispitească ascultarea și smerenia lui Ioan, a adunat mulțime de coșnițe, că acelea erau lucrul mâinilor lui, și a zis către Ioan: „Am auzit, fiule, cum că, în Damasc, coșnițele cu mai mult preț se vând, decât în Palestina și nouă multă ne este neîndestularea la cele de trebuință ale chiliei, precum singur vezi; deci, ia coșnițele acestea și te du degrabă la Damasc și le vinde pe ele acolo. Și caută să nu le vinzi pe ele mai cu puțin preț decât cel rânduit.” Și a rânduit bătrânul preț mare coșnițelor, îndoit mai mult decât se cuvenea. Iar ascultătorul cel adevărat nu s-a împotrivit nici cu cuvântul, nici cu mintea, nici n-a zis că aceste coșnițe nu sunt vrednice de un așa preș și nici că Damascul este departe, nici n-a grăit în cugetul său: „Mă rușinez a mă duce în cetatea aceia, întru care odinioară am fost cunoscut tuturor și dregător slăvit.” Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, următor fiind stăpânului Hristos, Celul ce S-a făcut ascultător până la moarte. Ci, îndată zicând: „Blagoslovește părinte”, a luat coșnițele în spate și s-a dus degrabă la Damasc. Și umbla prin cetate în haine proaste și rupte, vănzând în târg coșnițele sale. Și, de voia vreun om să cumpere vreo coșniță, întreba prețul, cum se vând. Și, auzind un preț ca acela, așa de mare, îl batjocorea și râdea de el, iar alții și cu mustrări îl certau și-l ocărau. Pentru că nu era cunoscut fericitul Ioan de toți locuitorii cetății, de vreme ce era acoperit de straie sărăcăcioase, de care, odinioară, purta haine țesute cu aur, și fața îi era schimbată de post, obrazul uscat și frumusețea veștejită.

Iar un oarecare cetățean, care odinioară îi fusese lui slugă, pe vremea dregătoriei sale, stând acolo în dreptul lui și luând seama cu multă stăruință la fața lui, l-a cunoscut cine este și s-a mirat de chipul lui cel sărăcăcios și s-a umilit și, oftând din inimă, s-a apropiat de dânsul ca de un necunoscut și i-a dat lui prețul cel orânduit de starețul său pe toate coșnițele. Nu că-i trebuiau lui coșnițele, ci milostivindu-se spre un om ca acela, care dintru atâta slavă și bogăție a venit, pentru Dumnezeu, întru atâta smerenie și sărăcie. Iar el, luând prețul pe coșnițe, s-a întors către cel ce l-a trimis pe el, ca un biruitor de la război, surpând la pământ pe potrivnicul diavol și împreună cu el și mândria cu mărirea deșartă, prin ascultare și prin smerenie.

Iar, într-una din zile, un frate al mănăstirii a rugat pe Ioan ca să-i alcătuiasca un tropar de mângâiere, că adormise fratele lui cel după trup. Deci, Ioan se temea să nu supere pe bătrânul stareț. Însă s-a biruit de multa rugăciune a fratelui și, scriind niște tropare preafrumoase și jalnice, adică acestea: „Care este desfătarea cea lumească? Oamenilor, pentru ce în deșert ne tulburăm, că toate sunt deșertăciune cele omenești”. Și venind bătrânul de afară și auzind glasul acela de cântare preaumilitoare, s-a supărat și a gonit pe Sfântul, ca pe un neascultător. Iar el, căzând la picioarele bătrânului stareț, cerea iertăciune; dar acela nici într-un chip nu s-a plecat. Însă, pentru multa stăruință a bătrânilor mănăstirii, s-a învoit totuți să-l reprimească, numai dacă se învoiește Ioan să curețe ieșitorile, odihnind pe alți monahi. Iar el a primit, cunoscând folosul ascultării. Însă bătrânul, văzându-l că ascultă, l-a primit iarăși, poruncindu-i să păzească tăcerea ca și mai înainte.

Deci, după puține zile, se arată Preasfânta bătrânului în somn, zicându-i: „Pentru ce ai astupat un minunat izvor ca acesta, ce vărsa afară atâta pâraie de apă a odihnei sufletelor? Lasă izvorul să adape toată lumea și să acopere mările eresurilor și să le mute spre dulceața minunată. Acesta are să covârșească alăuta cea proorocească a lui David și Psaltirea, cântând cântari noi Domnului, cântări pline de minunată dulceață, mai presus decât Cântarea lui Moise și decât dănțuirea Mariamnei. Față de alăuta lui cea dulce cântătoare și minunată, cântările cele fără de folos ale lui Orfeu vor fi socotite ca un blestem netrebnic. Acesta va cânta cântarea cea duhovnicească și cerească. Acesta va urma cântărilor heruvimilor. Acesta va cânta, drept, dogmele credinței și va da pe față răzvrătirea și strâmbătatea a tot eresul.”

Deci, când s-a deșteptat bătrânul, care a văzut vedenia aceasta și i s-au descoperit cele negrăite, a zis către Ioan: „O, fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta, nu în pilde, ci întru adevăr, nu întru ghicituri, ci în dogme. Grăiește cuvintele pe care le-a scris Duhul în inima ta. Suie-te în muntele Sinaiului, cel al vedenilor și al descoperirilor lui Dumnezeu; fiindcă te-ai smerit pe tine până în sfârșit, acum dar suie-te în muntele Bisericii și propovăduiește, binevestind Ierusalimului. Înalță glasul tău întru tărie, că bucurii prea slăvite mi s-au grăit mie, pentru tine, de la Maica lui Dumnezeu. Și mă iartă pe mine de câte ție ți-am greșit, că din necunoștința mea te-am împiedicat pe tine.”

Atunci, dar, inceput făcând Ioan cântărilor celor dulci ca mierea, lumina Bisericile, încât, oricine auzea cuvintele și facerile lui, putea să înțeleagă. Deci, întru acest chip petrecând Sfântul, întru o ascultare îmbunătățită și preaminunată ca aceasta, și multe scrieri lăsând asupra luptătorilor împotriva icoanelor și alcătuind canoane preafrumoase și stihiri preapotrivite și dulci la cântare și alte cuvinte de Praznic, spre lauda și mărirea lui Hristos și a Preacuratei, s-a odihnit întru Domnul. Căruia se cuvine slava și stăpânirea în veci! Amin.


Întru această zi cuvânt din Pateric.
    A venit un batran la ava Lot, in pustia cea mica a Arsenolaitului, si l-a rugat pe el ca sa-i porunceasca lui sa petreaca aproape de dansul. Si l-a primit pe el ava Lot si traia in reculegere. Deci, veneau unii la ava Lot, iar el ii indemna pe dansii sa mearga la batranul cel slab, insa acela le graia lor cuvintele ratacirii lui Origen. Iar ava Lot se supara zicand: „Nu cumva parintii vor zice ca si noi tot ratacirea lui Origen invatam?” Deci cauta cum l-ar indeparta din locul acela, dar se temea de porunca lui Dumnezeu despre dragostea aproapelui. Insa, sculandu-se, a mers la ava Arsenie si i-a spus lui de batranul acela. Iar ava Arsenie i-a zis lui: „Sa nu-l gonesti, ci sa-i spui: „Aceasta este de la Dumnezeu, sa mananci si sa bei precum voiesti, numai cuvinte sa nu graiesti. Si, de va voi, apoi va putea sa se indrepteze, si, chiar de nu va voi sa se indrepteze, el singur va pleca din locul acela si astfel nu va fi din pricina ta.”

Deci, ducandu-se ava Lot, a facut asa. Iar batranul acela, auzind acestea, n-a voit sa se indrepteze, ci cu dinadinsul il ruga, zicandu-i: „Pentru Domnul  slobozeste-ma de aici, de vreme ce nu mai pot suferi sa stau in pustie.” Si, sculandu-se, a iesit, cu dragoste slobozit fiind.


Întru această zi, cuvânt despre Sfântul Efrem, cum i s-a dat lui o carte scrisă de la Dumnezeu.
    Un staret dintre Sfintii Parinti a vazut o ceata ingereasca pogorandu-se din cer, dupa porunca lui Dumnezeu. Si avea ea o carte scrisa, pe dinauntru si pe dinafara. Si ziceau ingerii intre ei: „Cine este vrednic sa o primeasca pe aceasta?” Deci, unii ziceau una; altii alta. Apoi au raspuns si au zis: „Cu adevarat sfinti sunt si drepti toti care i-ati numit, dar nu pot sa o primeasca pe aceasta”; iar mai pe urma au zis: „Nici unuia nu se poate incredinta aceasta, fara numai lui Efrem.” Deci, sculandu-se dimineata staretul cel ce vazuse in vedenie cum ca lui Efrem i s-a dat cartea, l-a auzit pe Efrem invatand norodul si ca un izvor curgand invatatura din gura lui. Si a cunoscut staretul, cel ce a avut acea vedenie, cum ca de la Sfantul Duh sunt acelea ce ies din gura lui Efrem.

Întru această zi, cuvânt despre un călugăr, pe care l-a scos Fericitul Andrei de la diavol.

Sfantul Andrei a venit in Constantinopol la targul unde este o cruce si a aflat pe un oarecare monah, a carui viata o laudau toti, ca pe o viata imbunatatita; ca in adevar bine se nevoia, precum se cuvine monahilor, insa biruit era de iubirea de argint fara de masura. Pentru ca multi din cetateni, marturisindu-si inaintea lui pacatele lor, ii dadeau lui multime de aur, ca sa-l imparta la saraci, pentru mantuirea sufletelor lor, iar el, cuprins fiind de nesatioasa patima a iubirii de arginti, nimanui nu da,  ci toti banii in punga ii punea si, vazand ca se inmulteste aurul, se bucura. Iar Fericitul Andrei, mergand pe calea aceea unde acel ticalos monah isi avea petrecerea sa, a vazut cu ochi proorocesti un sarpe infricosator incolacindu-se pe grumazul lui; si, apropiindu-se de calugar, privea la sarpele acela. Iar calugarul, socotind ca este vreunul din saraci si staruieste sa se apropie ca sa ia milostenie, i-a zis lui: „Dumnezeu sa te miluiasca, frate, ca nu am ce sa-ti dau tie.” Iar Fericitul, putin departandu-se, a vazut imprejurul calugarului o scriere scrisa in vazduh: Sarpele iubirii de argint, radacina a toata faradelegea este.”

Si, cautand inapoi, a vazut pe doi tineri certandu-se intre dansii: unul era negru, avand ochi intunecati, ca drac era, iar altul alb ca o lumina cereasca, fiind inger al lui Dumnezeu. Si zicea cel negru: „Al meu este calugarul acesta, ca voia mea face, ca nemilostiv si iubitor de arginti este si cu Dumnezeu parte nu are, ci, ca un adevarat slujitor de idoli, mie imi slujeste.” Iar ingerul cel luminos zicea: „Ba nu, ci ci al meu este, de vreme ce posteste si se roaga si smerit este si bland.” Si se impotriveau asa amandoi si nu era pace intre dansii. Si s-a facut un glas din cer catre ingerul cel purtator de lumina: „Nu este partea ta calugarul acela, lasa-l pe el, ca lui mamona slujeste, iar nu lui Dumnezeu. Si indata s-a departat ingerul Domnului de la dansul. Aceasta vazand-o Fericitul Andrei s-a mirat, ca demonul cel potrivnic a biruit pe ingerul cel luminat.

Iar odata a intampinat pe calugarul acela Fericitul Andrei in ulita si, luandu-l de mana dreapta, i-a zis lui: „Robule al lui Dumnezeu, fara de manie sa ma asculti pe mine robul tau, si cu mila primeste saracele mele cuvinte, ca mare necaz mi s-a intamplat mie, din pricina ta, si nu pot de acum sa rabd mai mult, ca mai intai prieten lui Dumnezeu ai fost, iar acum te-ai facut prieten si sluga diavolului. Aripi ai avut ca si serafimii; pentru ce te-ai dat satanei, ca sa le taie pe ele din radacina? Chip ai avut ca de fulger; pentru ce te-ai facut intunecat la chip? Vai mie, de vreme ce ai avut vedere ca heruvimii cu ochi multi, iar acum te-a osebit pe tine sarpele. Soare ai fost si ai apus in noaptea cea intunecata si rea. Pentru ce, frate, sufletul tau ti-ai vandut? Pentru ce te-ai insotit cu dracul iubirii de argint? Pentru ce i-ai dat lui odhna intru tine? Pentru ce aduni argintul? Au, doara, te vei ingropa cu el? Ca dupa moartea ta va ramane altora. Pentru ce tii pacate straine si vrei sa te sugrumi cu nemilostivirea? In vreme ce altii sunt flamanzi si insetati si mor de frig, tu, privind la multimea aurului te veselesti? Acestia sunt pasii pocaintei? Asta e randuiala calugareasca si defaimarea vietii desarte? Asa te-ai lepadat de lume si de cele din lume? Asa te-ai rastignit lumii si tuturor desertaciunilor? N-ai auzit de Domnul ce zice: Sa nu agonisiti aur, nici argint, nici arama, nici doua haine? Pentru ce ai uitat porunca aceasta? Iata, astazi sau maine se sfarseste viata noastra si cele ce le-ai gatit ale cui vor fi? Au nu stii ca Ingerul Domnului, cel ce te pazeste pe tine, s-a departat de la tine plangand, iar diavolul sta aproape de tine si sarpele iubirii de argint s-a incolacit imprejurul grumazului tau si tu nu-l simti pe el? Adevar zic tie, ca, trecand pe langa tine, am auzit pe Dumnezeu lepadandu-se de tine. Deci, rogu-ma tie, asculta-ma pe mine si-ti imparte averea la saraci, la vaduve si la neputinciosi, la scapatati si la strainii ce n-au unde sa-si plece capul si te sarguieste sa fii iarasi prieten lui Dumnezeu. Iar, de nu ma vei asculta, apoi rau vei pieri. Asa ma jur pe Iisus, Imparatul Hristos, ca, iata, indata vei vedea pe diavolul. Si i-a mai zis lui: Oare il vezi pe el?”

Si s-au deschis calugarului ochii cei din launtru si l-a vazut pe diavolul ca pe un arap negru si buzat si in chip de fiara, departe stand si neindraznind a se apropia de dansul din pricina lui Andrei. Iar calugarul a zis Sfantului: „Il vad pe el, robule al lui Dumnezeu, si spaima mare m-a cuprins; deci spune-mi  mie cele ce-mi sunt trebuincioase spre mantuirea sufletului meu”. Iar robul lui Dumnezeu a zis catre dansul iarasi: „Sa ma crezi pe mine, ca, de nu ma vei asculta, il voi trimite pe el la tine, ca sa te faca de rusine, nu numai in fata cetatenilor acestora, ci fata de toate clee patru margini ale lumii. Deci, pazeste-te si, cele ce-ci zic tie, fa-le”.

Acestea auzindu-le calugarul s-a temut foarte si a fagaduit ca pe toate cele poruncite sa le faca. Si indata a vazut Sfantul ca a venit de la rasarit un Duh puternic, ca o vapaie de fulger si s-a atins de sarpele acela, mancandu-i puterea lui. Iar sarpele, neputand suferi, s-a prefacut in corb negru si s-a dus de acolo. La fel si arapul cel negru a pierit si iarasi a luat putere ingerul lui Dumnezeu spre paza calugarului aceluia. De la care iesind, Fericitul i-a poruncit zicandu-i: „Fereste-te sa spui cuiva cele despre mine, iar eu voi incepe a te pomeni ziua si noaptea intru rugaciunile mele, ca Domnul Iisus Hristos sa-ti indrepteze calea spre bine”.

Deci, ducandu-se calugarul, a impartit tot aurul la saraci. Si dupa aceasta si mai mult s-a proslavit de la Dumnezeu si de la oameni, ca-si aduceau si mai multi aurul lor la dansul ca sa-l imparta la saraci.

Iar el zicea celor ce-l aduceau ca sa-l imparta cu mainile lor, si graia: „Ce folos imi este mie ca sa ma intep cu spini straini”.

Asa vietuind el, precum se cade unui calugar, i s-a aratat lui robul lui Dumnezeu in vis, cu fata vesela si i-a aratat lui pe un camp un pom luminos imbracat in floare de dulci roduri si i-a zis: „Sa multumesti lui Dumnezeu, stapane al meu, ca te-a scos pe tine din dintii sarpelui si a facut sufletul tau ca un pom purtator de floare; deci, sarguieste-te ca pe acea floare sa o prefaci in dulce rod. Caci, iata, acest pom frumos, pe care il vezi, este inchipuirea sufletului tau.”

Apoi, desteptandu-se, calugarul s-a intarit mai mult in lucrul cel duhovnicesc si aducea multumita totdeauna lui Dumnezeu si lui Andrei, placutul Sau. Slava lui Dumnezeu celui ce face minuni, prin alesii Sai, cu darul si cu iubirea Lui de oameni. Amin.

 

 

 

 

.