Acest Sfânt a fost egiptean de neam și era rudenie cu Teofil și Chiril, arhiepiscopii Alexandriei, viețuind pe vremea împăratului Teodosie cel Mic (408-450). Dumnezeiescul acesta Isidor învățase multă carte și era socotit de istoricii din vremea lui drept un filosof și un desăvârșit îndrumător în înțelepciunea vieții și a Sfintelor Scripturi și-și luase drept chip și pildă de viață și de lucrare pe Sfântul Ioan Gură de Aur.

Și, încă tânăr fiind, a lăsat slava lumii, bogăția și strălucirea numelui și, toate socotindu-le gunoaie, s-a dus într-o mănăstire din părțile Pelusiei și s-a făcut monah. Și, cu multe sudori și osteneli înfrânându-și trupul, iar sufletul înfierbânțându-și-l cu tainice și înalte descoperi, s-a făcut ca un stâlp viu și însuflețit al vieții monahicesti. Și, fiind el sfințit preot și egumen, se vedea de toți că petrecea o viață cu adevărat, după Sfânta Evanghelie. Și povățuia nu numai pe cei din mănăstirea lui, că au rămas de la el peste două mii de scrisori, prin care lumina pe scurt și în minunate cuvinte, pline de folos, pe toți iubitorii de învățătură din toată lumea, întorcând pe păcătoși, întărind pe cei porniți spre fapte bune, iar pe cei neascultători, cu certarea dumnezeieștilor dojeniri îndreptându-i, încă și pe împărați îi sfătuia și, în scurt, tâlcuia și lămurea, cu mare înțelepciune, tuturor celor ce întrebau, cuvintele și mărturiile dumnezeieștilor Scripturi, îndreptând obiceiurile oamenilor.

Și așa, bine viețuind și dumnezeiește purtându-se, la adânci bătrâneți și-a săvârșit viața, mutându-se la Domnul.

Întru această zi, învățătură din viața Sfântului Isidor
    Ca un mare râvnitor pentru dreapta credință și puternic luptător împotriva ereticilor, ce era, fiind gata a pătimi și a muri pentru credința cea dreaptă, Sfântul Isidor scria, către hulitorul Tarasie: „Te întreb pe tine, cela ce ne ocărăști pe noi și te arăți aspru judecător: De te-ar pune împăratul asupra cetății ca să o aperi, iar tu ai vedea zidul săpându-se și sfărâmându-se de vrăjmaș, ca să se facă mai lesnicioasă intrarea în cetate, au n-ai sta împotrivă cu toate uneltele și armele, oprind spargerea zidului și nelăsând intrarea vrăjmașilor ? Acestea ai face; ca și cetatea, și pe tine să te poți apăra de vrăjmași, și să arăți a ta credință și supunere către împărat. Dar nouă, pe care Dumnezeu ne-a pus dascăli Sfintei sale Biserici, nu ni se cade să stăm cu tărie împotriva unuia ca Arie, care, nu numai că a ridicat război asupra dreptcredincioasei turme a lui Hristos, ci și pe mulți i-a pierdut ? Eu pentru această pricină nu țin seama de nici o primejdie, ci, mai, bine, doresc ca toate primejdiile să le pătimesc pentru credință”.

Dar, și celelalte fapte bune ale lui se cunosc din scrisorile sale. Fecioria, al cărei păzitor era, cu deadinsul, o lăuda, mai mult decât pe alte fapte bune, numind-o împărăteasă. Însă el nu defăima nici însoțirea cea legitimă – legiuită -, că zice, în epistola sa către Antonie Scolasticul: „Se cuvine să asemănăm, cu soarele, pe cei ce păzesc fecioria, iar, cu luna, pe cei ce viețuiesc în văduvia cea neprihănită, și, cu stelele, pe cei ce locuiesc în însoțire cinstită, urmând în aceasta Sfântului Pavel, care zice: Alta este slava soarelui, alta slava lunii și alta este slava stelelor”.

Încă mai sfătuiește Cuviosul și pe iubitorii de înțelepciune, ca mai mult să se deprindă la viața cea îmbunătățită, decât la frumoasa grăire. Că zice, într-o scrisoare, către Patrim monahul: „Cu buna minte și cu darul firii ești împodobit, încât cu sârguință te nevoiești ca să grăiești frumos. Însă, calea vieții duhovnicești, prin faptele cele bune, să o urmezi, mai mult decât frumoasa grăire. Drept aceea, dacă dorești să câștigi răsplătirile cele fără de moarte, de frumoasa grăire îngrijește-te puțin, iar a face fapte bune, silește-te, cu mai multă râvnă, ca, prin viața ta și prin bunele obiceiuri, să luminezi pe cei ce sunt întru întuneric”.

Tot Sfântul Isidor mai învăța că omul cel îmbunătățit se cade să nu se mândrească pentru lucrurile cele bune, ci gând smerit să aibă despre sine: „Cela ce lucrează fapte bune are cununa luminată. Iar cela ce săvârșește multe fapte bune, însă i se pare că puțin bine a făcut, acela, prin această smerită părere despre sine, mai luminoasă cunună va avea. Dar, este mai drept să zic: De este în cineva gând smerit, faptele aceluia se fac mai luminoase. Iar de nu este îi e gând smerit, apoi și faptele bune cele luminoase se întunecă și cele mari se micșorează. Drept aceea, de voiește cineva ca să-și arate faptele sale cele bune, să nu le socotească că sunt mari, că atunci mari se vor afla. Gândul smerit, însoțit de fapta bună, sunt ca o pereche de boi care trag jugul cel bun a lui Hristos”.

Întreaga înțelepciune a Sfântului Isidor este arătată, însă, în Epistola lui către Paladie, episcopul Elinopolei, prin care îl învață, cu tot dinadinsul să se ferească de vorba cu partea femeiască, căci, deși Scriptura zice: „Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune”, apoi, vorba cu femeile, chiar și bună de ar fi, este însă în stare a strica pe omul cel dinlăuntru, în taină, prin gânduri necurate; că, deși fiind curat cu trupul, însă pe suflet îl face necurat. Deci, Cuviosul Isidor pe episcopul acela, care adeseori vorbea cele de folos cu partea femeiască și care se lăuda că nu simte patima, sfătuindu-l, îi zicea: De vorbele cu partea femeiască, pe cât poți, să fugi, bunule bărbat, că cei ce au treapta preoției, mai sfinți și mai curați se cade să fie, decât aceia care s-au dus în munți și în pustie; pentru că aceștia au grijă de sine și de popor, iar aceia, care s-au dus în pustie, au grijă numai de ei înșiși. Acestora, care sunt puși la înălțimea aceasta a vredniciei preoțești, toți le cercetează și le privesc viața, iar cei ce stau prin peșteri, aceia rănile lor le tămăduiesc, adică singuri își pregătesc cununi. Deci, de vei avea de făcut vreo slujbă la o parte femeiască, apoi să-ți stăpânești ochii și, pe cele la care ai mers, să le înveți să privească cu curăție deplină. Și, după ce vei grăi cuvintele care pot să le întărească și să le lumineze sufletele, îndată să fugi, ca nu cumva vorba cea lungă să înmoaie a ta putere și să o slăbească. Iar, de vei voi să fii cinstit de femei – și, aceasta, mai ales, duhovnicescului bărbat, se cade – apoi, să nu ai cu dânsele prieteșug nicidecum și atunci de dânsele cinstit vei fi.

Căci, dacă doar vorbești cu dânsele, zic unii, nu primești nici o vătămare. Eu, însă zic ție, pentru ca toți să se încredințeze de aceasta, că și pietrele se sparg de picăturile de ploaie, care cad totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce grăiesc; că, ce este mai tare decât piatra și ce este mai moale decât apa și mai ales, decât picăturile de apă ? Însă, desimea picăturilor ce stăruie biruiește totdeauna și firea. Deci, dacă firea cea nemișcată se schimbă, apoi, cum nu va fi biruită și răsturnată voia omenească, cea atât de schimbătoare ?” Astfel, sfătuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povățuiește și pe noi toți la viața cea cu întreaga înțelepciune, ca nu numai să ne păzim de căderea trupească, dar și sufletul să-l ferim întreg de gândurile ce-l strică. Și multe fapte bune, de tot felul, învăța Cuviosul pe toți, prin scris și prin viu grai și, ajungând la adânci bătrâneți și plăcând lui Dumnezeu, s-a sfârșit în pace.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre citirea cărților
    Un frate dintr-o manastire cu viata de obste se lenevea spre invatatura si a intrebat pe parintele sau, zicand: „Ce inseamna aceasta, parinte, ca, iata, ma ostenesc la Scripturi si nimic nu inteleg”. Si staretul i-a raspuns lui, zicand: „Fiule, oile, cand afla pasune, cu multa dulceata mananca si adesea inghit hrana nerumegata, sarguindu-se fiecare sa apuce cat mai mult si sa puna intru sine hrana, iar dupa aceea stand, isi rumega hrana. Asa si tu, fiule, cata vreme ai ajutor si buna vreme, invata-te pe tine cat poti, fara lenevire, din dumnezeiestile Scripturi si te va lumina Dumnezeu; ori, din vorbele batranilor auzind, te vei deprinde sau deprinzandu-te singur, vei intreba sau de la cei ce invata binele, vei deprinde ceva sau Insusi Domnul, in liniste, iti va grai in inima ta numai sa nu pierzi intru lene, vremea si puterea cea data tie de la Dumnezeu”.

 Întru această zi, cuvânt despre tăcere
    Un sihastru statea in munte si sporise in frica lui Dumnezeu, la locul acela, in partile marelui Antonie. Si multi, din cuvintele lui si din fapte, se foloseau. Deci, asa aflandu-se el, l-a pizmuit vrajmasul impotriva tuturor faptelor lui cele bune si i-a strecurat in minte una ca aceasta: luand tu frica lui Dumnezeu, nu ti se cade tie, ca sa-ti slujeasca altii, nefiind tu vrednic ca sa slujesti altora, ci te scoala de-ti slujeste macar tie insuti. Drept aceea, dar, sa mergi si sa-ti vinzi cosnitele tale in cetate si sa-ti cumperi cele trebuincioase tie, apoi sa te intorci la liniste si sa nu pui aceasta greutate asupra nici unuia. Insa, aceasta il sfatuiau pe dansul inselatorul, pizmuindu-i linistea lui, indeletnicirea cea buna spre Dumnezeu si spre folosul multora, pentru ca, de pretutindeni, vrajmasul se sarguieste a ne vana.

Deci, el care fusese candva minunat, vestitul si laudatul pustnic, ca la un gand bun, supunandu-se, a iesit din chilia sa. Dar, nu era iscusit intru cele multe mestesuguri ale diavolului; ca mult vorbind cu o femeie, si aflandu-se intr-un loc pustiu si urmarit de diavolul, din neluare aminte, a cazut cu dansa in pacat. Apoi, indata, aducandu-si aminte ca s-a bucurat vrajmasul de caderea lui, a cazut intru deznadejde, de vreme ce intristase pe Duhul Sfant, pe ingeri si pe Sfintii Parinti, dintre care multi prin cetati au biruit pe vrajmasul. Si se intrista de acestea foarte, neaducandu-si aminte ca Domnul gata este sa dea putere celor ce nadajduiesc spre Dansul si, uitand de tamaduirea greselii, voia sa se arunce pe sine spre moarte, in repejunea raului, spre desavarsita bucurie a diavolului. Dintr-o mare durere sufleteasca ca aceasta, i-a slabit si trupul. Si, de nu i-ar fi ajutat lui Milostivul Dumnezeu, ar fi murit fara de pocainta, spre bucuria dracilor. Insa, mai pe urma, venindu-si intru sine, gandea cum ar putea sa arate mai multa osteneala in pocainta si in grea patimire, ca sa milostiveasca pe Dumnezeu, prin lacrimi si prin tanguire. Deci, s-a dus iarasi la chilia sa si zavorandu-si usile, a inceput a plange, asa cum ar plange deasupra unui mort si a se ruga lui Dumnezeu, postind si priveghind cu sarguinta, pana si-a topit trupul sau de tot. Iar fratii, dupa obicei, au inceput a veni la dansul, pentru folosul lor si bateau in usa. Iar el le raspundea: „Nu veti putea deschide, pentru ca am dat fagaduinta lui Dumnezeu, ca sa ma pocaiesc un an”: Si le zicea: „Rugati-va pentru mine, nevrednicul”. Iar altceva nimic nu le raspundea, ca sa nu se sminteasca, auzind de caderea lui in pacat, pentru ca era la dansii cinstit foarte si mare intre calugari.

Deci, s-a implinit anul, pocaindu-se cu dinadinsul. Iar spre ziua Pastilor, in noaptea invierii, intocmind o candela dintr-un vas, a ingrijit-o si a umplut-o cu untdelemn si inca, de seara a inceput sa se roage, zicand: „Indurate si milostive Doamne, Cela ce voiesti ca sa se mantuiasca toti pacatosii si la cunostinta adevarului sa vina, la Tine am scapat, Mantuitorule al sufletelor noastre. Miluieste-ma pe mine, cela ce mult Te-am maniat si, spre bucuria vrajmasului, multe rele am facut si, iata, ca mort sunt, ascultand la vrajmasul, iar Tu, Cela ce pe cei necurati si nemilostivi ii miluiesti, inveti a milui pe aproapele milostiveste spre a mea smerenie, ca nimic nu este cu neputinta la Tine, ca langa iad s-a pogorat sufletul meu. Fa mila cu a Ta zidire, ca bun esti, Cela ce, in ziua Invierii celei de apoi, vei ridica trupurile cele risipite si topite, auzi-ma pe mine, ca a slabit sufletul meu si mi s-a topit ticalosul meu trup, pe care l-am spurcat, dar m-am lipit spre frica Ta si, sculandu-ma, am indraznit a schimba pacatul in pocainta. Doua pacate am: caderea si deznadajduirea. Inviaza-ma pe mine, cel sfaramat. Si porunceste ca din focul Tau sa se aprinda aceasta candela, ca, asa, sa primesc incredintare de milostiva Ta iertare, cea cu indurare. Apoi, in cealalta vreme a vietii ce-mi vei darui, voi pazi poruncile Tale si frica Ta nu o voi parasi. Ci, mai cu dinadinsul, decat pana acum iti voi sluji Tie.” Si acestea zicand, in noaptea Sfintei Invieri, cu lacrimi multe graind, s-a sculat ca sa vada de i s-a aprins candela. Si, vazand ca nu i s-a prins, iarasi cazand cu fata la pamant se ruga Domnului zicand: „Stiu Doamne, ca dupa nevointa mea era sa fiu incununat, dar, nepazindu-mi eu cararile mele, m-am tras mai mult spre dulceala trupeasca si m-am aruncat in munca celor necurati. Deci, milostiveste-te, Doamne, ca, iata, iarasi marturisesc bunatatii Tale pacatul meu cel rau inaintea tuturor ingerilor si dreptilor si, de nu s-ar sminti oamenii, apoi si inaintea a toata lumea as marturisi caderea mea in pacat. Miluieste-ma pe mine cel ce ma marturisesc Tie, ca si pe altii sa-i invat, Doamne inviaza-ma pe mine.” Asa, de trei ori rugandu-se, a fost auzit. Si, sculandu-se, si-a aflat candela luminos arzand si s-a bucurat mult intru nadejde, ca i-a dat lui adeverire Dumnezeu. Si se minuna si de darul lui Dumnezeu cel atat de mare si de milostiva Lui iubire de oameni. Si se veselea cu duhul ca l-a incredintat pe el Dumnezeu de iertarea pacatului sau, auzindu-i smerita lui rugaciune si zicea: „Multumesc Tie, Doamne, ca in aceasta vremelnica viata m-ai miluit pe mine, nevrednicul, prin semnul acesta mare si nou, dandu-mi mie indrazneala catre Tine. Ca ierti, cu milostivire, sufletele cele zidite de Tine”.

Asa petrecand el intru marturisire, a rasarit ziua si, veselindu-se in Domnul, a uitat de trupeasca hrana, in ziua aceea, de bucurie. Iar focul din candela aceea l-a pazit in toate zilele vietii sale, adaugand intr-insa untdelemn, ca sa nu se stinga. Si iarasi, a petrecut in dansul Duhul lui Dumnezeu, fiind stiut de toti si tuturor de folos. Iar, cand a fost sa se duca din viata aceasta, i s-a aratat lui de la Dumnezeu, de mai inainte, ceasul sfarsitului sau si si-a dat cu pace sufletul in mainile lui Dumnezeu, a Caruia este slava, in vecii vecilor. Amin.