Sfântul Nichifor era din Antiohia cea mare a Siriei și era, atunci, în cetate și un preot, anume, Saprichie. Amândoi atât de mare prieteșug și dragoste aveau între ei, încât mulți îi socoteau pe ei că sunt frați de o mamă. Și, viețuind ei multă vreme într-o iubire și prietenie ca aceasta, au stârnit invidia vrăjmașilor și semănând între dânșii neghina și ura, atâta vrajbă și ceartă a fost între ei, încât și pe drumuri de se vedeau, se ocoleau unul pe altul. Iar, după multă vreme, în vrajbă și în ură fiind ei, trecând mânia cea dintâi, Nichifor a văzut că greșise față de prietenul și preotul său. Îl cuprinse părerea de rău și, mărturisindu-și vina, a rugat pe prieteni ca, mergând la preotul Saprichie, să-l roage pe el, să ierte pe cel ce se pocăiește și să fie pace. Dar acesta, încă mânios fiind, alunga cu vorbe aspre pe cei ce mijloceau. Și, iarăși, Nichifor a trimis pe alți prieteni, cu rugăminte de împăcare. Iar preotul nici nu vrea să-i asculte. Ci, învârtoșându-și inima, a rămas neplecat, uitând cuvintele Domnului, Care a zis: Iertați și veti fi iertați {Luca 6, 37). Și iarăși: Dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți acolo darul tău, înaintea altarului și mergi întâi și împacă-te cu fralele tău (Matei 5,23,24). De asemenea: „De nu iertați voi, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu va ierta vouă greșelile voastre” (Marcu 11,26).

Deci, vazand Nichifor ca Saprichie preotul n-a primit pe mijlocitorii sai, a mers el insusi la el si, cazand la picioarele lui, ii zicea: „Iarta-ma parinte, pentru Domnul, iarta-ma”. Iar Saprichie nici sa caute la dansul nu voia, el care dator era ca pe fratele sau si mai inainte de rugaminte, sa-l ierte, ca unul ce era crestin si preot. Si s-a dus de la dansul Nichifor, rusinat si necastigand iertare.

In acea vreme, s-a pornit in Antiohia, fara de veste, gonire mare asupra crestinilor, ca era pe vremea imparatiei lui Valerian si a lui Galeriu. Si a fost prins si Saprichie si l-au dus inaintea dregatorului si l-au intrebat acesta: „Cum iti este numele tau ?” Iar el a raspuns: „Saprichie ma cheama”. Zis-a dregatorul: „De ce neam esti ?” Raspuns-a Saprichie:”Crestin sunt.” Grait-a dregatorul: „Oare esti cleric ?” Raspuns-a Saprichie: „Preot sunt”. Zis-a dregatorul: „Imparatii nostri, stapanii tarilor acestora si ai hotarelor Romei, Valerian si Galeriu, au poruncit ca cei ce se numesc a fi crestini, sa aduca jertfa zeilor, celor fara de moarte. Iar daca cineva defaimand, va lepada porunca imparateasca, sa stie unul ca acela ca, dupa multe chinuri, osandit va fi la cea mai grea moarte.” Iar Saprichie, stand inaintea dregatorului, a zis: „Noi crestinii, stapane, pe Hristos il avem Dumnezeu, ca Acela Unul este imparatul-Dumnezeu, Ziditorul cerului si al pamantului, al marii si al celor ce sunt intr-insa, iar toti dumnezeii paganilor sunt draci, sortiti sa piara de pe fata pamantului, fiind facuti de maini omenesti si neputand sa ajute nimanui”. Si a poruncit atunci dregatorul sa fie dat la chinuri, fara de mila. Si, mult fiind chinuit, Saprichie, toate le-a rabdat cu barbatie. Si, vazandu-l pe el neplecat, dregatorul a dat asupra lui porunca de moarte, zicand: „Saprichie preotul, cel ce a defaimat imparatestile porunci, nevrand sa aduca jertfa zeilor fara de moarte, cu sabia poruncim sa i se taie capul”.

Şi, auzind fericitul Nichifor, că Saprichie este în drum spre tăiere şi spre cereasca cunună, i-a ieşit, alergând, în cale, şi s-a aruncat la picioarele lui, zicând: „Mucenice al lui Hristos, iarta-mă, că ţi-am greşit ţie.” Iar acela nu i-a răspuns, fiind inima lui cuprinsă de drăcească răutate. Şi Sfântul Nichifor, de mai multe ori i-a ieşit în cale, acelaşi lucru rugându-se. Iar Saprichie, de ură orbindu-se, împietrit la inimă petrecea, nevrând nicidecum să-l ierte pe el, şi nici un cuvânt n-a zis către fratele ce se ruga de el, cât şi călăii se mirau de împietrirea lui. Şi sosind la locul unde avea să fie tăiat Saprichie, iarăşi a zis către dânsul Sfântul Nichifor: „Rogu-mă ţie, mucenice al lui Hristos, iartă-mă de ce ţi-am greşit ţie, ca un om.” Acestea si altele asemenea, grăind Nichifor, împietritul la inimă Saprichie nu l-a ascultat, ci şi-a închis urechile inimii sale, ca o aspidă surdă. Pentru aceea, Dumnezeu, de vreme ce Saprichie n-a luat aminte la cuvintele Lui din Evanghelie: Iertaţi şi veți fi iertaţi (Luca 6, 37), a luat darul Său de la Saprichie şi îndată acela a căzut de la Dumnezeu şi s-a lipsit de cununa cea împletită lui.

Deci, cand i-au zis lui slujitorii, pleacă-ţi genunchii ca să ţi se taie capul, Saprichie a zis către dansii: „Pentru ce voiţi să mă tăiaţi ?” Zis-au lui aceia: „Pentru că n-ai voit să aduci jertfă zeilor şi ai defăimat porunca împăraţilor, pentru un om ce se zice Hristos”. Iar ticălosul Saprichie, a zis către dânşii: „Să nu mă ucideţi, că voi face ceea ce poruncesc împăraţii.” Aşa l-a orbit ura, că de la darul lui Dumnezeu s-a depărtat.

Deci, auzind Nichifor aceste ticaloase cuvinte ale lui Saprichie, s-a rugat de el cu lacrimi, zicand: „Sa nu faci aceasta, o, frate iubite, sa nu o faci, sa nu te lepezi de Domnul nostru Iisus Hristos, nu pierde cununa cea cereasca. Iata, langa usa sta stapanul Hristos, nu pierde rasplata pentru care atat te-ai ostenit”. Iar Saprichie, nicidecum nu voi a sa-l asculte, ci se sarguia spre pierzania cea vesnica, lepadand viata cea nesfarsita. Si, cazand astfel Saprichie cu totul din sfanta credinta si de la Hristos, adevaratul Dumnezeu, a inceput, Sfantul Nichifor a strigat cu mare glas catre slujitori: „Eu sunt crestin, eu cred in Domnul nostru Iisus Hristos; deci, in locul lui Saprichie, pe mine taiati-ma.” Şi n-au cutezat slujitorii să-l ucidă fără porunca dregătorului. Deci, alergând unul şi înştiinţându-l, acesta a poruncit ca pe Saprichie să lase liber, iar pe Nichifor să-l taie cu sabia. Şi aşa a fost tăiat pentru Hristos capul Sfântului Nichifor, în locul lui Saprichie, în nouă zile, ale lui februarie, luând cununa biruinţei din dreapta Lui şi stând înaintea Lui, în ceata Sfinţilor Mucenici, celor ce cinstesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe unul din Treime Dumnezeu, Căruia se cuvine Cinstea şi închinăciunea, slava şi stăpânirea în veci. Amin.

Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre faptul, ca nu se cuvine a cere de la toti aceeasi nevointa, ci dupa viata dusa mai inainte si dupa puterea trupului

    Era un calugar ce vietuia in Schit, aproape de biserica si, care fusese om mare in palatele imparatesti si avea si o sluga, venita dupa el, de-i slujea lui. Iar preotul bisericii, vazand smerenia lui, se minuna, cum dintr-o odihna mare ca aceea, intru atata saracie s-a smerit pe sine. Si din cele ce se aduceau la biserica ii trimitea si lui. Deci, a petrecut douazeci si cinci de ani in Schit si s-a facut inainte-vazator si vestit. Iar, auzind de dansul, un calugar din cei mai mari, egiptean, a venit ca sa-l vada pe el, neasteptand sa vada la el vreo usurare trupeasca. Si, intrand, i s-a inchinat lui si, facand rugaciune, s-a asezat. Deci, egipteanul vazandu-l pe el ca poarta haine moi si ca avea asternut si o piele sub dansul si putin capatai si picioarele curate si in papuci, acestea vazandu-le, s-a smintit, pentru ca la acel loc nu era acest fel de petrecere, ci, dimpotriva, aspra vietuire. Si, mai inainte vazatorul staret, cunoscand ca egipteanul s-a smintit, a zis ucenicul sau: „Sa ne faci noua masa pentru parintele, astazi, fierband putine verdeturi”. Si, la vreme, au mancat. Tot asa, staretul mai avea si putin vin, pentru a sa neputinta, din care au baut. Iar, dupa ce s-a inserat, au cantat cei doisprezece psalmi si s-au culcat. Si, iarasi, mai inainte de Utrenie sculandu-se, s-au rugat pana la ziua. Si dimineata facandu-se, egipteanul a zis: „Roaga-te pentru mine” si, facandu-i metanie, a iesit, fara nici un folos. Iar dupa ce s-a departat putin, vrand sa-i fie de folos, staretul, trimitand, l-a chemat pe el. Si, daca a venit, iarasi l-a primit pe el cu bucurie. Si l-a intrebat pe el staretul, zicand: „Din ce loc esti parinte ?” Iar el a zis: „Din Egipt”. „Si din care cetate ?” Raspunzand, a zis: „Eu nu sunt din cetate”. Si i-a zis: „Dar ce lucru ai avut in sat ?” Iar el a zis: „Padurar, de pazit padurea, am fost.” Grait-a staretul: „Unde dormeai si ce fel de asternut aveai ?” A raspuns: „Am dormit pe pamant, iar asternut nu am avut”. Si i-a zis lui: „Oare, avut-ai ceva avere in sat, sau ceva vin baut-ai ?” Raspuns-a iarasi: „Au doara in buruieni puteam gasi bucate sau vin ?” „Apoi, cum traiai ?” ii zise. Si a raspuns acesta: „Mancam paine uscata sau, de aflam, putina pastrama si beam apa”. Si, raspunzand, staretul a zis: „Mare osteneala. Dar oare aveau baie in satul acela ca sa te speli ?” Iar acela a zis: „Ba nu, numai in parau, cand voiam, ma spalam”. Si dupa ce toate cele pentru dansul le-a intrebat staretul, vrand sa-i fie lui de folos, a inceput a-i spune lui viata sa, zicand: „Iata eu, nevrednicul, precum ma vezi, sunt din cetatea cea mare a Romei si intaiul sfetnic al imparatului am fost”. Si egipteanul auzind, inceputul acesta al cuvintelor, s-a umilit si asculta cele ce se graiau catre dansul. Iar acela povestea mai departe: „Am lasat lumea si bogatia si slava imparateasca si am venit in pustiul acesta. Inca, am avut palate mari si multe averi si n-am bagat seama de dansele, ci mi-am ales aceasta chiliuta saraca. Si aveam pat de aur si asternuturi de mare pret. Iar in locul acelora, mi-a dat mie Domnul patul si pielea aceasta. Aveam atunci, iarasi, haine scumpe, iar, in locul acelora, acum port aceasta haina proasta. Tot asa si la masa mea, multe feluri de bucate se mancau si vin scump se bea. Iar in locul tuturor acelora, aceste proaste verdeturi le mananc si acest mic pahar de vin il beau. Inca aveam multe slugi, care-mi slujeau mie, iar, acum, in locul acelora, a indemnat Dumnezeu pe batraul acesta, de-mi slujeste mie. Si in loc de baie, cu putina apa imi stropesc picioarele mele, iar papucii ii port pentru neputinta mea. Iar in loc de cantari armonioase din alaute, imi cant cei doisprezece psalmi. Asemenea, si noaptea ma ostenesc, pentru pacatele pe care le-am facut, slujind putin lui Dumnezeu. Deci, ma rog tie, parinte, sa nu te miri de neputinta mea”.

Si, suspinand de cele ce a auzit, egipteanul a zis: „O, amar mie, ca eu din stramtoare si din necazul vietii mele celei dintai, acum am venit la odihna; ca cele ce n-am avut atunci, acum le am. Iar tu, din cea multa odihna, ai venit la necaz si din cea mai mare slava si bogatie, intru smerenie si saracie ai venit”. Si, mult folos primind, a plecat si s-a facut lui prieten si venea la dansul pentru folos. Ca staretul era barbat cu dreapta socoteala si plin de buna mireasma a Sfantului Duh.


Intru aceasta zi, invatatura a Sfantului Ioan Gura de Aur.
    Doua razboaie sunt: unul este cand dezbraci pe cel sarac, iar altul este cand nu imbraci pe cel sarac, macar ca ai bogatie si aceasta este adevarata talharie. Deci, sa-ti scrii in mintea ta, totdeauna, a doua venire a Domnului si taina aceea infricosatoare, cand Judecatorul cel infricosator pe scaun va sta si cartile se vor deschide, faptele cele ascunse, desfranarile, furtisagurile, jefuirile, lacomiile, defaimarile, clevetirile, certurile, razboaiele, necinstirile, se vor arata. Pe acestea toate sa le gandesti, iar pe langa acestea, ia aminte si la focul cel nestins, care clocoteste, apoi, si la intunecimile de diavoli, stand imprejurul scaunului, precum si la cercetarea neamului omenesc, dand raspuns fiecare dupa faptele ce a facut. Gandeste-te, asemenea, si la despartirea pacatosilor de cei drepli, cand dintr-o data, toate ale pacatosilor vor lua sfarsit. Apoi, priveste cu blandetea, dreptatea, intelepciunea, milostenia si linistea, rabdarea cea in primejdii si celelalte fapte bune, pe cei ce le au, ii vor duce in Cereasca Imparatie.

Iar radacina tuturor bunatatilor este postul, precum si calea tuturor rautatilor este imbuibarea. Ca nu se cade a grai de rau pe cel drept, pentru ca cei ce clevetesc si urasc pe robii lui Duninezeu, lui Hristos gresesc. Pentru ca suflelul, cel ce vrea sa placa oamenilor si slava lor o doreste, nu va vedea Imparatia lui Dumnezeu, macar de ar face toate bunatalile.

In trei chipuri se poate lipi de Dumnezeu, orice suflet cuvantator: ori prin credinta cea fierbinte, ori prin frica lui Dumnezeu, ori prin invatatura si certarea de la Domnul. Iar, smerenia este varf, fiindca rabda cu bucurie clevetirile cele mincinoase si cuvintele cele napraznice. Ca cel ce este smerit cu adevarat, asuprit fiind, nu se tulbura, nici nu zice ceva, jelandu-se, ca a fost asuprit. Ci, primeste asupra sa clevetirea ca un adevar si nu se mai ingrijeste, certandu-se cu oamenii, care l-au clevetit, ci iertaciune iti cere. Ba inca, unii si nume de defaimare si-au facut, macar ca nu erau vrednici de defaimare.

Stiut lucru este ca intr-altfel se tamaduieste desfranatul, intr-alt chip ucigasul, intr-altul, fermecatorul si intr-altul lacomul. Intr-alt chip se tamaduiesc hotii, intr-alt fel betivii. Pentru aceasta, de mult mestesug are trebuinta cel ce carmuieste oile cele cuvantatoare, ca sa stie a lega la rani doctoriile cele potrivite si de folos. Dumnezeului nostru, slava!