Sfântul Policarp a fost din Efes, în Asia Mică, și s-a născut din părinți binecredincioși, Pangratie și Teudora, pe când ei erau în temniță, pentru credință. Și, osândiți la moarte fiind părinții lui și tăinuindu-li-se capetele, pruncul a fost luat și crescut de o milostivă creștină, cu numele Calista, care l-a botezat, dându-i numele Policarp, iar la vremea cuvenită l-a învățat dreapta credință și poruncile vieții, după Evanghelia Domnului.

Deci, pe când împlinea vârsta de 20 de ani, tânărul Policarp a aflat că Sfântul Evanghelist Ioan propovăduiește cuvântul Domnului prin părțile Asiei și, aprinzându-se de dorința de a-l vedea, a părăsit casa Calistei și a mers după dânsul. L-a aflat fiind cu ucenicii săi, Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu și Sfântul Vucol. Și a rămas și Sfântul Policarp, împreună cu acești binecuvântați semănători ai Evangheliei lui Hristos, înfruntând osteneli și suferințe în slujba credinței.

Deci, pe vremea lui Traian împăratul (98-117), Sfântul Ioan Evanghelistul, care era surghiunit în insula Patmos, a așezat pe Sfântul Vucol episcop în Smirna, dându-i ajutor pe Sfântul Policarp. Asemenea și Sfântul, înainte de moartea sa, l-a așezat pe Sfântul Policarp episcop în locul sâu, cu legământ să nu înceteze a se osteni pentru cuvântul Domnului. Și, păstorind vreme îndelungată, Sfântul Policarp i-a adus pe mulți păgâni la sfânta credință. Tot pe timpul împăratului Traian, Sfântul Policarp, acum episcop în Smirna, a scris o epistolă, care se păstrează și astăzi, către Filipeni, lăudându-i pentru frumoasa primire făcută de ei Sfântului episcop Ignatie din Antiohia, legat de lanțuri și sub pază, în drumul lui pe jos, până la Roma, unde a fost mâncat de fiare.

Pe vremea împăratului Antonin cel Pios (138-161), către anul 158, Sfântul Policarp a mers la Roma, unde, împreună cu papa Anicet, episcopul Romei, au statornicit data sărbătorii Sfintelor Paști, pentru creștinătate.

În sfârșit, pe vremea împăratului filosof Marc-Aureliu (161-180), Sfântul Policarp a fost prins. Și i-a spus dregătorul: „Blestemă pe Hristos și cruță-ți bătrânețile.” Iar Policarp a răspuns: De 86 de ani îl slujesc pe Hristos și nu mi-a făcut niciodată nici un rău. Cum aș putea blestema pe binefăcătorul și Mântuitorul meu?Și, fiind osândit la moarte, a fost ars de viu.

Un ucenic al Sfântului Policarp, Sfântul Irineu (130-211), ajuns episcop al Lugdunului, în Galia, scrie despre dânsul: „Eram în tânără vârstă și l-am cunoscut pe Policarp. Era de mulți ani și foarte bătrân. Învăța pe toți ceea ce, singur, învățase de la Apostoli și da
Bisericii învățătura cea adevărată. Era, cu adevărat, un mărturisitor al dreptății, vrednic de credință.”

 


Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre Adelfie, episcopul Arabiei

Adelfie, episcopul Arabiei, avea o sora, egumena la o manastire de fecioare. Si a mers odata, episcopul la acea manastire, spre cercetarea surorii sale. Deci, dupa ce a intrat el pe portile manastirii a vazut pe o calugarita muncita de diavolul, ce se tavalea pe pamant si spumega. Si, episcopul, chemand pe sora sa, i-a zis ei: „Oare, placut iti este ca sora aceasta sa fie stapanita de demon si sa se chinuiasca atat de rau? Sau, oare, nu stii ca raspunderea tuturor surorilor tu o porti, de vreme ce esti egumena?”

Iar ea a raspuns: „Dar ce voi face eu demonului?” Iar episcopul i-a zis ei: „Ceea ce faci, purtand, de atatia ani, in manastire ingerescul chip. Caci razboiul calugarilor cu dracii este. Iar de nu-i vor birui pe ei aici, si nici nu-i vor goni, apoi, in veacul ce va sa fie, amar se vor munci.” Si, aceasta, zicand, a facut rugaciune episcopul si a gonit pe demon, izbavind pe calugarita.


Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre smerenie, plângere și bucurie

 

Zis-a un batran: „Sa stiti ca alt drum catre mantuire nu este, fara numai smerenia, precum scrie Evanghelia despre vames. Deci, de va fi cineva neatins de pacate mari, sa nu cumva sa se inalte cu gandul sau, socotindu-se pe sine fara de pacate. Ci, unul ca acela, mai vartos sa se smereasca si sa se pazeasca, ca nu cumva sa se descopere pe sine mai pacatos decat toti oamenii. Ca, daca cineva pentru ca n-a cazut in nici un mare pacat trupesc si lumesc, se va inalta cu gandul sau, socotindu-se pe sine ca este cu totul curat si pururea gata si vrednic de impartasirea cu Sfintele Taine, iar pe altul, pe care il stie el ca a cazut, candva, in vreun pacat, il socoteste nevrednic, unul ca acela, cu acel gand inalt si fara de smerenie, este nevrednic si necurat si urat lui Dumnezeu si la pieire merge si nu-i va folosi curatenia lui, neavand smerenie. Ca mult mai placut si mai iubit lui Dumnezeu este pacatosul smerit, decat dreptul mandru”.

Un frate l-a intrebat pe un batran, zicand: „Cum se intelege aceasta parinte, ca Domnul Hristos zice in Evanghelie: Fericiti sunt cei ce plang ca aceia se vor mangaia, iar Apostolul Pavel porunceste la cartea sa: Bucurati-va pururea si iarasi zic, bucurati-va. Deci, cum, si in ce chip, va face omul ca sa planga si sa se bucure si cum pot sa se impace acestea si sa fie amandoua impreuna, si plangerea si bucuria”?

Raspuns-a lui batranul, zicand: „Plangerea este grija pentru Dumnezeu si pentru poruncile Luisi ea naste o pocainta, iar pocainta naste cunostinta, postul, rugaciunea si invatatura. Iar bucuria este linistea intru Dumnezeu si blandetea. Si daca cineva arata cuvant bun si cinstit, dragoste si fata vesela catre cei ce vin la dansul si are in inima sa si pocainta, se vadeste ca, asa pot fi si pot incapea amandoua impreuna, plangerea si bucuria”.

 


 

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem Sirul
       Neincetat se cuvine a ne ruga Domnului, ca sa ne aratam mai presus de bantuirea dracilor. Ca ne necajesc nu numai cand suntem in liniste in Casa lui Dumnezeu, mult se ridica asupra-ne si ne sfatuiesc sa privim cu obraznicie si fara sfiala fetele fratilor, ba si nalucirea faptei celei urate o zugravesc intru noi, turnand in mintile noastre, ca o amestecare a gandurilor, si in acest chip ne opresc de la tainele lui Hristos. Dar, prin pazirea ochilor si prin luarea aminte, a gandului, cel infranat le va birui pe acestea, harul ajutandu-l.

Cu cata paza se cuvine inima si simturile noastre a le pazi, ca razboiul nostru este mare si indracirea dusmanului asupra noastra este multa. Dar, nu se cuvine, pentru aceasta, sa ne lepadam de lupta noastra, ci gandurile vrajmasului se cade a nu le face lucratoare; si, asa, il vom face pe el sa crape. Ca stie Domnul pe cel ce ne necajeste pe noi si cate sageti arzatoare arunca in inimile noastre. Insa, a celor ce bine se lupta este vrednicia, ca, bine luand aminte, sa nu se lepede de lupta. Ca cel ce are pace cu patimile, de ce ar voi sa aiba razboi cu ele? Caci, numai unde este vrajba, acolo este si razboi si, unde este razboi, acolo este si lupta si, unde este lupta, acolo sunt si cununi. Drept aceea, daca cineva voieste sa se izbaveasca din robia cea amara a patimilor, acela sa porneasca razboi impotriva vrajmasului. Dumnezeului nostru, slava!

 

 

 

 

 

.