Acesta a trăit pe vremea împăratului Licinius (308-321), trăgându-se cu neamul din Evhaita. Și, fiind un general viteaz – numele de Stratilat arată că era un mare conducător de oaste –, împăratul îi încredințase cârmuirea cetății Heracleea, lângă Marea Neagră. Și întrecea Sfântul pe mulți, cu podoaba sufletului, cu frumusețea trupului și cu puterea cuvântului și mulți căutau să-l aibă prieten. Până și Licinius împăratul dorea să-l întâlnească, măcar că auzise că era creștin. Auzind însă că acest dregător al său, nu numai că s-a îndepărtat de cinstirea zeilor, dar dar se ostenea și cu propovăduirea credinței în Hristos, și îndeamna, pe toți, să se lepede de închinarea idolilor, împăratul hotărî să-l cerceteze el însuși și, de nu se va întoarce, cu înfricoșătoare moarte să-l piardă.

A mers, deci, în Heracleea împăratul și, la cererea Sfântului Teodor, I-a dat acestuia îngăduința să ia idolii de aur acasă la el, spre a-I cinsti, după datină. Dar, ducându-i acasă, Sfântul a sfărâmat idolii în bucăți și i-a împărțit la săraci. Iar dacă s-a făcut ziuă, Maxențiu sultașul a spus împăratului, că a văzut capul de aur al zeiței celei mari, Artemida – zeiță care fusese dată în ajun Sfântului Teodor –, și că acum era purtat de un sărac. Și acesta, fiind întrebat, a mărturisit că, de la Teodor Stratilat l-a primit. Și împăratul, auzind, de o faptă ca aceasta, a rămas mut de mânie. Deci, poruncind slujitorilor, Sfântul a fost prins și adus înaintea sa. Și, mărturisind el că toate cele spuse de sultaș sunt adevărate, Sfântul a fost osândit la chinuri grele. Și a îndurat Sfântul Teodor, cu credință și cu bărbăție, toate chinurile; și pătimind, neîncetat propovăduia credința în Hristos. Deci, împăratul, văzând că nu poate să-l întoarcă la zadarnica cinstire a idolilor, a poruncit să i se taie capul și, astfel, s-a săvârșit în ziua de 8 februarie. Iar sfintele lui moaște au fost îngropate în cetatea de naștere, Evhaita, care mai apoi s-a numit Theodoropol, în cinstea Sfântului.

Peste multă vreme, în anul 1260, ele au fost duse la Veneția, unde se află și astăzi. Tot în Veneția se află și o statuie a Sfântului Teodor, așezată pe un stâlp, din vestita piață a Sfântului Marcu.

 

Întru această zi, pomenirea Sfântului Prooroc Zaharia

Numele Zaharia însemnează “pomenirea lui Dumnezeu”, iar Proorocul Zaharia era din neamul lui Israel, din tribul lui Levi, fiu al lui Varahia și s-a născut în robie. Nu-i unul și același om cu Zaharia Proorocul-mucenic, de care vorbește Mântuitorul în Evanghelie (Matei 23, 35). El era preot când a venit din Babilon, în Țara sfântă și a propovăduit, împreună cu Proorocul Agheu, îmbărbătând poporul la zidirea templului, pe vremea lui Darius I (520 i.Hr.) și a lui Zorobabel, la șaptesprezece ani de la întreruperea lucrărilor.

Cu acest gând de îmbărbătare a poporului, a folosit Proorocul, în cuvântul său, amintiri din trecut, fapte din vremea sa și povestiri din viitor. El a proorocit, astfel, că Ierusalimul și templul vor fi clădite din nou și se vor umple de binecuvântari cerești; că Zorobabel, chemat să zidească templul, este o preinchipuire a lui Mesia, cel așteptat să vie; că Dumnezeu se va împăca cu Israel, numai dacă acest popor va păzi dreptatea, primind un duh de milă și de rugăciune, iar neamurile păgâne vor fi pedepsite și se vor întoarce la Dumnezeu, Care va fi singurul Dumnezeu peste tot pământul; că Mesia va intra în Ierusalim biruitor și smerit, pentru o veșnică domnie de pace, iar fericirea adusă de El va începe de la Ierusalim.

Cartea lui este cea mai lungă din scrierile proorocilor mici.

Deci, proorocind el, încă, și multe altele, a adormit în Domnul cu pace, la adânci bătrâneți.

 

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre întoarcerea la credință a unui pustnic eretic de către patriarhul Efrem

 

Antiohia, fiind dărâmată cu totul, Justin împăratul a trimis pe dregătorul Efrem ca să o facă la loc. Și, acest Efrem a fost un om cu viață sfântă și, mai târziu, a fost hirotonit patriarh al Antiohiei, după proorocirea episcopului Pavel zidarul. Și, era atunci, în acele părți, un eretic din ceata lui Sever, care, în chipul Sfântului Simeon Stâlpnicul, petrecea pe un stâlp și, de acolo, prin înșelătoarea sa sfințenie, amăgea norodul, și pe mulți i-a tras la eresul său. Că mulțimea mai mult căuta la viață decât la Scriptură. Și, patriarhul, văzând că turma lui piere, mâncată de acel eretic, a mers la dânsul și l-a sfătuit să se unească cu Biserica, și să asculte de Sinodul Calcedonului. Iar acela i-a răspuns: “Eu de Sinod nu vreau să știu.” A răspuns Sfântul: „Deci, atunci, pe unul ca tine cum să te sfătuiesc, ca să nu pieri împreună cu poporul?” Iar stâlpnicul, vrând a înfricoșa pe patriarh, a zis: „Preasfințite patriarh, să aprindem un foc și cine, dintre noi, nu va arde, acela are credința cea buna”. Și s-a minunat patriarhul de aceste cuvinte și i-a zis lui: „Fiule, ție ți se cuvine ca sfătuirea părintelui tău să o primești. Dar ceea ce voiești tu întrece a mea smerenie. Însă, pentru a ta mântuire și a poporului, nădăjduind la mila lui Dumnezeu, voi face și aceasta.” Și a poruncit să ațâțe focul și când s-au aprins lemnele și se înălța para focului, a zis către stâlpnicul: „Vino și să intram în foc, precum însuți ai judecat.” Iar el, înspăimântându-se de foc, nu voia să se pogoare. Dar patriarhul, dezbrăcând omoforul său, l-a aruncat pe el în foc, rugându-se lui Dumnezeu și zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care pentru noi în pântecele Născătoarei de Dumnezeu Te-ai întrupat, arată-ne nouă adevărul”. Și trei ceasuri a fost omoforul în foc și nu s-a vătămat nicicum, ci întreg a rămas. Și, văzând aceasta acel eretic, a blestemat pe Sever și eresul lui și, venindu-și întru cunoștință, s-a unit cu soborniceasca Biserică. Și din mâinile dumnezeiescului Efrem a primit preacuratele Taine și a proslăvit pe Dumnezeu. Întru acest fel este biruința Bisericii noastre; că întărește cuvântul prin minuni și nu învață numai cu cuvinte deșarte, încurcate și goale. Dumnezeului nostru, slavă! Amin.

 

 

.